Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

 
B. Duminica Mironosiţelor

1. Martori ai Înmormântării şi Învierii Domnului

   a) Martori ai Înmormântării

   b) Martori ai Învierii

2. Ce înseamnă a fi martor al lui Hristos Cel răstignit şi înviat?

3. Iubire - Jertfă - Înviere

4. Reflexii teologice la Duminica Mironosiţelor

B.              Duminica Mironosiţelor

                „Ucenitele aduc lui Hristos mir, iar eu drept mir
aduc cu acestea cântare“. [1]

În Duminica a treia după Paşti, Biserica noastră a rânduit a se face pomenirea femeilor Mironosiţe şi în acelaşi timp a lui Iosif din Arimateea, care fusese ucenic în ascuns al Domnului, şi a lui Nicodim cel ce venise noaptea la Mântuitorul.

Imediat după Învierea lui Hristos au fost unii care au contestat acest fapt. Sămânţa lor s-a înmulţit mereu, iar învăţătura înmulţindu-se s-a diversificat, astfel că unii susţin până astăzi că Hristos n-a înviat ci a fost furat din mormânt, alţii chiar că n-ar fi murit ci din cauza grelelor suferinţe ar fi căzut într-un adânc leşin, din care în răcoarea mormântului S-a trezit şi a fugit de acolo, iar alţii în sfârşit, că El ar fi murit cu adevărat dar n-a înviat niciodată ci unii din ucenicii Lui prea înflăcăraţi ar fi avut unele halucinaţii, părându-li-se că l-ar fi văzut pe Hristos.[2]

Aceste lucruri avându-le în vedere Biserica a rânduit ca imediat după măreţul praznic al Învierii să se facă pomenirea unor persoane care dau mărturie despre faptul că Hristos a înviat. În seara zilei Învierii se face pomenirea venirii lui Hristos în mijlocul Ucenicilor Săi, prin uşile încuiate, în a doua Duminică după Paşti se prăznuieşte a doua arătare a lui Hristos Ucenicilor Săi, de fată fiind acum şi Toma care lipsise la prima arătare a Mântuitorului şi care este invitat chiar la pipăirea ranelor Domnului pentru a alunga orice umbră de îndoială, şi în sfârşit în a treia Duminică după Paşti se face pomenirea altor martori ai lui Hristos cel înviat, a femeilor Mironosiţe. Acestea erau femei credincioase care îl urmaseră pe Iisus în timpul activităţii Sale publice, asistaseră cu curaj la Patimile Sale, şi îi pregătiseră trupul preacurat pentru înmormântare. Deoarece  făcuseră acest lucru în grabă, din pricina sărbătorii iudaice a Paştelui, veneau după trecerea acesteia la mormânt pentru a plini cele ce mai erau necesare în legătură cu îmbălsămarea trupului. Sfintele Evanghelii ne spun că venind ele la mormânt în prima zi a săptămânii (Duminica) au găsit mormântul gol.  Tot atunci li s-au arătat îngeri care le-au vestit bucuria Învierii, şi apoi ele l-au văzut chiar şi pe Hristos cel înviat (Matei 28, 1-7; Marcu 16, 1-10; Luca 24, 1-10; Ioan 20, 1, 11-17).

Împotriva celor ce susţin că Hristos n-ar fi murit, Biserica aduce pe lângă femeile Mironosiţe, care de fapt au fost nu numai martori ai Învierii, ci şi ai morţii şi înmormântării lui Iisus, încă doi martori; Iosif şi Nicodim, cei care l-au înmormântat pe Iisus cel răstignit.

Aducând aceste mărturii ale Morţii şi Învierii, Biserica stăruie la acest praznic asupra însemnătăţii celor două momente din viaţa Mântuitorului, asupra faptului că ele au constituit de fapt două etape ale unei singure lucrări. aceea de mântuire a noastră.

1.                Martori ai Înmormântării şi Învierii Domnului

În această Duminică facem pomenirea unor persoane care au fost de fată în mod activ la înmormântarea Domnului şi care l-au văzut după ce a înviat din morţi.

a)                Martori ai Înmormântării

Martori ai morţii şi înmormântării lui Iisus au fost desigur ostaşii romani însărcinaţi cu paza trupurilor osândiţilor după ducerea la împlinire a execuţiei. Sfintele Evanghelii ne prezintă chiar relatarea sutaşului căruia i se încredinţase comanda celor ce au îndeplinit execuţia. Acesta văzând felul în care a murit Iisus a rostit: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta“. (Matei 27, 54; Marcu 15, 39) . În Sfânta Evanghelie de la Ioan este menţionat şi episodul cu zdrobirea fluierelor picioarelor osândiţilor, care lui Iisus nu i s-a aplicat fiindcă murise între timp (Ioan 19, 31-37). Pe lângă aceştia Biserica se opreşte în mod deosebit asupra a doi martori ai morţii şi înmormântării lui Iisus: Iosif şi Nicodim. După moartea lui Iisus cei doi I-au îmbălsămat şi înmormântat trupul. Iosif este menţionat în toate cele trei Evanghelii sinoptice (Matei 27, 57-60; Marcu 15, 43-46; Luca 23, 50-55). Împreună cu el, în Evanghelia după Ioan este menţionat şi Nicodim (Ioan 19, 38-42). Cele relatate de Sfinţii Evanghelişti Biserica le-a preluat în cultul său şi ni le pune în vedere la acest praznic.

„Pe Tine, Cele ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, pogorându-te  de pe lemn,  Iosif  împreună cu Nicodim,  şi văzându-Te mort, gol şi neîngropat, cuprins de jale plină de milă tânguindu-se, zicea: Vai mie prea dulce Iisuse; pe Tine , cu putin înainte, soarele văzându-Te  răstignit pe cruce, cu întuneric s-a îmbrăcat şi pământul de frică s-a clătit şi  catapeteasma Bisericii s-a rupt; dar iată că acum  te văd , de voie supunându-Te morţii pentru mine.  Cum Te voi îngropa Dumnezeul meu?  Sau cum Te voi înfăşura în giulgiuri?  Cu ce mâini mă voi atinge de trupul Tău cel curat? Sau ce cântări voi cânta plecării Tale dintre noi Indurate? Măresc Patimile Tale; laud îngroparea Ta împreună cu Învierea, strigând: Doamne slavă Ţie!“ [3]

Aici sunt cuprinse în formă poetică relatările Sfinţilor Evanghelişti precum şi starea interioară a lui Iosif şi a lui Nicodim, aflaţi în situaţia de a-l înmormânta pe Iisus. Hristos a fost aşadar mort şi îngropat:

„Cu giulgiuri înfăşurând Iosif  trupul Tău Hristoase,  în mormânt nou Te-a pus pe Tine, mântuirea noastră, dar pe cei morţi ca un Dumnezeu i-ai înviat“. [4]

Unul din Troparele praznicului insistă asupra aceluiaşi lucru: „Iosif cel cu bun chip,  de pe lemn  pogorând  preacuratul  Tău trup,  cu giulgiu curat înfăşurându-L  şi cu miresme îngropându-L în mormânt nou L-a pus; dar a treia zi ai înviat Doamne, dăruind lumii mare milă“. [5]

Troparul acesta se rosteşte de către preot la fiecare sfântă liturghie, la sfârşitul vohodului mare, în timp ce aşează cinstitele daruri pe sfânta masă.

Intre martorii morţii şi înmormântării lui Iisus se numără şi femeile Mironosiţe, pe care de asemenea Sfinţii Evanghelişti le menţionează ca fiind de fată când Mântuitorul murea pe cruce şi era pus de Iosif cu Nicodim în mormânt (Matei 27, 55-56, 61;   Marcu 15, 40-41, 47;   Luca 23, 55-56;   Ioan 19, 25). Penticostarul le prezintă pe mironosiţe mai ales ca martori ai Învierii Mântuitorului, dar tocmai în această postură, venind la mormânt încă întuneric fiind, pentru a îmbălsăma trupul lui Iisus, este evident că ele fuseseră de fată activ şi la înmormântare şi cunoşteau foarte bine starea şi locul în care se afla trupul Mântuitorului.

b)                Martori ai Învierii

De fapt nu există martori ai Învierii lui Hristos. Evangheliile nu ne prezintă nici un martor al Învierii. Ele ne spun doar că dimineaţa la venirea Mironosiţelor, în mormânt stăteau doi îngeri, dintre care unul le-a spus că Hristos a înviat (Matei 28, 1-6; Marcu 16, 1-6; Luca 24, 1-7; Ioan 20, 11-13). Evenimentul însuşi însă nu a fost văzut de nimeni şi nici nu putea fi văzut. Marile taine nu pot fi privite de ochii acoperiţi de solzii păcatului. Şi cine dintre muritori ar fi putut să vadă pogorârea la iad a Mântuitorului, care constituie un singur corp cu Învierea? Sau cine cu ochi trupeşti putea privi cum Hristos îi scoate pe cei drepţi din iad, ducându-i împreună cu El în rai? Străjerii mormântului, ne spune Sfântul Evanghelist Matei, s-au cutremurat şi s-au făcut ca morţi, când îngerul Domnului, venind din cer cu cutremur, a prăvălit piatra de la gura mormântului (Matei 28, 2-4). Cum ar fi putut cineva suporta să vadă însăşi Învierea îmbrăcat fiind în stricăcioasele haine de piele?

Există însă, conform mărturiei  Sfintelor Evanghelii, martori ai lui Hristos cel înviat. Penticostarul, preluând relatările acestora (Matei 28, 1-10;   Marcu 16, 1-10;   Luca 24, 1-10;   Ioan 20, 1-17) ne prezintă pentru a ne încredinţa de realitatea Învierii, pe primii martori ai Mântuitorului înviat - femeile Mironosiţe. Citim astfel în Sinaxarul praznicului că acestea s-au numit Mironosiţe, deoarece Înainte de înmormântare unseseră cu miruri Trupul Domnului după obiceiul iudeilor.[6] Din pricina faptului că începea sărbătoarea „nu făcuseră lucrul aşa cum se cuvenea.[7] Având însă, ca nişte ucenite, „dragoste înfocată pentru Hristos, cumpărând miruri de mult preţ, au venit noaptea la mormânt,  atât de frica iudeilor cât şi din pricina obiceiului,  ca să-L plângă şi să-L ungă cu miresme în zorii zilei şi să împlinească atunci ce nu se putuse face din pricina grabei la îngropare. Iar dacă au ajuns ele la mormânt, aleasă arătare au văzut: Doi îngeri strălucitori şezând înlăuntrul mormântului şi  altul pe piatră.  După aceea, au văzut şi pe Hristos şi I  s-au închinat“. [8] Sinaxarul ne prezintă nominal pe cele mai importante dintre Mironosiţe: „Mironosiţele au fost multe, dar Evangheliştii fac amintire numai de cele mai însemnate, trecând cu vederea pe celelalte. Acestea erau: mai întâi de toate Maria Magdalena din care Hristos alungase şapte demoni şi care după Învierea Domnului, ducându-se la Roma după cum se spune a dat unei morţi neaşteptate pe Pilat şi pe arhierei, istorisind cezarului Tiberiu cele făcute de aceia împotriva lui Hristos. Mai târziu a murit la Efes şi a fost înmormântată de Ioan Teologul; iar sfintele ei moaşte au fost duse la Constantinopol de preaînţeleptul Leon. A doua mironosiţă a fost Salomeea, fiica lui Iosif logodnicul, care a avut soţ pe Zevedei, din care s-au născut Ioan Evanghelistul şi Iacov... A treia dintre mironosiţe este Ioana, femeia lui Cuza, care era epitrop şi iconom al casei lui Irod. A patra mironosiţă este Maria şi a cincea Marta, surorile lui Lazăr; a şasea Maria lui Cleopa şi a şaptea Suzana“. [9] Pe toate aceste evlavioase femei noi le cunoaştem sub numele de mironosiţe şi conduşi de Penticostar, în a treia Duminică după Paşti ne adresăm Domnului Hristos, zicând:

„Mironosiţele de dimineaţă venind şi la mormântul Tău cu sârguinţă ajungând, Te căutau pe Tine, Hristoase, ca să ungă cu miresme prea curat Trupul Tău; şi auzind spusele îngerului, sem- ne dătătoare de bucurie Apostolilor au vestit: Că a înviat Incepătorul mântuirii noastre,  prădând moartea  şi lumii dăruind viaţă veşnică şi mare milă“. [10]

Ultimul din Troparele sărbătorii este tot în legătură cu femeile mironosiţe pe care îngerul le trimite să vestească Învierea.

„Stând lângă mormânt, îngerul a strigat mironosiţelor femei: Miresmele sunt potrivite pentru cei muritori; iar Hristos S-a arătat  străin de putreziciune. Ci strigaţi:  A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă“. [11]

Iată că Biserica lui Dumnezeu a rânduit ca noi să prăznuim după Sfântul Apostol Toma pe femeile mironosiţe „ca pe cele ce au propovăduit Învierea şi au adus multe mărturii pentru credinţa noastră, întru încredinţarea şi dovedirea lămurită a Învierii lui Hristos, ca pe unele care au văzut cele dintâi pe Hristos înviat din morţi şi au propovăduit tuturor învăţătura cea mântuitoare şi au petrecut viaţa în cel mai bun chip, precum se cuvenea unor femei, care au fost ucenite ale lui Hristos“. [12]

2.                Ce înseamnă a fi martor al lui Hristos Cel răstignit şi înviat?

Una din formele cinstirii sfinţilor este şi urmarea vieţii de sfinţenie a lor. La o prăznuire a unor martori ai lui Hristos Cel răstignit şi înviat, ne întrebăm ce a însemnat pentru ei a fi martori (martiria) şi ce înseamnă aceasta pentru noi. Pentru mironosiţe, primul pas în a fi martori ai lui Hristos, a fost urmarea Lui. Când ele au fost atrase de farmecul învăţăturii Sale, mai întâi L-au urmat. Au făcut aceasta asumându-şi toate riscurile pe care le aducea acest lucru. Ele nu au preţuit atunci nimic mai mult ca faptul de a-L urma pe Hristos, făcând uneori aceasta, chiar mai bine decât Apostolii, care în fata patimilor Mântuitorului, fiind cuprinşi de frică au fugit. Al doilea aspect al mărturiei mironosiţelor este vestirea, afirmarea cu tărie în fata tuturor, a lucrurilor pe care ele le-au crezut. Prin aceste două lucrări ale credinţei, mironosiţele au devenit renumite.[13] Urmării lui Hristos îi urmează imediat şi necondiţionat vestirea Lui. Mesajul adresat în dimineaţa Învierii este acela de a propovădui Învierea:

      „Femeilor ascultaţi glas de bucurie:  Am călcat pe tiran  în iad şi am ridicat lumea din stricăciune;  alergaţi de spuneti prietenilor Mei bunele vestiri; căci voiesc să luminez zidirea Mea cu bucurie de acolo de unde a ieşit întristarea“. [14]

Şi Troparul care le are în vedere pe mironosiţe, este tot un îndemn, o trimitere a lor la propovăduire:      

„Stând lângă mormânt, îngerul a strigat mironosiţelor femei: Miresmele sunt cuvenite pentru cei muritori, iar Hristos S-a arătat străin de putreziciune.  Ci strigaţi: A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă“. [15]

Slujba Duminicii Mironosiţelor ne arată că ele şi-au luat în serios misiunea.                       

„Femeile cele de Dumnezeu întelepţite, cu miruri în urma Ta au alergat şi ca pe un mort cu lacrimi Te căutau; dar bucurându-se s-au închinat Tie, Dumnezeului celui viu  şi Paştile  cele de taină, Ucenicilor Tăi, Hristoase, au binevestit“. [16]

Ca cinstitori ai femeilor mironosite şi următori împreună cu ele, ai lui Hristos, celui răstignit şi înviat, suntem şi noi chemati să ne mărturisim credinţa, să vestim tuturor bucuria mântuitoare a Învierii lui Hristos.

„Să laude neamurile şi popoarele pe Hristos, Dumnezeul

nostru, Carele a răbdat de bună voie crucea pentru noi şi

în iad a rămas trei zile;  şi să se închine  Învierii Lui celei

din morţi, prin care s-au luminat toate marginile lumii“. [17]

Mărturia Învierii, propovăduirea Celui răstignit şi înviat, este strigăt de chemare, vestire a faptelor minunate, prin care noi am fost ridicati din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. O viaţă conform Evangheliei este o continuă veste bună, o permanentă afirmare a Învierii lui Hristos.

3.                Iubire - Jertfă - Înviere

Notiuni ca: iubire, jertfă, înviere, ocupă un loc central în creştinism. Termenii iubire şi jertfă apar şi în alte spiritualităti, dar legătura: iubire-jertfă-înviere este specifică crestinismului. Acesta are în centru Jertfa şi Învierea Mântuitorului, care au la bază iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Legătura între Iubirea, Jertfa şi Învierea Mântuitorului este pusă în lumină cu cea mai mare claritate de slujba din Duminica Paştilor. La Duminica Mironositelor, este subliniată, pe lângă Jertfa Mântuitorului şi jertfa celor ce îi urmează Lui. La acest praznic, Biserica ne pune înainte câteva modele de iubire jertfelnică a Mântuitorului. -De ce iubire jertfelnică? -Deoarece iubirea nu poate exista fără jertfă, adevărata iubire fiind întotdeauna una jertfelnică. [18] Hristos ne-a iubit şi din dragoste pentru noi S-a întrupat, a petrecut împreună cu noi, a suferit şi chiar S-a lăsat răstignit pe cruce. Mironositele n-au putut muri împreună cu El, dar I-au stat aproape în timp ce pătimea, usurându-I astfel suferinta prin împreuna lor pătimire. După ce Hristos a murit, „ele au plâns, spălând trupul Domnului cu apa lacrimilor lor, „apă mai curată decât cea din fântâna lui Iosif“. [19] În dimineata Învierii, cumpărând mir, mironosiţele au venit să ungă trupul Domnului, biruindu-şi firea lor feminină, neţinând seama de faptul că mormântul era păzit de ostasi şi refuzând să vadă pericolul la care se expuneau din partea connationalilor evrei, care-L răstigniseră pe Hristos. Sinaxarul sărbătorii ne relatează în acest sens: „Femeile mironosite, având ca nişte ucenite, dragoste înfocată pentru Hristos, cumpărând miruri de mult preţ, au venit noaptea la mormânt, atât de frica iudeilor cât şi din pricina obiceiului ca să-L plângă şi să-L ungă cu miresme“. [20] După constatarea Învierii şi primirea misiunii de a o vesti ele „au propovăduit Învierea şi au adus multe mărturii pentru credinţa noastră“. [21] Iubirea jertfelnică se vede foarte bine şi în ce-i priveşte pe Iosif şi Nicodim, împreună prăznuiti în această zi. Ei îşi asumaseră riscul de a- L coborî pe Hristos de pe cruce şi a-L îngropa, aducându-I astfel cinste când cei mai multi îl necinsteau. Iosif i-a oferit chiar propriul său mormânt Mântuitorului, şi nu ca unuia ce avea să învieze, ci ca unui mort în sensul cel mai obişnuit al cuvântului. Plata iubirii acestora a fost jertfirea lor de către connationalii evrei. Penticostarul ne relatează că: „Nicodim pentru că nu avusese aceleasi simţăminte cu iudeii, a fost dat afară din sinagogă“[22],ceea ce practic înseamnă excluderea lui din comunitate, lipsirea de orice drepturi, „iar Iosif, după îngroparea Trupului Domnului a fost aruncat de iudei într-o prăPaştie, de unde însă a fost scos cu putere dumnezeiască şi a fost dus în Arimateea, care era locul lui de naştere“. [23] Prin urmare, iată şi învierea. Cel ce moare pentru Hristos va trăi vesnic - „Cine îşi va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“. (Mc. 8, 35). Viaţa veşnică este doar la Dumnezeu. Toţi cei care iubindu-L pe Hristos, vor avea puterea să-şi jertfească viaţa pentru El, pentru vestirea Învierii, sigur vor avea parte de înviere, de petrecerea împreună cu Hristos.

„Răstignitu-Te-ai şi Te-ai îngropat Hristoase, precum ai voit; prădat-ai moartea şi ai înviat întru slavă, ca un Dumnezeu şi Stăpân, dăruind lumii viaţă veşnică şi mare milă“. [24]

4.                Reflexii teologice la Duminica Mironosiţelor

O caracteristică a slujbei de la Duminica Mironosiţelor, când pomenim cu cinstire pe unii din martorii Înmormântării şi Învierii Domnului, este aceea că pune în evidentă strânsa legătură dintre Jertfa Mântuitorului şi Învierea Sa. Utrenia duminicii reia în întregime canonul Paştilor. Legătura între Moarte şi Înviere, valoarea Jertfei, însemnătatea concretă  a aspectului ei mântuitor, este pusă în lumină de canonul  numit al Mironosiţelor. Intre cele două se găseşte şi un al treilea canon, al Maicii Domnului, cea prin care toate acestea au fost mijlocite.

„Firea cea stăpânită de demult de moarte şi de stricăciune, este ridicată la viaţa cea nestricăcioasă şi pururea veşnică, prin Cel ce S-a întrupat din preacurat pântecele tău,  Născătoare  de Dumnezeu, Fecioară“ [25],    

spunem la slujba Utreniei, adresându-ne Maicii Domnului. Crucea, Moartea, Învierea, toate sunt părti ale uneia şi aceleiasi lucrări.                 

„Cu Crucea Ta ai nimicit blestemul lemnului; cu Ingroparea Ta ai omorât stăpânia morţii; iar cu Învierea Ta,  neamul omenesc ai luminat“. [26] 

Moartea şi Învierea Mântuitorului au însemnat „moartea iadului“[27], „prădarea vrăsmasului“[28], „scularea lui Adam şi eliberarea din lanturi a tuturor celor legati“[29], „potolirea plângerii strămoasei Eva“[30], „sfărâmarea boldului morţii“[31], „învierea celor morţi“[32] şi „mântuirea noastră a tuturor“[33]. Astfel stând lucrurile, noi privim Jertfa şi Învierea Mântuitorului ca etape ale aceleeasi lucrări. Deşi la slujba acestei Duminici atenţia ne este îndreptată şi spre mormântul Mântuitorului, acum noi nu ne mai întristăm, ci ne bucurăm, ne bucurăm din pricina Învierii. Hristos a murit pentru a învia. În dimineata Învierii mormântul este gol dar plin de slava lui Hristos cel înviat. În mormânt se găsesc îngeri în vesminte luminate, care vestesc mironosiţelor Învierea Domnului. Mormântul e plin de lumină: „Acum toate de lumină s-au umplut, şi cerul şi pământul şi cele dedesupt“.[34] Tăria iadului a fost sfărâmată, iar cei adormiti întru nădejde se bucură de Înviere. Ingerul întâmpină pe mironosiţe în  mormânt spunându-le: „nu vă temeţi“ (Mt. 28, 5), pentru că nu mai aveau de ce să se teamă. Miresmele pe care le aduseseră ca unui mort trebuie înlocuite cu vestirea Învierii Domnului.

„Stând lângă mormânt, îngerul a strigat Mironosiţelor femei: Miresmele sunt potrivite pentru cei muritori;   iar Hristos S-a arătat străin de putreziciune. Ci strigaţi: A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă“. [35]

Cultul morţilor se transformă astfel în vestirea Învierii, în cultul Învierii. Cei dintre noi, adormiţi întru nădejde, nu sunt morţi ci vii, petrecând împreună cu Hristos cel înviat, această împreună petrecere fiind obiectul rugăciunilor Bisericii pentru cei adormiţi. Bisericile noastre sunt morminte ale lui Hristos - oricare sfântă masă este un altar de jertfă şi un mormânt al lui Hristos. Mormintele acestea însă, sunt pline de slava Învierii, sunt mormintele de la care sfinţiţii slujitori preiau şi vestesc apoi la toată lumea mesajul Învierii Domnului. Din fiecare altar, din fiecare biserică Hristos Cel înviat îşi face tron al slavei Sale, astfel că acolo unde se propovăduieşte Jertfa Lui mântuitoare se vesteşte şi bucuria Învierii, bucurie pe care ne rugăm s-o trăim mai intens în împărăţia cea veşnică.

„O Paştile cele mari şi prea sfinţite, Hristoase! O înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale“. [36]