III. Sărbătorile Penticostarului cu spiritualitatea
lor
A. Sfintele Paşti şi Săptămâna luminată, culmea spiritualităţii ortodoxe
B. Sărbătoarea Înălţării Mântuitorului
C. Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt
Penticostarul cuprinde cântările pentru slujbele a trei mari praznice ale
Ortodoxiei: Învierea Domnului sau Sfintele Paşti, Înălţarea la cer a
Mântuitorului şi Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile. Spiritualitatea ce
se degajă cu prilejul acestor praznice străbate şi domină întreaga
perioadă a Penticostarului.
Prima sărbătoare a acestei perioade este Învierea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos.
„Această vestită şi sfântă zi, una a Sâmbetelor împărăteasă
şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor; întru care binecuvântăm pe Hristos în veci “.[1]
După
timpul de pocăinţă din Postul Mare, după o săptămână în care am cugetat la
Patimile Mântuitorului, suferite pentru mântuirea noastră, Biserica ne
conduce prin cântările slujbei Paştilor, într-o altă perioadă de maximă
bucurie adusă de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, bucurie pe care o
trăim în noaptea de Paşti şi în toată Săptămâna luminată, şi pe care o
prelungim până în miercurea din ajunul Înălţării Domnului, timp în care
sfintele slujbe ne ţin în atmosfera de gând a Învierii Mântuitorului. Prin
importanta evenimentului sărbătorit, prin atmosfera de maximă tensiune a
sfintelor slujbe, cât şi prin lungimea lui, praznicul Paştilor este cea
mai mare sărbătoare a Ortodoxiei. Învierea Domnului este inima
spiritualităţii ortodoxe iar sărbătoarea Paştilor rămâne misterul central
al cultului ortodox care îşi aruncă razele peste întregul an liturgic şi
cult ortodox.
A doua mare sărbătoare din vremea Penticostarului este Înălţarea Domnului
la cer. Mărirea lui Hristos cel înviat din morţi s-a terminat pe pământ cu
Înălţarea lui la cer, petrecută la patruzeci de zile după sfânta Lui
Înviere
,
sărbătoare pe care Biserica o prăznuieşte în mod solemn. Sfintele slujbe
ne ţin în atmosfera de gând a acestui praznic timp de zece zile, începute
miercuri înainte de Înălţare şi continuând până în vinerea din săptămâna
următoare praznicului. La bucuria pe care am avut-o din Învierea Domnului,
se adaugă acum alta. Mântuitorul se înaltă la cer, dovedind prin aceasta
că de acolo a şi venit, deschizându-ne nouă calea spre Tatăl, şi făgăduind
totodată venirea în lume a Sfântului Duh, cea de a treia Persoană a
Sfintei Treimi, pentru a petrece pururea cu noi până la sfârşitul
veacurilor.
„Înălţatu-Te-ai întru
slavă Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor cu făgăduinţa Sfântului Duh;
încredinţându-se ei prin binecuvântare, că tu eşti Fiul lui Dumnezeu,
Mântuitorul lumii“.[3]
Făgăduinţa Mântuitorului făcută la Înălţarea Sa la cer se împlineşte la
Cincizecime, praznic sărbătorit la sfârşitul perioadei Penticostarului, la
care prin Pogorârea Sfântului Duh se pecetluieşte cu sigiliul Sfintei
Treimi întreaga lucrare a Bisericii.
„Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc,
aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne;
că Aceasta ne-a mântuit pe noi “.[4]
Sfintele slujbe ne ţin în atmosfera Cincizecimii timp de şapte zile, care
încep în sâmbăta dinaintea praznicului, terminându-se în sâmbăta următoare
lui. Putem numi această sărbătoare praznicul Bisericii, deoarece acum este
sărbătoarea plinătăţii darurilor lui Dumnezeu, pe care Duhul, „Dumnezeu
şi îndumnezeitor“ le lucrează în Biserică, în oamenii cei credincioşi.
Importanta praznicului se poate vedea şi din aceea că în continuare,
numărătoarea duminicilor din cadrul anului bisericesc se face avându-se ca
punct de referinţă Duminica Rusaliilor.
Cele
trei mari praznice din vremea Penticostarului se constituie ca sărbători
de bucurie adusă din cer pe pământ, bucurie izvorâtă din marea dragoste a
lui Dumnezeu pentru întregul neam omenesc. Cele trei sărbători nu sunt
altceva decât manifestări ale lucrării lui Dumnezeu de a ne ridica pe noi
la bucuria împreunăpetrecerii cu El în lumina cea neînserată a împărăţiei
Sale.
