Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
 

II. Spiritualitatea ortodoxă 

1. Ce înţelegem prin „spiritualitate“?

2. Se poate vorbi despre o spiritualitate ortodoxă? În ce constă ea?

3. Pe ce se întemeiază spiritualitatea ortodoxă?

II.                 Spiritualitatea ortodoxă

1.                Ce înţelegem prin „spiritualitate“?

Relaţia noastră cu Dumnezeu, rugăciunea, întregul cult al Bisericii intră în sfera a ceea ce îndeobşte circumscriem cu ajutorul noţiunii de „spiritualitate“, ba chiar sunt expresia cea mai aleasă a vieţii spirituale [1].

„În uzul lingvistic actual, prin spiritualitate, derivată de la spiritus se înţelege în general ceea ce are de-a face cu viaţa interioară şi preocupările spirituale, spre deosebire de ceea ce tine de sfera materială, corporală“.[2] Cuvântul spiritualitate include aspecte ale civilizaţiei, toată cultura şi mai ales raportul omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Potrivit creştinismului, cuvântul „spiritual“ trimite la Duhul Sfânt (Spiritus Sanctus). Spiritualitatea adevărată este o manifestare a Duhului Sfânt coborât în sufletul omenesc. Ea înseamnă subordonarea existentei omeneşti spiritului care dezvăluie fiinţei umane originea cerească a întregii existente şi trasează itinerarul şi scopul vieţii spirituale. În cadrul creştinismului se poate vorbi de diferite spiritualităţi (ortodoxă, catolică, protestantă, etc.), dar şi în afara creştinismului se pot diferenţia marile spiritualităţi ale lumii. Subordonarea conştientă a spiritului nostru suveranităţii infinite a Lui Dumnezeu înseamnă să trăim propria noastră spiritualitate. „Dacă cineva aude glasul Meu, Eu voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine“. [3] Viaţa spirituală vine de sus. Ea este inaugurată de Dumnezeu însuşi prin darul prezentei Sale şi se dezvoltă în interiorul omului. Această semnificaţie foarte cuprinzătoare şi totodată vagă a noţiunii de spiritualitate poate avea un efect negativ asupra înţelegerii creştine a vieţii spirituale deoarece acum apar ca spirituale foarte multe lucruri care aparţin cu totul altor sfere.[4]

Prin spiritualitate putem înţelege caracterul a ceea ce este spiritual dar şi un ansamblu de idei ce caracterizează o colectivitate. În creştinism cele două idei formează un singur corp iar pericolul amintit, de a lua drept adevărate unele false spiritualităţi este înlăturat îndată ce ne adâncim în studiul spiritualităţii ortodoxe.

2.                Se poate vorbi despre o spiritualitate ortodoxă? În ce constă ea?

Toate naţiunile lumii, toate marile religii şi-au dezvoltat propriile lor spiritualităţi. Privind cu ochi critic din exterior, observăm că în istorie viaţa spirituală s-a pretat adeseori la erori în filozofie, cultură şi în experienţa religioasă. Fapt este că toate naţiunile lumii au realizat valori specifice cu particularităţi anume. Acest lucru se datorează faptului că întreaga omenire a păstrat şi după căderea în păcat frânturi mai mult sau mai puţin umbrite din Revelaţie, deoarece chipul lui Dumnezeu nu s-a şters total din om după păcatul protoPărinţilor, cu toate că a fost întunecat de acesta, ci a rămas în continuare imprimat în om, călăuzindu-l mereu spre împlinirea binelui, spre origini, spre Dumnezeu.

Sursa, originea vieţii spirituale, a întregii spiritualităţi, este Dumnezeu însuşi, spiritul prin excelentă. Una din persoanele Sfintei Treimi se numeşte chiar Duhul Sfânt (Agios Pneumatos-Spiritus Sanctus). Încununând creaţia, Dumnezeu   l-a plăsmuit pe om, alcătuindu-l din trup material şi suflet nemuritor. „Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în fata lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie“. [5] Iată că spiritul omului îşi are rădăcina în Dumnezeu, datorită acestui fapt fiind nemuritor, după chipul Creatorului. Spiritul este cel care însufleţeşte materia, cel care dă viaţă omului, este partea care îl leagă pe om de Dumnezeu şi prin care omul tine legătura cu Acesta, cu Creatorul şi ţinta vieţii sale.

Pentru progresul spiritual al omului, Dumnezeu i-a dat acestuia diferite legi după care să se conducă. Omul a avut la început o lege în Paradis, o alta după cădere, la fel şi după potop. Deoarece oamenii călcau în continuare legile date lor, Dumnezeu, găsind vrednic pentru credinţa şi faptele lui pe Avraam, şi-a ales din urmaşii lui un popor în viaţa căruia a intervenit direct, conducându-l spre împlinirea scopului sădit în om de la creaţie. În acest mod, spre deosebire de celelalte religii, care sigur au valoarea lor, fiind încercări ale omului de a se apropia de Dumnezeu, religia mozaică era revelată de Însuşi Dumnezeu, fiind astfel singura care poseda adevărul absolut despre El. Revelaţia Vechiului Testament a fost desăvârşită prin întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit să plinească Legea[6] şi să călăuzească oamenii la întregul adevăr, deoarece acesta fusese descoperit în Vechiul Testament numai în parte din cauza copilăriei oamenilor, din pricina neputinţei lor de a-l primi în întregime. Astfel creştinismul apare drept revelarea plinătăţii adevărului şi se constituie prin acţiunea directă, nemijlocită a Fiului lui Dumnezeu, drept singura Cale adevărată, în măsură să-l conducă pe om acolo unde Dumnezeu l-a destinat să ajungă. Din păcate, creştinii nu au reuşit să învingă tensiunile interioare, să urmeze învăţătura aşa cum a fost revelată de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi în loc să-şi ducă viaţa conform cerinţelor credinţei au ajuns să schimbe în multe locuri credinţa după modul lor de viaţă , şi în cele din urmă creştinătatea s-a dezbinat. Astfel s-a ajuns ca astăzi să vorbim de un creştinism răsăritean cu o spiritualitate corespunzătoare (greacă, slavă, română) şi de un creştinism latin apusean, având o spiritualitate deosebită. Încă din secolul al-xvl-lea, din creştinismul apusean s-a desprins o ramură - protestantismul - care voia să găsească ceea ce catolicii pierduseră dar necăutând acolo unde trebuia au ajuns la o mai mare îndepărtare de ceea ce trebuia să fie, scindându-se apoi în alte grupări, care au dat mulţimea sectelor de astăzi.

Din fericire Biserica Răsăritului a reuşit să se menţină pe linia dată de Hristos, pe care au mers apoi Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora, a reuşit să străbată veacurile cu „gândul lui Hristos“[7], aşa cum sfătuia odinioară Sfântul Apostol Pavel pe creştinii din Filipi. Datorită faptului că au păstrat învăţătura Mântuitorului neschimbată creştinii din Răsărit s-au numit ortodocşi, iar credinţa, respectiv spiritualitatea lor ortodoxă.

Să vedem acum în ce constă această spiritualitate. Am arătat care este obârşia spiritului şi a spiritualităţii, precum şi ţinta ei, am văzut că spiritul este partea din om care tinde mereu în sus spre Creatorul şi Desăvârşitorul vieţii sale, că prin spirit omul tine legătura cu Dumnezeu, spiritualitatea nefiind altceva decât caracterul întregii lucrări spirituale a omului. Încercând să definim acum spiritualitatea ortodoxă putem spune cu părintele Stăniloae că ea „prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos prin curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor, proces care se săvârşeşte într-o anumită ordine. Cu alte cuvinte ea descrie modul în care creştinul poate înainta de la curăţirea de o patimă la curăţirea de o alta, şi deodată cu aceasta la dobândirea diferitelor virtuţi, acestea înscriindu-se pe o anumită scară de desăvârşire şi culminând în iubire, starea care reprezintă curăţirea de toate patimile şi dobândirea tuturor virtuţilor. Înaintând spre această culme, omul înaintează totodată şi în unirea cu Hristos, şi odată cu aceasta în cunoaşterea Lui, prin experienţă, care este totodată şi îndumnezeirea sa“.[8] Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea credinciosului în Hristos. Aceasta însă se poate dobândi doar prin participarea la viaţa divino-umană a lui Hristos. Putem spune astfel că ţinta spiritualităţii ortodoxe este desăvârşirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos şi întipărirea lui tot mai deplină de chipul umanităţii lui Hristos, plină de Dumnezeu, că este deci unirea omului credincios cu Dumnezeu în Hristos.[9]

Deoarece Dumnezeu este nesfârşit, ţinta unirii cu El nu corespunde niciodată unui capăt de la care să nu se mai poată înainta, ceea ce practic înseamnă că desăvârşirea e fără de hotar. În acest proces mistica ortodoxă a distins mereu două etape: una a purificării de patimi şi dobândirii virtuţilor, în care un rol pregnant îl are efortul duhovnicesc al omului, şi o alta, următoare acesteia, în care viaţa e mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu şi în care efortul omului e înlocuit în mare măsură de lucrarea harului lui Dumnezeu, omul dând aici din partea lui mai mult receptivitatea pentru umplerea de tot mai multă viaţă dumnezeiască.[10] „În Răsărit se mai foloseşte pentru caracterizarea acestei uniri (a omului cu Dumnezeu) şi termenul îndrăzneţ de îndumnezeire“[11], astfel încât ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe „este trăirea stării de îndumnezeire sau participare la viaţa dumnezeiască“.[12]

În concluzie putem afirma că spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul purificării de patimi şi de îndumnezeire a omului ce se încununează cu starea de participare la viaţa dumnezeiască.

3.                Pe ce se întemeiază spiritualitatea ortodoxă?

Am arătat că spiritualitatea noastră îşi are punctul de plecare chiar la Dumnezeu, că ea se bazează pe Revelaţia dată de El omului, revelaţie cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Constatăm însă că spiritualitatea catolică deşi are aceleaşi baze este totodată mult diferită de cea ortodoxă. În ce-i priveşte pe protestanţi care au lepădat Sfânta Tradiţie, după principiul - „Sola Scriptura“ - deşi pretind că se bazează pe Biblie, interpretând-o însă fără a avea vre-o normă, ajung să contrazică Biblia cu ea însăşi. Neoprotestanţii afirmă toţi că îl propovăduiesc pe Hristos, dar observăm că Hristos cel propovăduit de ei, e adesea diferit de adevăratul Hristos. Oare sunt mai mulţi Hristoşi? Desigur că nu. La această multiplicitate a lui Hristos s-a ajuns numai datorită faptului că unii creştini s-au îndepărtat de adevărata învăţătură „voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire[13], şi în loc să stăruie în adevăr „s-au întors spre deşartă vorbărie“.[14] Ştim că întreaga Revelaţie dumnezeiască este cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, dar precum credinţa este moartă fără fapte, tot aşa Revelaţia primeşte viaţă în Biserică, în tradiţia vie a Bisericii. Biserica este aceea care interpretează Scriptura, care dă norma pentru interpretarea ei. Şi în Apus Biserica Ortodoxă este cunoscută drept: „Biserica celor şapte Sinoade Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi“.[15] Aceea care interpretează Scriptura este Biserica vie, constituită ca Trup mistic al lui Hristos, condusă de El însuşi şi asistată de Duhul Sfânt. Această Biserică a luat fiinţă la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât asupra ucenicilor adunaţi atunci la Ierusalim.[16] Duhul Sfânt este Cel care i-a însufleţit pe profeţi, i-a insuflat pe autorii cărţilor sfinte, S-a pogorât peste Apostoli, a fost transmis de aceştia mai departe prin Taina Hirotoniei tuturor urmaşilor lor până astăzi, El este Cel care i-a întărit pe martiri să rabde chinurile nelepădându-şi credinţa, Cel care i-a călăuzit pe cuvioşi în pustiu spre Hristos. Duhul Sfânt este Cel care i-a luminat pe alcătuitorii de imne bisericeşti şi I-a asistat pe Părinţi în sinoade, ajutându-i la dezlegarea celor mai grele probleme dogmatice. Se poate spune într-un cuvânt că întreaga lucrare spirituală a Bisericii este asistată, dirijată de Duhul Sfânt. Astfel spiritualitatea ortodoxă se bazează pe norma pe care o dă Biserica. Doar ea fiind călăuzită de Duhul Sfânt se poate menţine în adevăr. În Ortodoxie nu stă în centru Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiţie ci Biserica care fiind asistată de Duhul Sfânt le interpretează pe acestea, dându-ne nouă învăţătura spre mântuire.

„Identitatea şi coerenta Bisericii Ortodoxe se exprimă în Tradiţia ei, care este un ansamblu de componente esenţiale: Sfânta Scriptură, mărturisirea de credinţă apostolică, dogmele sinoadelor ecumenice, teologia exegetică şi interpretativă a Părinţilor Bisericii, structura instituţională, cultul, spiritualitatea“.[17] „Principiul prin excelentă al dogmaticii ortodoxe, care este autenticitatea mărturisirii de credinţă, vine din faptul că aceasta este asumată de cultul public şi de doxologia liturgică a Bisericii“.[18] Întreaga doctrină a Bisericii, spiritualitatea ei fiind cuprinsă în cărţile de cult, în cadrul sfintelor slujbe, noi venim în contact cu ea, ne-o putem însuşi. Astfel cineva rugându-se, fiind atent la cele ce se rostesc în biserică, poate ajunge să cunoască foarte multe despre Dumnezeu, despre relaţia noastră cu El, despre modul cum cineva poate să se despătimească, desăvârşească şi îndumnezeiască.

Baza întregii spiritualităţi ortodoxe este aşadar învăţătura Bisericii noastre, iar la aceasta credincioşii ortodocşi ajung în cea mai mare măsură atunci când iau parte la lucrarea sacerdotală a Bisericii. La sfintele slujbe precum şi în rugăciunile particulare, credincioşii se roagă şi totodată învaţă cui se roagă, cum şi pentru ce să se roage. În aceste rugăciuni ei găsesc răspunsul Bisericii la toate întrebările mari ale vieţii. În cadrul cultului credincioşii află de asemenea, ce ne spune Biserica cu prilejul fiecărei sărbători, la fiecare moment liturgic, astfel că pe drept cuvânt cei ce se roagă îşi înmulţesc înţelepciunea. Se împlinesc cu ei cele spuse de Evagrie Ponticul, şi anume că cei ce se roagă devin teologi.