Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

1. Evenimentul Înălţării şi sărbătorirea lui

2. Cine este Cel ce S-a înălţat ?

3. În ce constă Înălţarea?

4. Înălţarea Domnului şi înălţarea noastră

5. Scopul Înălţării Domnului

6. Înălţarea Domnului - Eveniment cu dimensiuni cosmice

7. Teologia Înălţării Mântuitorului

8. În fata Înălţării Domnului

9. Chemările ce ni se fac în cuprinsul slujbei Înălţării

10. Texte reprezentative din cuprinsul slujbei de la Înălţare

11. Spiritualitatea Înălţării Domnului şi a slujbei de sărbătorire a ei

A.              Sărbătoarea Înălţării Mântuitorului

„Înălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor, cu făgăduinţa Sfântului Duh;   încredinţându-se ei prin binecuvântare, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii“.[1]

A doua mare sărbătoare din perioada Penticostarului este Înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Analhpsis tou Kuriou, Ascensio Domini). Preamărirea lui Iisus pe pământ s-a încheiat la patruzeci de zile de la slăvită Învierea Sa, la Înălţare, sărbătoare pe care Biserica o prăznuieşte în mod solemn.[2]  Taina Învierii lui Hristos a fost încununată cu înălţarea Lui la cer.[3] La acest praznic „avem de contemplat şi de trăit taina cea mai minunată a creştinismului, paradoxul cel mai greu de conceput şi izvorul celei mai mari bucurii a lui... Este taina realizată de Dumnezeu şi promisă sfinţilor, a unirii firii dumnezeieşti cu cea omenească în slavă, a prezentei trupului în <<cerul>> treimic“.[4]

Trecerea din atmosfera de gânduri în legătură cu Învierea Domnului spre praznicul Înălţării se face în Miercurea săptămânii a şasea după Paşti când facem odovania praznicului Paştilor şi concomitent, Înainte-prăznuirea Înălţării. În această zi sfintele slujbe ne pun în vedere alcătuiri ce fac legătura între cele două praznice:

„Cărţile dumnezeieştilor Scripturi şi propovăduirile înţelepţilor  grăitori de Dumnezeu,  împlinire  au luat  cu adevărat;  că după Înviere,  Stăpânul se suie cu slavă la cele cereşti“. [5]

„Dezlegând osândirea omenirii, Hristos a înviat şi S-a înălţat la cele cereşti, cinstind cu şederea împreună cu Tatăl, pe cei ce i-a iubit“. [6]

Sărbătoarea propriu zisă, praznicul Înălţării Mântuitorului cade totdeauna într-o zi de joi, adică în a patruzecea zi după Paşti şi se continuă cu o dupăserbare care se încheie vineri în săptămâna a şaptea după Paşti, răstimp în care sfintele slujbe ne ţin în atmosfera duhovnicească prilejuită de evenimentul Înălţării Mântuitorului la cer.

În special două gânduri străbat întreaga rânduială de slujbă a acestui praznic;  gândul că înălţându-se Hristos la ceruri, ne-a înălţat şi pe noi:

„Suitu-Te-ai Dătătorule de viaţă , Hristoase la Tatăl, şi ne-ai înălţat pe noi Iubitorule de oameni, cu negrăită milostivirea Ta“.[7]        

şi gândul că mergând la Tatăl, Hristos ni-L va trimite nouă pe Duhul Sfânt:

„Înălţatu-Te-ai întru slavă, Împărate al îngerilor, ca să ne trimiţi nouă pe Mângâietorul de la Tatăl“. [8]

Nu ne rămâne aşadar decât ca: „Cele pământeşti pe pământ lăsându-le şi cele din cenuşă ţărânii dându-le, să ne trezim şi să ne ridicăm ochii şi cugetele la înălţime; să ne înălţăm noi muritorii privirile, împreună şi simţirile, spre porţile cereşti; să ne socotim a fi în muntele Măslinilor, şi să privim la Izbăvitorul Cel purtat pe nor; că de acolo Domnul s-a suit la ceruri şi acolo Iubitorul de dăruire a împărţit daruri Apostolilor Săi, mângâindu-i şi întărindu-i pe dânşii ca un Părinte; îndreptându-i ca pe nişte fii şi zicând către dânşii: Nu mă voi despărţi de voi; Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră“. [9]

1.                Evenimentul Înălţării şi sărbătorirea lui

„Înălţarea e triumful lui Dumnezeu-Omul şi al Capului Bisericii în sânul Sfintei Treimi“.[10] Datorită însemnătăţii sale în iconomia mântuirii, datorită faptului că încununează iconomia Fiului, praznicul Înălţării Domnului este pentru noi creştinii una dintre cele mai mari sărbători. Asupra evenimentului sărbătorit, minune „de care îngerii cei din ceruri s-au spăimântat şi cei de sub pământ s-au cutremurat“[11], ne dă o amplă lămurire Sinaxarul zilei în care ni se spune că: „În Joia a şasea după Paşti prăznuim Înălţarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos“.[12] Ducându-ne cu gândul la cele întâmplate în trecut, lucruri pe care le reactualizăm în cadrul sfintelor slujbe, Sinaxarul zilei ne lămureşte asupra celor întâmplate, relatându-ne că:  „Deoarece sosise vremea Înălţării,  Mântuitorul i-a dus cu sine ( pe Ucenici ) pe muntele Măslinilor şi le-a grăit lor despre propovăduirea Lui până la marginile lumii, cum şi despre viitoarea Lui împărăţie, cea necuprinsă cu mintea, deoarece vedea că ei vor să-L întrebe, despre cele ce trebuiau să facă. Şi de fată fiind acolo şi Maica Sa, a trimis înaintea lor îngeri, ca să le arate suirea la cer. Şi pe când ei priveau, un nor L-a ridicat din mijlocul lor, purtându-L în sus. Şi astfel înconjurat de îngerii trimişi înaintea Lui, care se întreceau unii pe alţii să ridice porţile cerurilor şi care erau uimiţi de roşeaţa de sânge a trupului Lui, S-a ridicat şi a şezut de-a dreapta Tatălui“. [13]

Gândindu-ne la cele petrecute în trecut, nu rămânem doar la aceasta ci aducem evenimentul în prezent şi socotindu-ne şi noi între Ucenicii prezenţi la Înălţarea Mântuitorului la ceruri, îi aducem lauda noastră cea după putere. Astfel, conduşi de textele din slujba Înălţării spunem:

„Îngereşte să prăznuim noi cei din lume, strigând cântare lui Dumnezeu, Celui ce se poartă pe scaunul slavei: Sfânt eşti Părinte ceresc; Sfânt eşti Cuvinte, Cel împreună veşnic; Sfânt eşti şi Duhule Prea Sfinte“ [14],   sau în aceeaşi ordine de idei:

„Toţi să lovim cu mâinile,  bucurându-ne de Înălţarea Lui Hristos, şi veseli să strigăm: Suitu-S-a Domnul în glas de trâmbiţă şi  a şezut de-a dreapta Tatălui,  ca Cela ce este împreună şezător pe scaun în veci“. [15]

Dar pentru că orice bucurie nu o trăim singuri ci vrem să-i facem şi pe alţii părtaşi la ea, şi acum îi îndemnăm pe toţi cei din jurul nostru să-L slăvească pe Hristos, Cel ce S-a înălţat, spunând:

„Pe Hristos, Dătătorul de viaţă , Cel ce S-a ridicat în două firi la ceruri cu slavă, şi împreună cu Tatăl şade, preoţi lăudaţi-L, popoarelor preaînălţaţi-L întru toţi vecii“. [16]

Aşadar, conduşi de rânduiala Penticostarului stăm în fata Înălţării Mântuitorului cu uimire lăudându-L pe Cel ce S-a înălţat pentru a ni-L trimite nouă pe Duhul cel Prea Sfânt.

2.                Cine este Cel ce S-a înălţat ?

Răspunsul la această întrebare îl găsim clar exprimat în troparul praznicului. Din el aflăm că Cel a cărui Înălţare la cer o sărbătorim, este Hristos, Dumnezeul nostru, este Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii, căci ni se spune:

„Inălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor  cu făgăduinţa Sfântului Duh, încredinţându-se ei prin  binecuvântare,  că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii“.[17]

Prima stihiră de la Vecernia mare are în vedere evenimentul Înălţării, prezentându-ni-l pe Cel ce s-a înălţat:

„Domnul S-a înălţat la ceruri ca să trimită lumii pe Mângâietorul. Cerurile au gătit scaunul Lui;  norii suirea Lui.  Îngerii se minunează  văzând pe un om mai presus decât ei.  Tatăl primeşte pe Acela, pe care îl are în sânuri deapururea; Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor Săi: Ridicaţi voievozilor portile voastre!  Toţi credincioşii bateţi din palme;  că S-a suit Hristos unde era mai înainte“ .[18]

Cel ce S-a înălţat era Dumnezeu şi Om. Citim în acest sens tot la Vecernia praznicului:

„De sânurile părinteşti nedespărţindu-Te, Prea dulce Iisuse,   şi cu cei de pe pământ  laolaltă vieţuind,  ca un om, astăzi Te-ai înălţat  întru slavă de pe muntele Măslinilor; şi cu milostivire, înălţând firea noastră cea căzută, ai pus-o să şadă  împreună cu Tatăl. Pentru aceasta cetele cereşti  ale celor fără de trupuri,  spăimântându-se de minunea aceasta, s-au mirat cu frică;  şi cu cutremur fiind cuprinse,  au mărit iubirea Ta de oameni. Cu care şi noi cei de pe pământ, doxologind  pogorârea  Ta  la noi,  ne rugăm  zicând:  Cela ce la Înălţarea Ta  ai umplut de bucurie nemărginită   pe Ucenicii Tăi şi pe Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce Te-a născut pe Tine, învredniceşte-ne şi pe noi, cu rugăciunile lor, bucuriei celor aleşi ai Tăi, pentru mare mila Ta“.[19]

Vederea Înălţării lui Hristos a dat Ucenicilor suprema încredinţare despre dumnezeirea Lui. Făgăduirea trimiterii Duhului ca putere de sus, le confirma credinţa că El e Fiul Tatălui, Care le spusese că în această calitate, le va trimite de la Tatăl pe Duhul, Care de la Tatăl purcede, sau pe Care Tatăl îl va trimite în numele Lui (Ioan 15, 26; 14, 26), şi Care îi va învăţa tot adevărul.[20] „De aceea, văzându-L înălţându-Se, s-au închinat, iar El i-a binecuvântat. Simţirea deplină a dumnezeirii Lui a depărtat de la ei orice frică pe care ei o avuseseră când El a fost dus la răstignire. Deşi rămâneau vizibil fără El, erau acum plini de <<bucurie mare>> (Luca 24, 50-52). Ii trăiau prezenta de Dumnezeu apropiat“.[21]

3.                În ce constă Înălţarea?

„Şi i-a dus până spre Betania şi ridicându-şi mâinile i-a binecuvântat, şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer“ (Luca 24, 50-51).

„Ce a însemnat propriu zis Înălţarea lui Hristos la cer nu putem şti. Ea nu a fost însă numai o intrare a trupului în lumina dumnezeiască nevăzută de ochii trupeşti, ca celelalte ascunderi după unele arătări, ci a fost o ridicare reală ca om, peste planul din care Se putea arăta când voia. El s-a înălţat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualităţii tuturor treptelor îngereşti, ca să fie şi ca om la dreapta Tatălui. S-a ridicat şi ca om la treapta de Împărat al Împărăţiei omenirii înnoite“[22]. Biserica prin slujba Înălţării cuprinsă în Penticostar ne arată că Înălţarea a constat în suirea Mântuitorului cu sufletul dar şi cu trupul la cer, lucru care explică mirarea heruvimilor.[23] Cel ce S-a înălţat şi a străbătut tăria cerului avea trup omenesc, fapt afirmat de stihiri ca acestea:               

„Cetele îngerilor Mântuitorule, văzând firea omenească suindu-se împreună cu Tine, mirându-se neîncetat ,Te lăudau pe Tine“. [24]

„Se spăimântau cetele îngerilor Hristoase, văzându-Te pe Tine cu trupul înălţându-Te, şi lăudau sfântă Înălţarea Ta“. [25]

Înainte de Înălţare, Hristos şi-a ţinut timp de patruzeci de zile umanitatea într-o stare „capabilă să coboare la realitatea vizibilă cu oamenii, capabili şi ei, prin modul lor duhovnicesc, să sesizeze prin ea dumnezeirea, de care era plină în starea ei de înviere. A ţinut umanitatea Sa în această stare o vreme, pentru a putea convinge pe Ucenici despre Învierea Sa. Dar prin Înălţare a ridicat-o deasupra acestei stări“[26]. „A ridicat-o deasupra cetelor îngereşti (pline de uimire), vrând să le arate şi lor, slava Lui de Împărat al întregii creaţii ca om“.[27] „Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, să intre Împăratul slavei! Cine este Acesta, Împăratul slavei?... Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei“ (Psalm 23, 7-10).

„Înălţarea este ridicarea omenităţii lui Hristos în intimitatea ultimă a Sfintei Treimi şi la starea de cinste, putere şi suveranitate deplină. Dogma Înălţării cuprinde ideea că natura omenească preamărită a lui Iisus Hristos, înălţată la cer, a intrat în sânul însuşi al Sfintei treimi. Dumnezeu-Omul s-a aşezat la dreapta Tatălui nu numai cu starea dumnezeiască a Sa, ci şi cu natura omenească, constătătoare din suflet şi trup, din corporalitate însufleţită şi înduhovnicită“.[28]

4.                Înălţarea Domnului şi înălţarea noastră

„Înălţarea la cer, prefigurare şi model a celei a oamenilor, s-a făcut în legătură cu întreaga umanitate prezentă, trecută şi viitoare“.[29] Slujba Înălţării ne stă ca mărturie pentru faptul că Înălţarea Domnului este un eveniment de o mare importantă şi pentru noi. Mai întâi, Înălţarea Mântuitorului la cer ne dovedeşte că El e din cer. În acest sens ni se spune în Sfânta Evanghelie de la Ioan că:  „Nimeni nu s-a suit la cer decât Fiul Omului care este în cer“ (Ioan 3, 13), cuvintele fiind rostite de Mântuitorul Însuşi. În al doilea rând trupul îndumnezeit al Mântuitorului Hristos e pricină de îndumnezeire a trupurilor noastre, prin comuniunea cu El ca om, deoarece Hristos ne cuprinde şi ne poartă în Sine, şi fiind legat de noi, prin firea Sa omenească îndumnezeită şi curăţită de păcat ne transmite puterea Sa pentru proslăvirea noastră.[30] De aici rezultă bucuria siguranţei pe care ne-o dă credinţa noastră mântuitoare, siguranţă că va veni clipa binecuvântată când şi noi vom fi cu trupul şi cu sufletul în ceruri,[31] acolo unde este Mântuitorul nostru Care S-a înălţat la Tatăl. Acest lucru îl mărturisim la slujba Înălţării, când conduşi de Penticostar spunem:

„Suitu-Te-ai Dătătorule de viaţă , Hristoase, la Tatăl şi ne-ai înălţat pe noi, Iubitorule de oameni, cu negrăită milostivirea Ta“.[32]

„Firea omenească,Hristoase, cea căzută prin stricăciune o ai ridicat,  şi cu suirea Ta ai înălţat-o,  şi împreună cu Tine pe noi ne-ai preaslăvit“.[33]

Ştiind că, înălţându-Se Mântuitorul ne-a înălţat şi pe noi, ne bucurăm şi-i chemăm pe toţi să ia parte la bucuria noastră, izvorâtă din lauda Celui ce ne-a înălţat:  

„Pe Cel ce cu pogorârea Sa a surpat pe luptătorul împotrivă şi cu suirea Sa a înălţat pe om,  preoţilor lăudaţi-L,  popoarelor preaînălţaţi-L întru toţi vecii“.[34]

„Prin aşezarea Lui în suprema intimitate a Treimii, dar şi a omenirii, Iisus Hristos este un continuu absorbitor al omenirii în zona dumnezeirii. El conduce omenirea către Dumnezeu, o introduce în intimitatea vieţii Sfintei Treimi. El apare nu numai ca Împăciuitorul creaturii păcătoase cu Dumnezeu, ci şi ca Mijlocitorul între creaturitatea însăşi şi între dumnezeire“.[35]

5.                Scopul Înălţării Domnului

În legătură cu umanitatea, Înălţarea Domnului are o dublă importantă. Hristos s-a înălţat pentru a înălţa chipul căzut al lui Adam şi pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul spre sfinţirea sufletelor noastre,[36] lucru insistent afirmat de textele slujbei praznicului. Prima stihiră de la Vecernia mare (şi de la cea mică) prezintă acest lucru încă din prima propoziţie spunându-ne că: „Domnul S-a înălţat la ceruri, ca să trimită lumii pe Mângâietorul“.[37] Poziţia acordată acestei afirmaţii nu este desigur întâmplătoare ci ne dezvăluie tocmai importanta ei subliniată în continuare de alte cântări care o întăresc.                

„Înălţatu-Te-ai întru slavă, Împărate al îngerilor, ca să ne trimiţi nouă pe Mângâietorul de la Tatăl. Pentru aceasta strigăm: Slavă Hristoase Înălţării Tale“![38]

Înălţându-Se la ceruri, ca om, ca să şadă pe tronul stăpânirii peste toate (la dreapta Tatălui), Hristos s-a înălţat din smerenia la care S-a coborât, dar a ridicat împreună cu Sine şi umanitatea Sa, fără să rupă legătura cu cei pe care a vrut să-i facă fraţii Săi. Numai aşa a fost umplut şi ca om de Duhul în întregime, şi numai aşa îl poate trimite, îl poate iradia din Sine, deplin, fraţilor Săi oameni.[39]

„A zis Domnul cetei de Ucenici: Voi să staţi în Ierusalim şi Eu vă voi trimite vouă alt Mângâietor, Carele şade pe scaun împreună cu Tatăl, şi este cinstit deopotrivă cu Mine, pe Carele mă vedeţi înălţându-Mă şi pe nor luminos purtându-Mă“.[40]

Aducându-ne aminte de întristarea Apostolilor înainte de Înălţare şi de făgăduinţa trimiterii Duhului Sfânt, dată ca mângâiere lor, ne rugăm ca Duhul Sfânt să fie trimis şi asupra noastră, spunând:

„Cela ce pentru mine ai sărăcit, asemenea mie, şi Te-ai suit acolo de unde nu Te-ai despărţit, trimite pe Prea Sfântul Tău Duh să lumineze sufletele noastre“.[41]

Mai ales prin scopul său - trimiterea în lume a Sfântului Duh, Înălţarea Domnului este un eveniment care ne priveşte şi pe noi, Duhul Sfânt fiind Cel care conduce Biserica la tot adevărul, Cel care ne dă nouă viaţa veşnică.

6.                Înălţarea Domnului - Eveniment cu dimensiuni cosmice

Înălţarea Domnului nu a fost ceva tainic, nu a fost o minune făcută doar în fata unei mulţimi de oameni, ci a fost un eveniment la care a participat activ întregul cosmos. Când Mântuitorul se înălţa, cerul şi pământul luau parte la miracol.

„Când ai mers pe muntele Măslinilor, Hristoase, spre a împlini bunăvoinţa Tatălui, îngerii cei din ceruri s-au spăimântat şi cei de sub pământ s-au cutremurat;  Ucenicii au stat de fată cu bucurie şi cu cutremur, când ai grăit lor; iar norul ca un tron pregătit aştepta în fată; şi cerul deschizându-şi porţile,  frumuseţea îşi arăta;   şi pământul îşi descoperea  ascunzătorile,  ca să facă  cunoscută pogorârea lui Adam şi cea din nou a lui suire.  Dar picioarele Tale  se înălţau ca şi cum ar fi fost ridicate de o mână, iar gura mult binecuvânta, precum se auzea; norul Te ridica şi cerul Te-a primit înlăuntru. Acest mare şi minunat lucru L-ai făcut Doamne spre mântuirea sufletelor noastre“.[42]

În această alcătuire ne este prezentată mai întâi reacţia puterilor netrupeşti. Ni se spune că: „Îngerii din ceruri s-au spăimântat şi cei de sub pământ s-au cutremurat“. Apoi sunt prezentaţi Ucenicii care „Au stat de fată cu bucurie şi cu cutremur“. Natura a fost şi ea prezentă prin norul care „Ca un tron pregătit aştepta în fată“. În continuare sunt prezentate cerul şi pământul care participau activ la eveniment, cerul deschizându-şi porţile şi arătându-şi frumuseţea, iar pământul descoperindu-şi ascunzătorile pentru a face cunoscută căderea lui Adam şi ridicarea lui. În aceste cuvinte este cuprinsă o mare bogăţie teologică. Ce putem înţelege prin „deschiderea porţilor cerului“? Prin această formă de exprimare poetică se afirmă cel mai adânc adevăr cosmico-teologic referitor la Înălţarea lui Hristos. Ea a introdus „o modificare în însăşi starea naturii divine“[43], aceasta fiind dimensiunea cosmică a praznicului de neînţeles pentru noi, „una din noţiunile în fata cărora raţiunea noastră se blochează“[44]. Fiul s-a făcut om prin Duhul Sfânt, în pântecele Fecioarei, primind trup pentru totdeauna. Când S-a înălţat în slavă spre Tatăl, pentru a lua loc în sânul Sfintei Treimi, El a făcut-o cu Trupul Său, adică împreună cu firea omenească, pe care şi-a asumat-o pe deplin. Odată devenit Dumnezeu-Om, Hristos va rămâne Dumnezeu-Om pentru totdeauna.[45] Stihira se încheie cu afirmaţia că această minune, Mântuitorul a făcut-o pentru mântuirea sufletelor noastre, lucru pe care ştiindu-l, întregul cosmos se bucură:

„Pământul prăznuieşte şi dănţuieşte, se bucură şi cerul, astăzi, de Înălţarea Făcătorului făpturii, Cela ce cu voia Sa a împreunat lămurit cele despărţite“.[46]

Această bucurie este prezentată insistent în continuare, arătându-se că de ea se împărtăşesc îngerii şi oamenii laolaltă:

„Toată lumea cea văzută şi cea nevăzută prăznuieşte cu bucurie; îngerii şi credincioşii saltă, lăudând neîncetat Înălţarea Celui ce S-a unit cu noi, cu trupul pentru bunătate“.[47]

Lucruri ca acestea reactualizăm noi de fiecare dată când participăm la slujba Înălţării Mântuitorului când avem prilejul să stăm în fata suirii Lui la cer, cu bucurie şi cutremur, când ne înfiorăm de cele întâmplate şi ne veselim ştiind că toate acestea s-au făcut din bunătatea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

7.                Teologia Înălţării Mântuitorului

Întreaga slujbă a Înălţării este plină de teologie. Există însă stihiri în care cuvintele ce fac legătura între evenimentul sărbătorit şi mântuirea noastră, între Înălţarea cu trupul la cer a Mântuitorului şi înnoirea întregii lumi, pun în evidentă sensul adânc, teologic al suirii cu trupul la cer a Fiului lui Dumnezeu, ce are drept cauză iubirea Lui de oameni iar ca efect mântuirea noastră, posibilitatea noastră de a ajunge să petrecem acolo unde petrece El, cu firea Sa omenească. În această ordine de idei spunem la Litia praznicului, vorbind cu Cel ce S-a înălţat: „Firea lui Adam care se pogorâse în laturile cele mai de jos ale pământului, Dumnezeule, înnoindu-o întru Tine Însuti, o ai ridicat astăzi, mai presus de toată începătoria şi puterea; că precum ai iubit-o, aşa ai şi făcut-o să stea împreună cu Tine; şi precum Te-ai milostivit spre dânsa, aşa o ai şi împreunat cu Tine; precum o ai împreunat, aşa împreună ai şi pătimit cu ea; şi precum ca Cel ce eşti fără de patimă, ai pătimit, aşa împreună o ai şi proslăvit. Dar cei fără de trupuri au zis: Cine este acest bărbat frumos? El nu este numai om, ci Dumnezeu şi om, amândouă firile împreună arătându-se. Drept aceea îngeri minunaţi, care zburau în haine albe împrejurul Ucenicilor, au strigat: Bărbaţi galileeni, Acesta Care S-a dus de la voi, Iisus, om şi Dumnezeu, iarăşi va să vină Dumnezeu şi om, Judecător al viilor şi al morţilor; dăruind celor credincioşi iertare de păcate şi mare milă“. [48]

Aceste câteva cuvinte se referă la întreaga lucrare de mântuire a Fiului lui Dumnezeu, Noul Adam, care a înnoit lumea, şi din iubire de oameni a ridicat-o, făcându-o să stea împreună cu El. Sunt lucruri pline de taină. În unul toţi au păcătuit şi într-Unul toţi s-au mântuit. Un ajutor în plus la înţelegerea tainei asupra căreia insistă Sfântul Apostol Pavel ( Romani, 5), îl avem dacă ne gândim că în limba ebraică Adam înseamnă om, oameni şi umanitate. Omul Hristos se identifică deci cu umanitatea, cu toţi oamenii astfel că „Trupul îndumnezeit al lui Hristos e pricină de îndumnezeire a trupului nostru prin comuniunea de natură cu El ca om. Hristos ne cuprinde şi ne poartă în sine şi fiind legat de noi prin firea Sa omenească şi curăţită de păcat ne transmite întreaga Sa putere divină pentru proslăvirea noastră“. [49] Înnoind în Sine firea omenească, Hristos ne-a ridicat pe noi toţi şi ne-a aşezat să petrecem împreună cu El. „Adevărata natură a omului este de acum înainte, aceea a Fiului lui Dumnezeu preamărit“.[50]

Lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu nu s-a revărsat doar asupra umanităţii, ci întreaga lume se bucură de roadele ei. Aceasta o mărturisim la slujba Înălţării când spunem:     

„Lumea cea îmbătrânită în multe păcate, înnoindu-o cu Patima şi cu Învierea Ta, Doamne, Te-ai suit, purtat fiind de nor la cele cereşti. Slavă slavei Tale“. [51]

Sunt lucruri de care ne minunăm, sunt lucruri izvorâte din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, sunt lucruri pe care la slujba Înălţării le strigăm împreună cu îngerii, lăudând pe Cel ce ne-a înălţat pe noi.

     „Dacă Te-au văzut pe Tine puterile ceresti, Mântuitorul

nostru,  ridicându-Te în înăltime cu Trupul,  strigau zicând:

Mare este, Stăpâne, iubirea Ta de oameni“. [52]

Iubirea de oameni a lui Dumnezeu este cea care a făcut şi face ca noi să ne bucurăm de toate acestea.

8.                În fata Înălţării Domnului

Mare este Taina Înălţării. Mai presus de înţelegere sunt cele petrecute pe muntele Măslinilor. Firea omenească a fost înălţată pentru a petrece în sânul Sfintei Treimi. Una din consecinţele directe, instituite prin Înălţare este unitatea de acţiune liturgică între fiinţele cereşti şi cele pământeşti, care preamăresc de acum înainte, împreună, evenimentul şi urmările lui, asupra celor două ordine ale creaţiei“.[53] „Cerul şi pământul se întâlnesc în liturghia lor cosmică spre mărirea iubirii de oameni a lui Dumnezeu“.[54] Îngerii neînţelegând cele ce se petreceau, miraţi fiind în fata tainei, nu puteau decât să-L laude pe Cel ce se înălţa.

     „Pe Hristos, Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cetele Îngerilor văzându-L, cu Trupul în cele de sus, s-au mirat şi cu un glas i-au cântat cântare de biruinţă“. [55]

       „Se spăimântau cetele îngerilor,  Hristoase, văzându-Te pe Tine cu trupul înălţându-Te, şi lăudau sfântă Înălţarea Ta“. [56]

Dacă cetele îngerilor se spăimântau în fata tainei, nu mai mică era teama şi mirarea Apostolilor. Slujba Înălţării ne spune că:

„Apostolii văzând pe Mântuitorul înălţându-Se, cu cutremur strigau: Slavă Ţie Împăratului nostru“. [57]

„Pe Tine  Izbăvitorul lumii,  Hristos Dumnezeu,  văzându-Te Apostolii înălţându-Te dumnezeieşte, cu frică săltând, Te-au mărit“. [58]

Noi cei de acum nu-L vedem cu ochii trupeşti pe Mântuitorul înălţându-Se la Tatăl. În cadrul sfintelor slujbe însă, reactualizăm evenimentul şi ştiind toate cele petrecute atunci, gândindu-ne la mirarea îngerilor şi la cutremurul Apostolilor, stăm şi noi în fata Mântuitorului Celui ce S-a înălţat la cer şi îi aducem cântarea noastră cea după putere spunând:    

„Lui Hristos, Celui ce S-a înălţat cu slavă, pe umerii heruvimilor, şi pe noi ne-a pus a şedea cu El de-a dreapta Tatălui, toţi credincioşii să-i cântăm cântare de biruinţă“. [59]        

Din această laudă adusă lui Dumnezeu bucuria noastră sporeşte şi astfel îi chemăm toată făptura să ia parte cu toată fiinţa ei la bucuria preamăririi lui Dumnezeu:    

„Să dăm mărire lui Dumnezeu  şi într-un

glas de laudă să-I strigăm, să cântăm,  să dănţuim şi să ba-

tem din mâini: Suitu-S-a Dumnezeul nostru de pe pământ la

ceruri, lăudaţi-L pe dânsul îngerii şi arhanghelii  ca pe Stă-

pânul şi făcătorul tuturor“ .[60]

Deşi întâmplată în trecut, Înălţarea Mântuitorului este un eveniment care s-a întâmplat şi pentru noi, care ne priveşte şi pe noi, căci şi nouă ni s-a deschis astfel calea spre a ne înălţa la Tatăl. Şi tensiunea noastră lăuntrică, la acest praznic tinde să se asemene cutremurului Apostolilor care-L vedeau pe Hristos înălţându-se cu trupul la cer, dându-le speranţa că într-o zi vor fi şi ei înălţaţi acolo unde El se înălţa atunci.

9.                Chemările ce ni se fac în cuprinsul slujbei Înălţării

Cu prilejul acestui praznic cântările slujbei Înălţării ne cheamă pe toţi la prăznuire. Toţi cei din lume suntem chemaţi  să ne bucurăm de măreţul praznic şi să aducem laudă lui Dumnezeu celui în Treime:

„Îngereşte să prăznuim noi cei din lume,  strigând cântare lui Dumnezeu, Celui ce se poartă pe scaunul slavei: Sfânt eşti Părinte ceresc; Sfânt eşti Cuvinte, Cel împreună veşnic; Sfânt eşti şi Duhule Preasfinte“. [61]

Cuvintele parcă nu sunt de ajuns pentru a exprima bucuria noastră, astfel că suntem îndemnaţi a ne exterioriza starea lăuntrică şi prin anumite gesturi ale trupului, pentru ca întreaga noastră fiinţă, trup şi suflet, împreună să preaslăvească pe Dumnezeu. Spunem în acest sens:

 „Toţi să lovim cu mâinile, bucurându-ne de Înălţarea lui Hristos şi veseli să strigăm: Suitu-S-a Domnul în glas de trâmbiţă şi a şezut de-a dreapta Tatălui, ca Cela ce este împreună pe un scaun şezător în veci“. [62]

Chemarea de a-L preaslăvi pe Hristos cu cântare de laudă nu ne priveşte doar pe noi, ci este una  universală. În acest sens spunem la slujba Înălţării:

„Pe Hristos, Dătătorul de viaţă , Cel ce S-a ridicat în două firi la ceruri cu slavă şi împreună cu Tatăl şade, preoţilor lăudaţi-L, popoarelor preaînălţaţi-L întru toţi vecii“. [63]

Pe lângă aceste chemări la bucurie şi prăznuire mai primim şi un îndemn ce ni se face prin Icosul Înălţării:

„Cele pământeşti, pe pământ lăsându-le şi cele din cenuşă, ţărânii dându-le, veniţi să ne trezim şi să ne ridicăm ochii şi cugetele la înălţime; să ne înălţăm, noi muritorii, privirile, împreună şi simţirile, spre porţile cereşti; să ne socotim a fi în muntele Măslinilor şi să privim la Izbăvitorul, Cel purtat pe nor..“. [64]

La Paşti eram chemaţi „să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos“.[65] Chemarea de acum este aceeaşi, doar în altă formulare - „Cele pământeşti, pe pământ lăsându-le şi cele din cenuşă, ţărânii dându-le, veniţi să ne trezim... să ne ridicăm ochii şi cugetele... să ne înălţăm privirile... şi simţirile. Pentru o adevărată prăznuire este aşadar neapărat necesar efortul de a ne curăţi sufletele. Inima curată şi mintea trează sunt condiţia intrării prin porţile cereşti şi a petrecerii împreună cu Hristos.

10.          Texte reprezentative din cuprinsul slujbei de la Înălţare

Intre imnele rânduite pentru slujba Înălţării unele sunt reprezentative prin conţinutul lor, dar şi prin faptul că sunt repetate la sfintele slujbe din întreaga perioadă de postprăznuire a Înălţării.

Una din aceste stihiri ne vorbeşte în câteva cuvinte de întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Rostind această stihiră, vorbim cu Dumnezeu zicând:  

„Născutu-Te-ai precum Însuti ai socotit; pătimit-ai cu trupul,  Dumnezeul nostru;  din morţi ai înviat, călcând moartea; înălţatu-Te-ai întru slavă, Cela ce toate le plineşti şi ne-ai trimis nouă pe dumnezeiescul Duh,  ca să lăudăm  şi să proslăvim dumnezeirea Ta“.[66]

Dacă această stihiră se concentrează asupra tuturor marilor evenimente ale mântuirii noastre, pe care le prezintă ca etape ale aceleiaşi lucrări, alte două stihiri, Condacul şi Icosul praznicului se opresc doar asupra sărbătorii însăşi. Condacul ne prezintă Înălţarea ca fiind punctul final şi încununarea activităţii Mântuitorului în această lume. Înălţându-Se la cer, Hristos, prin firea omenească pe care a avut-o ne-a unit cu Tatăl, a unit cele cereşti cu cele pământeşti.

„Plinind iconomia cea pentru noi şi cele de pe pământ  unindu-le cu cele cereşti,  Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit, ci rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră“.[67]

În Icosul praznicului se face legătura între Înălţarea Domnului şi înălţarea noastră, sunt prezentate mijloacele de înălţare a noastră.

„Cele pământeşti, pe pământ lăsându-le şi cele din cenuşă, ţărânii dându-le,  veniţi să ne trezim şi să ne ridicăm ochii şi cugetele la înălţime;  să ne înălţăm, noi muritorii, privirile, împreună şi simţirile, spre porţile cereşti;  să ne socotim a fi în muntele Măslinilor şi să privim la Izbăvitorul, Cel purtat pe nor; că de acolo Domnul la ceruri S-a suit; şi acolo Iubitorul de dăruire, a împărţit daruri Apostolilor Săi, mângâindu-i şi întărindu-i pe dânşii ca un Părinte;  îndreptându-i ca pe nişte fii şi zicând către dânşii: Nu  mă  voi  despărţi  de voi;   Eu sunt cu voi  şi nimeni împotriva voastră“. [68]

Aceste lucruri ni le spune Biserica la sfintele slujbe, până la odovania acestui praznic. Sunt lucruri care s-au întâmplat pentru noi, la care trebuie să luăm aminte, încercând a ne curăţi şi înălţa şi noi.

11.          Spiritualitatea Înălţării Domnului şi a slujbei de  sărbătorire a ei

Conţinutul textelor slujbei Înălţării Domnului reprezintă gândirea şi simţirea Bisericii la acest praznic. În cuprinsul sărbătorii noi ne întâlnim cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a înălţat la cer pentru mântuirea şi înălţarea noastră.  Faptul că Mântuitorul s-a înălţat ne pricinuieşte bucurie, deoarece avem credinţa că dacă El S-a înălţat la ceruri, sigur va veni clipa când vom fi şi noi înălţaţi şi vom avea bucuria de a petrece cu trupul şi sufletul în ceruri, unde îl vom putea privi pe Hristos fată către fată.[69] Dacă Taina Învierii este sinteza învăţăturii creştine, Înălţarea este culmea acestei învăţături. Înălţarea la cer fiind încununarea iconomiei Fiului, ea a început de fapt în momentul în care Hristos s-a înălţat, adică din momentul din care fiind înviat, şi manifestându-se ca atare, a ieşit din lume pentru a regăsi în mod firesc locaşul transcendent. Coborârea la iad a fost începutul Înălţării. Cu alte cuvinte, Învierea-Înălţarea Mântuitorului sunt de nedespărţit. Înălţarea pleacă de fapt din împărăţia morţilor, care este şi aceea a oamenilor de pe pământ.[70] Înălţarea la cer este prefigurarea şi modelul înălţării oamenilor, fiind făcută în legătură cu întreaga umanitate ce va fi înălţată acolo unde Hristos s-a înălţat cu trupul.

La slujba Înălţării, pe lângă toate bucuriile pricinuite de acest eveniment şi pentru a le consolida, pentru a le sprijini pe Hristos, piatra cea din capul unghiului, Biserica ne repetă ca venind din partea Lui, spre Apostoli şi spre noi următoarele cuvinte: „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră“.[71] În toate zilele de prăznuire a Înălţării aceste cuvinte se repetă de două ori, la Condac şi Icos pentru a ne făgădui prezenta Mântuitorului, actualizată în mijlocul nostru de a treia Persoană a Sfintei Treimi, de Sfântul Duh, pe care Mântuitorul înălţându-se la Tatăl, de acolo, ni-L va trimite nouă la Cincizecime. Hristos s-a înălţat la cer pentru a fi pururea cu noi. Întreaga lucrare a Bisericii în care lucrează Duhul Sfânt are ca scop actualizarea lui Hristos în mijlocul nostru. Viaţa noastră în Biserică, în Duhul Sfânt, este o viaţă în care este prezent Hristos. Să ne rugăm Duhului Sfânt să-L facă prezent pe Hristos în mijlocul nostru.