Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

A. Duminica Tomei

1. Pipăit-a Toma coasta Mântuitorului ?

2. Ce a însemnat pentru Mântuitorul faptul pipăirii din partea lui Toma ?

3. Ce a însemnat pentru Apostolul Toma însuşi faptul de a fi pipăit pe Domnul

4. Ce înseamnă pentru noi cei credincioşi faptul că Sfântul Apostol Toma l-a pipăit pe Domnul cel înviat ?       

5. Cine este Cel ce a fost pipăit de Sfântul Apostol Toma ?

6. Texte reprezentative din rânduiala de slujbă de la Duminica Tomei

7. Spiritualitatea ortodoxă întemeiată pe slujba de la Duminica Tomei

8. Pace vouă

A.              Duminica Tomei

          „Astăzi primăvara mirezmează şi făptura cea nouă dănţuieşte. Astăzi se ridică încuietorile uşilor şi ale necredinţei pentru prietenul Toma care strigă:  Domnul meu şi Dumnezeul meu“.[1]

Duminica a doua după Paşti se numeşte Antipasha deoarece este o „înnoire a Învierii care cu dreptate se poate numi şi a opta zi şi cea dintâi. A opta ca una ce se face la opt zile după Paşti; iar întâia ca una ce este începătoare a celorlalte. A opta iarăşi, fiindcă este rânduită ca icoană a acelei zile fără de sfârşit, a veacului viitor, care va fi desigur şi cea dintâi şi una singură, nemaifiind despărţită de vre-o noapte“.[2]

În popor însă, această Duminică este cunoscută sub numele de „Duminica Tomei“, deoarece în această zi pomenim arătarea Mântuitorului Hristos, Ucenicilor Săi, de fată fiind şi Sfântul Apostol Toma. În seara zilei Învierii, Hristos se arătase Ucenicilor Săi, dar Toma care nu fusese de fată atunci, nu vroia să se convingă doar din spusele celorlalţi de adevărul Învierii, ci dorea să-L vadă şi el pe Hristos Cel înviat, chiar mai mult, voia să-I şi pipăie rănile Acestuia pentru a se încredinţa pe deplin (Ioan 20, 19-25). Înţelegându-i neputinţa şi vrând să-l încredinţeze, Mântuitorul, în a opta zi de la Înviere se arătă din nou Ucenicilor, de fată fiind de această dată şi Toma, pe care Hristos îl invită să-I pipăie ranele pentru a-l încredinţa de realitatea Învierii (Ioan 20, 26-29).

Având în vedere că Duminica Antipasha este o înnoire a Învierii şi o zi în care se insistă asupra celor în legătură cu arătarea lui Hristos Apostolului Toma, Biserica a rânduit ca în această Duminică să nu se cânte nimic din ale Octoihului ci toate ale praznicului.

1.                Pipăit-a Toma coasta Mântuitorului ?

O chestiune care duce la unele deosebiri de păreri este cea cu privire la faptul pipăirii de către Toma a coastei Mântuitorului. Relatarea din Sfânta Evanghelie de la Ioan prezintă invitaţia adresată de Hristos Apostolului Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios“ (Ioan 20, 27), iar după mărturisirea lui Toma ca răspuns: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20,28), constatarea Mântuitorului: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“ (Ioan 20, 29). De aici tensiunea. Nu se poate spune precis pe marginea acestui text dacă Toma a pipăit cu adevărat sau nu coasta Mântuitorului. Normal ar fi fost în cazul pipăirii, ca Hristos să spună: „Pentru că M-ai pipăit ai crezut“. Având însă în vedere invitaţia lui Hristos adresată lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea“ se poate susţine şi contrariul. Exegeza textului permite ambele interpretări.[3]

Sunt şi unii care spun că din bunăcuviinţă, din smerenie, Toma n-ar fi îndrăznit să-L pipăie pe Mântuitorul.

Biserica însă, la această sărbătoare ne spune altceva. Slujba din Penticostar afirmă fără umbră de îndoială că Toma a pipăit coasta lui Hristos cel înviat. Ni se spune în acest sens la Vecernie:  

„Toma, cel ce se zice Geamăn, nu era cu dânşii când ai intrat, Hristoase, uşile fiind încuiate; pentru aceasta şi necrezând el spuselor  lor, din necredinţă întru credinţă l-ai întărit. Nu ai socotit Bunule, lucru de ocară, a-i arăta lui preacurat coasta Ta şi ranele mâinilor şi ale picioarelor.  Iar el pipăind şi văzând,  Te-a mărturisit pe Tine a fi nu numai Dumnezeu şibnici  numai om,  ci a strigat:  Domnul meu şi  Dumnezeul meu slavă Ţie!“[4]

Lucrul este reafirmat în multe rânduri la Utrenie, iar Condacul şi Icosul praznicului au în centrul atenţiei tocmai acest fapt. „Toma cu dreapta lui cea iubitoare de încredinţare a cercat coasta Ta cea de viaţă dătătoare Hristoase Dumnezeule“ [5], mărturisim cântând sau rostind Condacul praznicului, iar citind Icosul ne mirăm de cele  întâmplate şi spunem:

„Cine a ferit atunci mâna Ucenicului nearsă,  când s-a apropiat de coasta cea de foc a Domnului?  Cine i-a dat ei  îndrăzneală de a putut pipăi osul cel de văpaie?  Numai coasta care a fost pipăită.  Că dacă coasta n-ar fi dat putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi Patimile cele ce au clătit pe cele de sus şi pe cele de jos?

Harul  acesta,  de a o pipăi pe ea,  a fost dat Tomei,  şi a strigat lui Hristos: Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu“. [6]

Ne mirăm şi noi de cele întâmplate şi mărturisim că puterea de a face acestea i s-a dat lui Toma de către Hristos Însuşi, Cel ce S-a lăsat pipăit pentru a-l încredinţa pe Toma şi pe noi. Asupra acestui lucru se opreşte şi Sinaxarul zilei care ne spune că: „În această zi, în a doua Duminică după Paşti prăznuim înnoirea Învierii lui Hristos şi pipăirea Lui de Sfântul Apostol Toma“. [7] În cuprinsul Sinaxarului ni se spune că Toma a cercetat cu „băgare de seamă şi încredinţându-se prin pipăire (căci i s-a îngăduit să vadă şi să facă aceasta spre încredinţare, deşi era (Hristos) cu trup desăvârşit nestricăcios şi îndumnezeit) a strigat: Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu“. [8]

Pentru noi lucrurile sunt clare. Credinţa noastră este cea a Bisericii şi ea ne spune la acest praznic că Toma a pipăit cu adevărat coasta Mântuitorului, lucru pe care noi îl credem şi îl mărturisim fără nici o umbră de îndoială.

2.                Ce a însemnat pentru Mântuitorul faptul pipăirii din partea lui Toma ?

Ştiind că Toma a pipăit coasta lui Hristos, este normal să ne întrebăm cum a privit Mântuitorul acest lucru. La slujba din această Duminică aflăm că Domnul a „răbdat necredinţa Tomei“, din iubire de oameni, pentru a-l încredinţa pe acesta de adevărul Învierii. Primul lucru afirmat în cadrul slujbei praznicului este că Mântuitorul a răbdat pipăirea precum mai înainte răbdase Patimile:

„Precum mai înainte a răbdat crucea şi uciderea cea nedreaptă, aşa şi acum, înviind din mormânt şi stând înaintea Ucenicilor, ca un Atotputernic, uşile fiind încuiate, rabdă Hristos cu iubire de oameni şi pipăirea“. [9]

Era o mare durere pentru Mântuitorul să vadă necredinţa înflorind chiar în rândurile Ucenicilor Săi. Necredinţa oamenilor în dumnezeirea Lui îl dusese pe Hristos la patimi, cruce şi moarte, pe care le răbdase din iubire de oameni. Acum odrăslea chiar între Ucenici necredinţa în Înviere, pe care vrând s-o spulbere încă din faşă, Hristos se lasă pipăit pentru a dovedi realitatea Învierii şi dumnezeirea Lui, a Celui ce toate le-a suferit din iubire pentru noi. La Vecernia mare ni se spune că Mântuitorul nu a socotit pipăirea „un lucru de ocară“ [10], ci L-a lăsat pe Toma să pipăie pentru a se încredinţa. Hristos cel ce spusese mulţimilor pilde, ca cele despre oaia cea pierdută, despre drahma cea pierdută sau despre fiul risipitor (Luca 15) este şi primul împlinitor cu fapta al învăţăturilor Sale, nesocotind josnic nici un lucru, când acesta este făcut pentru a salva un fiu rătăcit, ci iubind este gata să facă orice pentru mântuirea celui pierdut, pentru aflarea celui rătăcit.

„Iubitorule de oameni, mare şi neînchipuită este mulţimea îndurărilor Tale!  Că îndelung ai răbdat;  de iudei fiind lovit peste obraz, de Apostol pipăit şi de cei ce Te tăgăduiau pe Tine mult ispitit“. [11]

Mai mult, Hristos a răbdat pipăirea chiar cu bucurie pentru că scopul Lui era de a-l încredinţa pe Toma, dar şi pe noi toţi de Învierea Sa din morţi.

„Te bucuri fiind pipăit; pentru aceea Iubitorule de oameni, spre aceasta îndemni pe Toma,  tinzându-i coasta,  celui ce nu credea, şi încredinţezi lumea, Hristoase, de Învierea Ta cea de a treia zi“. [12]

Iată că Dumnezeu fiind iubire, pătimeşte, suferă cu bucurie tot ce e necesar pentru a-l încredinţa pe om, pentru a-l ridica şi a-l face în cele din urmă părtaş al iubirii Sale. Este un îndemn şi pentru noi, ca aşa cum Hristos din iubire a răbdat crucea, tot astfel şi noi să răbdăm cu iubire îndoielile, slăbiciunile celor din jurul nostru, să fim şi noi într-o tot mai mare măsură iubire.

3.                Ce a însemnat pentru Apostolul Toma însuşi faptul de a fi pipăit pe Domnul ?

În relatarea biblică a arătării Mântuitorului Ucenicilor Săi, în mod special pentru Toma sunt cuprinse cuvintele lui Iisus adresate Ucenicului: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta încoace şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios“. (Ioan 20, 27). Pentru Apostol, pipăirea rănilor Mântuitorului a însemnat tocmai încredinţarea, întărirea în credinţă. La Litia praznicului mărturisim că : „Toma dacă s-a atins cu degetul de Stăpânul, cu glas tare a strigat: Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu“. [13] În aceeaşi ordine de idei afirmăm la stihoavna Vecerniei:

„O uimitoare minune! Necredinţa a rodit credinţă adevărată. Că zicând Toma: de nu voi vedea nu voi crede; pipăind coasta, teologhisea pe Cel întrupat, ca pe însuşi Fiul lui Dumnezeu“. [14]

Faptul de a fi pipăit pe Domnul a însemnat pentru Apostol încredinţarea lui. Îndoiala şi necredinţa acestuia s-au transformat în credinţă, în încredinţarea despre Învierea şi dumnezeirea Mântuitorului. Toma prin pipăire nu numai că s-a încredinţat dar s-a şi umplut de har, devenind între Apostoli primul care a propovăduit pe Iisus cel înviat om şi Dumnezeu adevărat.

„Limba ta cea preafericită este lăudată, o Geamănule; că ea a propovăduit întâi, cu dreaptă cinstire de Dumnezeu, pe Dătătorul de viaţă Iisus, Dumnezeu şi Domn, umplându-se de har prin pipăire“. [15]

Să luăm aminte: Toma s-a convins de realitatea Învierii şi a devenit propovăduitor al ei doar prin umplerea de har, dăruit de Mântuitorul. Fără acest har n-ar fi avut nici convingerea, nici tăria de a propovădui. Nici noi nu ne putem încredinţa despre Înviere, decât prin mijlocirea harului lui Dumnezeu. La acest har dumnezeiesc putem ajunge împlinind faptele credinţei, şi cerând încredinţarea, credinţa de la Domnul Hristos, Singurul care poate să ne-o dea, mărturisindu-ne sinceri neputinţa şi necredinţa noastră, iar Iisus, în mod sigur, aşa cum odinioară l-a încredinţat pe Toma, ne va încredinţa şi pe noi.

4.                Ce înseamnă pentru noi cei credincioşi faptul că Sfântul Apostol Toma l-a pipăit pe Domnul cel înviat ?

Faptul că Sfântul Apostol Toma l-a pipăit pe Hristos cel înviat, nu a avut ca urmare doar încredinţarea acestuia, ci este o mărturie a Învierii pentru întreaga lume, din încredinţarea lui Toma cel ce a pipăit rănile Mântuitorului, sporind şi credinţa noastră în Înviere. Hristos, bucurându-Se că Toma s-a convins de Învierea Sa, şi că va da şi altora, mai ales celor din viitor, un nou temei de credinţă, foloseşte ocazia de a spune că întru cât nu va rămâne mereu pe pământ, ca să le dea prin pipăire acest temei de credinţă, fericiţi vor fi, cei care vor crede, mulţumindu-se cu mărturisirile date de Apostoli, pe temeiul verificării Învierii de către ei[16]:“Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“ (Ioan 20, 29).  În acest sens ni se spune la Vecernia Praznicului că: „Necredinţa cea curată a Tomei inimile credincioşilor la cunoştinţă le-a adus“. [17] Slujba menţionează chiar faptul că Hristos se bucura când era pipăit ştiind că acest fapt avea să ducă la încredinţarea întregii lumi:

„Te bucuri fiind pipăit; pentru aceea Iubitorule de oameni, spre aceasta îndemni pe Toma,  tinzându-i  coasta,  celui ce nu credea  şi încredinţezi lumea,  Hristoase,  de Învierea Ta cea de a treia zi“. [18]

Pe marginea acestui text putem afirma că faptul pipăirii nu a fost deloc întâmplător ci s-a înscris în lucrarea providenţială a lui Dumnezeu, Care le-a rânduit pe toate spre folosul nostru, Care a făcut ca necredinţa lui Toma să dovedească Învierea lui Hristos „Înaintea tuturor neamurilor“. [19]

„A fost importantă verificarea Învierii lui Hristos, prin Apostoli, fapt ce le-a dat puterea să mărturisească adevărul ei, şi prin aceasta pe Hristos Însuşi ca Dumnezeu, cu preţul vieţii lor. Dar importantă va fi şi credinţa celor ce n-au putut face personal verificarea Învierii, dar pe temeiul Apostolilor, vor merge şi ei până la moarte pentru credinţa lor. Aceasta face posibilă continuitatea Bisericii“.[20] Necredinţa Tomei s-a arătat roditoare de credinţă, iar noi cei ce ne încredinţăm şi prin mărturia lui Toma despre faptul Învierii, ne bucurăm şi-L mărturisim pe Hristos Dumnezeu şi Om:

„Simt cea mai mare bucurie,  Mântuitorule al meu, văzând dovedită Învierea Ta, din cele de care, cu îndrăzneală s-a învrednicit Toma  a se atinge;   pentru  aceasta  pe Tine  Te  mărturisim Dumnezeu şi Om, purtând două lucrări fireşti ale acelora din care eşti alcătuit“.[21]

5.                Cine este Cel ce a fost pipăit de Sfântul Apostol Toma ?

Apărând între Apostoli, Iisus a arătat că ştia de îndoiala lui Toma şi de declaraţia lui că nu va crede de nu va pune mâna în semnul cuielor şi în al suliţei din coasta Lui.[22] „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios ci credincios“ (Ioan 20, 27). „Deci verificând că Eu Însumi, Învăţătorul tău, de Care ştii că a fost răstignit, stau în fata ta, nu te mai îndoi ci crede în Învierea Mea. Toma a răspuns exprimându-şi în mod concentrat credinţa sa. Dacă Învăţătorul său a înviat, El e cu adevărat Dumnezeu, pe Care îl recunoaşte ca Stăpânul său: <<Domnul meu şi Dumnezeul meu>>“.[23] Cântările de la slujba Duminicii a doua după Paşti repetă de multe ori exclamaţia de uimire a Sfântului Apostol Toma în urma întâlnirii cu Mântuitorul: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20, 28). Accentuarea puternică a acestei afirmaţii, a acestei mărturisiri se datorează faptului că ea Îl revelează pe Cel ce S-a lăsat pipăit de Toma ca Dumnezeu şi Om. Sinaxarul sărbătorii ne spune că Toma „a strigat Domnul meu şi Dumnezeul meu, una pentru trup iar alta pentru dumnezeire“.[24] Aceasta înseamnă că Toma spunând „Domn“ se referea la persoana lui Iisus ca om, iar spunând „Dumnezeu“ avea în vedere dumnezeirea Lui.

           „Venit-ai Hristoase  cu strălucirea cea neacoperită a dumnezeirii Tale,  uşile fiind încuiate  şi stând  în mijlocul  Ucenicilor, le-ai descoperit coasta Ta; şi arătându-le semnele ranelor  mâini lor  şi ale picioarelor Tale,  şi risipind  mâhnirea neliniştei lor,  ai strigat lămurit: Precum vedeţi după trupul care vă stă acum înainte prieteni nu port fire de duh.  Iar pe Ucenicul care se îndoia, l-ai îndemnat să se atingă  cu frică;  zicându-i:  Tu  care ispiteşti toate, vino şi nu te mai îndoi. Iar el simţind cu mâna firea Ta cea îndoită, cu frică a strigat cu credinţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie“. [25]

Cel pipăit de Toma era deci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ, a trăit împreună cu oamenii, a fost răstignit şi omorât de ei, dar după trei zile a înviat şi S-a arătat Ucenicilor Săi pentru a-i încredinţa despre Învierea şi dumnezeirea Lui, lucru pe deplin realizat, deoarece după pipăire Toma „teologhisea pe Cel întrupat ca pe însuşi Fiul lui Dumnezeu“. L-a cunoscut pe El ca pe Cel ce a pătimit cu trupul şi L-a propovăduit Dumnezeu, Cel ce a înviat; şi a strigat plin de bucurie: Domnul meu şi Dumnezeul meu slavă Ţie“.[26] Noi, plini de bucurie, ne alăturăm lui Toma celui ce s-a încredinţat şi îl mărturisim împreună cu el pe Hristos, Dumnezeu şi Om, rugându-ne Lui pentru mântuirea sufletelor noastre.

6.                Texte reprezentative din rânduiala de slujbă de la Duminica Tomei 

Ca la orice praznic, textele care caracterizează cel mai bine întreaga sărbătoare şi care se fac cel mai mult auzite în cadrul slujbelor, sunt Troparul, Condacul şi Icosul praznicului.

Troparul sărbătorii vesteşte Învierea lui Hristos din morţi, mormântul fiind pecetluit, şi venirea lui la Apostoli, uşile fiind încuiate.

       „Pecetluit fiind mormântul, din mormânt viaţă ai răsărit,

Hristoase Dumnezeule; şi uşile fiind încuiate, înaintea Uceni-

cilor ai venit, Învierea tuturor, Duh drept printr-însii înnoin-

du-ne nouă, după mare mila Ta“. [27]

Important pentru noi este aici faptul că Hristos Dumnezeu este Învierea noastră a tuturor, şi că prin Apostolii Săi, Mântuitorul înnoieşte întru noi Duhul cel drept. Învierea noastră vine ca urmare a adevăratei credinţe transmise nouă fără schimbare de la Apostoli. Duhul drept se regăseşte acolo unde este credinţa dreaptă, credinţa pe care Apostolii, primind-o de la Hristos au transmis-o mai departe.

Condacul praznicului:        

„Toma cu dreapta lui cea iubitoare de încredinţare, a cercat coasta Ta cea de viaţă dătătoare, Hristoase Dumnezeule.  Că dacă ai intrat uşile fiind încuiate,  dimpreună cu ceilalţi Apostoli  a strigat către Tine:  Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu!“ [28]        

ca şi Icosul acestuia:

„Cine a ferit atunci mâna Ucenicului  nearsă, când s-a apropiat de coasta  cea de foc a Domnului?  Cine i-a dat ei  îndrăzneală de putut pipăi osul cel de văpaie?  Numai coasta  care a fost pipăită.

Că dacă coasta n-ar fi dat putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi Patimile cele ce au clătit  pe cele de sus şi pe cele de jos?  Harul acesta de a o pipăi pe ea a fost dat Tomei, şi a strigat lui Hristos: Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu“ [29]   

au în vedere faptul pipăirii rănilor Mântuitorului de către Toma. În Condac se insistă asupra faptului că Toma a pipăit coasta lui Hristos cel înviat şi venit acum la Apostoli prin uşile încuiate, iar Icosul accentuează faptul că Toma s-a bucurat de un mare har, primind de la Dumnezeu puterea şi îngăduinţa de a putea pipăi „coasta cea de foc“, „osul cel de văpaie“. Ca urmare a harului Toma a primit încredinţarea, a devenit credincios, şi fiind convins, şi-a mărturisit credinţa -“Domnul meu şi Dumnezeul meu“. Cel ce are o credinţă statornică este aşadar şi mărturisitor. Nu se poate ca cineva având o credinţă să nu o şi mărturisească. Dimpotrivă, crezând cu tărie, cel credincios va oferi mereu  mărturia nezdruncinată a credinţei sale.

7.                Spiritualitatea ortodoxă întemeiată pe slujba de la Duminica Tomei

În Duminica a doua după Paşti, Antipasha, prăznuim înnoirea Învierii lui Hristos şi pipăirea Lui de către Sfântul Apostol Toma. Acestea sunt cele două teme asupra cărora se concentrează întreaga rânduială de slujbă a praznicului. Ea ni-l prezintă pe Hristos cel răstignit şi înviat, Care se arată Apostolilor pentru a-i încredinţa pe ei, şi prin ei şi pe noi de adevărul Învierii. De menţionat aici faptul că Hristos se descoperă, prezentându-Se Apostolilor în stare de jertfă, ca Cel ce a murit şi a înviat pentru noi. Atât de puternică este intenţia Mântuitorului, încât chiar îl invită pe Toma să-i pipăie rănile. Vrea deci să fie cunoscut ca Cel ce S-a jertfit pentru noi. În starea de jertfă S-a arătat El Apostolilor până la Înălţare şi în această stare ni se oferă şi nouă la fiecare sfântă liturghie. Legătura noastră cu Dumnezeu este aşadar prin Hristos cel jertfit pentru noi din iubire. Precum odinioară Toma, şi noi la fiecare liturghie  nu doar îl pipăim ci ne împărtăşim cu El, devenind una cu El. Înnoirea Învierii noi o prăznuim în fiecare Duminică, la fiecare liturghie, când ne unim cu Hristos, aşteptând şi dorind unirea mai adevărată în împărăţia cea veşnică.[30]

Mărturisirea noastră la acest praznic, este aceea că Toma L-a pipăit pe Mântuitorul cel înviat din morţi. Pipăirea s-a făcut pentru că aşa a vrut Dumnezeu, pentru ca Toma şi prin el noi toţi, să fim încredinţaţi de Învierea şi  de dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi convinşi de acestea să spunem şi noi cu Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu slavă Ţie“. 

8.                Pace vouă

„Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!“  (Ioan 20, 19, 26).

După relatarea Sfântului Evanghelist Ioan, în seara Învierii, ca şi la opt zile după aceasta, Hristos venind în mijlocul Ucenicilor Săi li S-a adresat cu  cuvintele „Pace vouă!“ Este primul cuvânt pe care Mântuitorul  l-a spus Ucenicilor Săi. „I-a salutat cu cuvântul <<Pace vouă>> ca să-i scoată din tulburarea pe care le-o provoca gândul că poate e un duh“[31], deoarece venise la ei prin uşile încuiate (Ioan 20, 19, 26), dar şi pentru a le arăta prin aceasta pacea pe care o aduce lumii prin Învierea Lui.[32]

„Pace au vestit îngerii la venirea Fiului lui Dumnezeu ca om în lume. Pace le vesteşte El ucenicilor spre a o vesti şi ei lumii.[33] Pace ne spune şi nouă Hristos de câte ori îi dăm posibilitatea să vină în mijlocul nostru, fie că suntem singuri în rugăciune dar mai ales atunci când ne adunăm împreuna pentru a celebra liturghia.  „Pace vouă“- este urarea pe care preotul o face credincioşilor atât de des în cadrul tuturor sfintelor slujbe.

 În a doua Duminică după Paşti, ca şi în seara zilei de Paşti, la Vecernie, Biserica ne transmite salutul de urare al lui Hristos cel înviat - „Pace vouă“. Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei temelie Hristos a pus-o prin Moartea şi Învierea sa, e împărăţia păcii între oameni, deoarece e împărăţia păcii conştiinţei lor cu Dumnezeu, a păcii pe care le-o dă oamenilor siguranţa că vor trăi în veci. Hristos a înviat ca să ne aducă pace, pace cu Tatăl şi pace între noi. Primul lucru pe care ni-l vesteşte Hristos cel înviat este „Pace vouă“, ce echivalează şi cu: „Credeţi în Învierea Mea, nu vă mai lăsaţi tulburaţi de gânduri de îndoială în Învierea Mea“.[34]