C. Duminica Slăbănogului şi Duminica
Orbului
1. Cine este Cel ce a vindecat pe
slăbănog şi a dat lumină celui orb ?
2. Hristos Fiul lui Dumnezeu, alinător
al suferinţei omului
3. Însemnătatea omului
4. Întunericul păcatului şi lumina lui
Hristos
a) Păcatul
b) Lumina
5. Consideraţii teologice
„Îndrăzneşte, scoală-te! Te
cheamă“.
Duminicile
a doua şi a treia după Paşti insistă asupra realităţii Învierii
Mântuitorului. Slujbele acestor duminici vor să ne întărească convingerea
asupra faptului că Hristos a murit şi a înviat cu adevărat. În cele trei
duminici următoare, deşi Învierea Domnului rămâne o temă centrală, pe
lângă aceasta se face şi pomenirea câte unui eveniment important din viaţa
Fiului lui Dumnezeu întrupat. Aceste evenimente pun în evidentă puterea
dumnezeiască a lui Iisus Hristos şi ne arată că El este Mesia Cel
făgăduit.
În „Duminica a patra după Paşti, a Slăbănogului“ se face pomenirea
vindecării minunate, prin cuvânt, de către Hristos, a unui slăbănog bolnav
de 38 de ani (Ioan 5, 1-16), în „Duminica a cincea după Paşti, a
Samarinencei“, pomenim întâlnirea lui Iisus cu femeia samarineancă la
fântâna lui Iacov, când Iisus S-a descoperit acesteia drept Mesia cel
profeţit (Ioan 4, 1-42). În sfârşit, în „Duminica a şasea după Paşti, a
Orbului“, pomenim minunea vindecării unui orb din naştere de către
Mântuitorul (Ioan 9, 1-41).
Pomenirea cu prăznuire a celor trei evenimente se face în timpul
Cincizecimii, deoarece ele s-au petrecut în răstimpul dintre Paşti şi
Rusalii, dar mai ales pentru că prin ele Hristos, S-a descoperit drept
Mesia cel prezis de profeţi, Fiul lui Dumnezeu. Temele duminicilor a patra
şi a şasea după Paşti se aseamănă prin faptul că în ambele ni se prezintă
vindecări minunate săvârşite de Mântuitorul, fapt pentru care le vom trata
împreună, urmând apoi Duminica Samarinencii, a cărei temă este diferită.
Aşa cum
orice operă pune în evidentă mai întâi talentul, celui care a creat-o,
aşa
cum întregul univers mărturiseşte măreţia Creatorului său, tot astfel şi
minunile relatate în Sfintele Evanghelii, dau mărturie despre Cel care
le-a săvârsit. Iisus, vindecând pe slăbănog într-o sâmbătă, i-a scandalizat
pe iudeii legalişti, care chiar în această vindecare găseau o dovadă a
faptului că Cel ce nu tine sâmbăta nu poate fi de la Dumnezeu (Ioan 5, 10,
16). Hristos însă, a folosit şi acest prilej pentru a se declara Fiul lui
Dumnezeu,
lucrarea Lui fiind una cu cea a Tatălui. Cântările din Penticostar,
rânduite pentru cele două duminici, pun în evidentă faptul că Cel care a
săvârşit aceste minuni, Cel care a vindecat prin cuvânt şi a luminat ochii
cu ajutorul tinei şi al apei, este Acela care la început crease întregul
univers prin Cuvânt şi pe om din pământ. Prima stihiră a Vecerniei mari de
la Duminica Slăbănogului, referitoare la acest eveniment se opreste tocmai
asupra acestui fapt.
„Cela ce ai zidit pe om cu mâna Ta cea preacurată,
Milostive Hristoase, ai venit să vindeci pe cei bolnavi; pe slăbănog
la scăldătoarea oilor, cu cuvântul Tău l-ai sculat;
durerea
celeia ce-i curgea sânge o ai vindecat; pe fiica Cananeencei, ce era
bântuită, o ai miluit; şi nu ai trecut cu vederea rugăciunea
sutaşului“.
[4]
Icosul
Duminicii Slăbănogului este şi mai clar, făcând şi o distinctie. Cel ce a
făcut aceste vindecări a fost Iisus Hristos, Una din Persoanele Sfintei
Treimi.
„Cela ce cuprinzi cu palma mâinii Tale marginile
lumii,
Iisuse Dumnezeule; Cela ce împreună cu Tatăl eşti fă-
ră de
început şi împreună cu Duhul Sfânt stăpânesti toate,
Care
Te-ai arătat în trup, vindecând bolile şi Patimile alun-
gând;
pe orbi i-ai luminat şi pe slăbănog, cu dumnezeiescul
Tău
cuvânt l-ai ridicat, poruncindu-i îndată să umble şi să ri-
dice pe
umerii săi patul, pe care l-a purtat. Pentru aceasta,
toţi,
împreună cu dânsul cântăm şi strigăm: Indurate Hristoa-
se, slavă
puterii Tale“.
[5]
Aceleaşi
lucruri le mărturisim şi la Duminica Orbului, când seara la Vecernie
spunem:
„Dumnezeule şi Cuvinte, vedere a obştii credincioşilor fiind şi ochi al trupului acestuia lumesc, Făcător laolaltă
şi Ziditor al ochilor fiind cunoscut, şi acum din
amestecarea
tinei cu scuipat, dai vedere orbului, în chip negrăit. Intre degetele
Tale se plăsmuieşte şi tina şi vederea; pe care dobândindu-o
cel cel ce mai înainte era ştiut că din naştere n-a văzut nicidecum
soarele, Te vede pe Tine, Soarele cel dulce, privind chipul
Celui ce
ne-a zidit pe noi, pentru milostivirea cea negrăită“.[6]
Sinaxarul
Duminicii Orbului subliniază acest fapt spunându-ne că: „Hristos a
scuipat în ţărână, a făcut tină, a uns cu ea locul gol al ochilor orbului
şi i-a poruncit să se ducă să se spele la fântâna Siloamului. Prin
aceasta Hristos a arătat că El este Cel care la început, luând ţărână din
pământ a plăsmuit pe om; şi pentru că dintre toate părţile trupului,
ochiul este cel mai de seamă, El plăsmuieşte acum ochii orbului, făcând
dovada că tot El este Acela, care dă puterii sufleteşti mişcare“.
Cel prin care la început, toate s-au făcut, este deci Acela, care
întrupându-Se, are puterea de a reface creaţia slăbănogită şi orbită de
păcat. Cel ce odinioară crease pe om din pământ, din tina făcută din
acelaşi pământ, îi face acum celui ce nu vedea ochi, cu care să-şi
privească Creatorul şi Binefăcătorul.
Motivul
central al întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost mântuirea noastră,
introducerea noastră în împărăţia cerurilor. Hristos a venit însă în lume,
nu doar pentru a ne ajuta să câştigăm o viaţă viitoare în fericire, în
urma unor suferinţe îndurate pe pământ, ci El a alinat şi alină în
continuare suferinţele omului încă din această viaţă . El vrea chiar să-l
scutească pe om de suferinţă. Astfel, în lumina Evangheliei şi conform
învăţăturii Bisericii, suferinţa este un lucru îngăduit de Dumnezeu, din
pricini doar de El ştiute, de multe ori drept consecinţă a păcatelor
omului, dar este ceva nedorit de om, ceva ce Biserica lui Dumnezeu
deasemenea nu îi doreşte omului. Dimpotrivă, la sfintele slujbe noi ne
rugăm pentru „sănătatea şi mântuirea“
tuturor. Acceptăm suferinţa, în cazul în care
ne este rânduită, dar ne dorim sănătatea, dorinţă conformă întru totul cu
voinţa Creatorului, Care la început le-a făcut pe toate „bune foarte“
(Geneză 1.31). Suferinţa şi boala au intrat în lume doar în urma păcatului
care a slăbănogit întreaga creaţie. Hristos a venit în lume pentru a-l
repune pe om în demnitatea lui, pentru a regenera creaţia, astfel că noi
suntem datori să dorim vindecarea, regenerarea, desăvârşirea omului şi a
întregii creaţii.
La
slujbele celor două duminici este subliniat în mod deosebit acest lucru.
În Duminica Slăbănogului ni se spune că Hristos „a venit să vindece pe
cei bolnavi, că El pe slăbănog l-a întărit cu cuvântul, durerea celei ce-i
curgea sânge a vindecat-o, pe fiica Cananeiencei ce era bântuită o a
miluit şi nu a trecut cu vederea rugăciunea sutaşului“
Luminânda acestei
duminici ni-L prezintă pe Hristos venit la scăldătoare special pentru a
vindeca:
„Venit-a Iubitorul de oameni şi Prea înduratul Domn la
scăldătoarea oilor ca să vindece bolile; şi aflând un om zăcând de
mulţi ani a strigat către dânsul: Ridică-ti patul tău şi mergi pe căile
cele drepte“.
[10]
La
Duminica Orbului îl vedem pe Hristos, „trecând pe cale“,
neavând în vedere a face o vindecare, dar
întâlnind în cale un om care suferea, se opreşte pentru a-l vindeca,
pentru a împlini lucrul Celui care L-a trimis, deoarece un motiv al
trimiterii lui Hristos în lume a fost şi vindecarea omului care zăcea în
suferinţă. Luând aminte la învăţăturile celor două praznice, ne rugăm şi
noi pentru vindecarea noastră sufletească şi trupească:
„Vindecă, Prea Bunule, sufletul meu, cel ce zace cumplit de
mulţi ani, ca mai înainte pe slăbănogul; ca să merg pe
cărările
Tale, pe care le-ai arătat celor ce Te doresc pe Tine“.
[12]
„Ridică Doamne, cu dumnezeiescul Tău ajutor, sufletul meu cel
slăbănogit întru păcate de tot felul şi întru fapte netrebnice,
precum de demult ai ridicat pe slăbănogul, ca mântuit fiind să
strig Ţie: Indurate Hristoase, slavă puterii Tale“.
[13]
„Fiind lipsit de vederea sufletului, vin la Tine,
Hristoase, ca
orbul cel din naştere, cu pocăinţă, strigând Ţie: Tu eşti lumina
cea prea strălucitoare a celor din întuneric“.
[14]
„Luminează Doamne ochii mei cei înţelegători, care sunt slăbiţi
de păcatul cel întunecat, insuflându-le smerenie, Indurate, şi
curăţeşte-mă cu lacrimile pocăinţei“.
[15]
Sănătatea
noastră trupească şi sufletească, pentru care ne rugăm, sunt aşadar în
strânsă legătură una cu alta. Sufletul şi trupul, întreaga creaţie trebuie
să tindă spre a fi „bune foarte“.
Căderea
în păcat a însemnat în primul rând alterarea comuniunii cu Dumnezeu, dar
şi stricarea armoniei relaţiilor dintre oameni. Căderii i-a urmat
izgonirea din rai dar şi întâia omucidere. Până la venirea lui Hristos
oamenii erau departe de Dumnezeu şi depărtaţi între ei, însinguraţi.
Slăbănogul de la Vitezda şi orbul din Ierihon oglindesc tocmai această
stare de lucruri. Pentru faptul că nu avea pe cineva care să-l ajute,
slăbănogul se socotea ca un mort.
„Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-Te pe Tine
a strigat: Miluieşte-mă Doamne! că patul meu mormânt s-a făcut
mie. Ce câştig am eu de pe urma vieţii? De scăldătoarea
oilor
nu mă pot folosi, căci n-am pe nimeni să mă arunce când se
tulbură apa“.
[16]
Lipsa
omului este plângerea sa în fata Mântuitorului - „nu am om“. Deşi
înconjurat de oameni, era singur. Fiecare, în egoismul său, urmărea doar
binele propriu. Fiul lui Dumnezeu, având în vedere această stare de
lucruri, a coborât din slava dumnezeirii Sale pentru a se face om, frate
al oamenilor necăjiţi şi împovăraţi de păcate, cărora le-a adus pace,
linişte, uşurare. În fiecare clipă, El a fost omul cuiva: al vameşului, al
lui Zaheu, al văduvei din Nain şi al lui Iair, al lui Lazăr din Betania,
al slăbănogului de la Vitezda şi al orbului din Ierihon. El a fost omul
orbilor şi al bolnavilor fără leac, omul celor însinguraţi, omul tuturor
ce aveau nevoie de om. Slujba Duminicii Slăbănogului subliniază îndeosebi
acest fapt, scoţându-se în evidentă faptul că Hristos s-a făcut om pentru
cei ce aveau nevoie de om.
„La scăldătoarea
oilor, zăcea un om întru neputinţă, şi
văzându-Te pe Tine, Doamne a strigat: Om nu am, ca dacă se
tulbură apa să mă arunce într’însa; şi până când merg eu, altul
apucă înaintea mea şi ia tămăduire, iar eu zac neputincios. Şi
îndată, milostivindu-Se, Mântuitorul a zis către dânsul: Pentru
tine m-am făcut om, pentru tine m-am îmbrăcat în trup
şi tu zici:
Om nu
am! Ridică-ti patul tău şi umblă! Toate îţi sunt cu putinţă
Sfinte, toate ascultă de Tine, toate se pleacă Ţie; adu-Ţi aminte de
noi toţi şi ne miluieşte ca un Iubitor de oameni“.
[18]
La
Duminica Orbului, Iisus este prezentat drept omul care a adus
vindecarea.
„Un om care se chiamă Iisus, Acela mi-a zis:
Spală-te
în
Siloam, şi am văzut. Acesta este cu adevărat Mesia Hristos,
despre care a grăit Moisi în Lege; Acesta este Mântuitorul su-
fletelor noastre“.
[19]
Totuşi,
vedem că în jurul nostru este multă suferinţă, însingurare, egoism. Să nu
uităm că Hristos s-a făcut om tuturor oamenilor. Dacă azi oamenii suferă,
dacă ei sunt singuri, aceasta se datorează în primul rând egoismului în
care se închid. La Botez ne-am unit cu Hristos şi ne-am îndatorat prin
aceasta a fi oameni, oameni dispuşi să ajute, să mângâie, să aline. Să
privim în jur şi văzând pe atâţia care au nevoie de om, să ne facem noi
om, om pentru oameni.
În textele
de slujbă ale celor două duminici se vorbeşte foarte des de păcat, de
întunericul şi urmările lui şi despre lumina care vine de la Hristos,
Lumina cea adevărată, lumină ce luminează pe toţi cei ce se fac asemenea
Lui.
După
cădere, întreaga lume se afla sub imperiul păcatului. Prin păcat fiinţa
umană n-a pierdut chipul lui Dumnezeu, dar acesta a fost întunecat şi
deformat, ca o oglindă întinată de noroi. Păcatul l-a antrenat (pe om)
într-o existentă nu numai contra lui Dumnezeu, ci şi contra naturii sale:
suferinţă, boli, catastrofe, moarte. Prin păcat a creat dezordine şi în
relaţiile sale cu trupul său şi cu creaţia.
Refuzând să privească spre Dumnezeu ca spre viaţă şi ţinta sa, omul a
răsturnat scara valorilor. El a refuzat să fie preot al lui Dumnezeu,
căruia să-i jertfească întreaga creaţie, ci închizându-se în egoismul său,
el a ajuns să vrea a jertfi totul pentru a se afirma pe sine. Această
stare de lucruri, strânsa legătură dintre păcatul, decăderea omului,
precum şi bolile trupeşti, este clar prezentată de slujba acestei
sărbători. Sinaxarul de la Duminica Slăbănogului ne spune că Iisus,
aflându-l în templu pe slăbănogul pe care-l vindecase i-a spus: „Iată
te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ti fie ţie mai
rău“,
deoarece a vrut să arate prin aceasta că „suferinţa slăbănogirii, i-a
venit acestuia de pe urma păcatelor“.
La fel şi în ce-l priveşte pe orbul din Ierihon. Toţi se întrebau pentru
ale cui păcate s-a născut orb. Boala trupească,în multe cazuri este o
urmare a păcatului, pe care de multe ori îl vindecă. Urmarea cea mai gravă
a păcatului este întunecare mintii, care poate ajunge până la a falsifica,
la a schimba sensul celor mai evidente lucruri şi fapte bune. În cazul
vindecării slăbănogului iudeii se revoltaseră pentru că nu fusese păzită
odihna Sâmbetei.
„La întărirea slăbănogului, cea săvârşită în zi de Sâmbătă, cei
învârtoşaţi în slăbănogirile urii, gândind, fiind cuprinşi în tot trupul
de dispreţ, ziceau: Nu se cade să se facă vindecări
Sâmbăta şi
să se strice odihna cea din strămoşi a Sâmbetei;
necunoscând că
Tu eşti Stăpânul Legii şi tămăduitorul sufletelor noastre“.
[23]
Iată cum
păcătoşii, având judecata pervertită de păcat îşi sprijină faptele lor
rele chiar pe Scriptură. La fel stau lucrurile şi în ce priveşte
vindecarea celui orb din naştere. „Acesta e un păcătos fiindcă strică
Sâmbăta“
,
îi spuneau fariseii celui vindecat. În Duminica
Orbului avem de-a face cu două feluri de orbi: „Orbul din naştere care
s-a tămăduit şi orbii care pretindeau că văd dar care erau cu mintea
împăienjenită şi fără judecată şi cu sufletul de-a dreptul orbi“.
Judecata strâmbă a fost aceea care a dus în cele din urmă chiar la
Răstignirea lui Hristos, cel fără de păcat. „Soborul fariseilor,
topindu-se de ură, Te-a răstignit pe lemn, pe Tine Doamne“,
spunem la slujba din această duminică.
Această
stare a omului, întunecată de păcat, Hristos întrupându-Se, a venit s-o
vindece, să o lumineze.
Cel ce la
început crease lumina, la plinirea vremii S-a întrupat pentru a-l lumina
iarăşi pe omul care căzuse în întuneric. Vindecând bolile trupeşti,
Hristos voia să vindece totodată şi sufletele celor bolnavi. De aici şi
îndemnul: „Să nu mai păcătuieşti“. Hristos voia să restabilească în
suflete lumina.
„Cine va spune puterile Tale, Hristoase, sau cine va număra
mulţimile minunilor Tale? Că precum ai fost văzut în două firi
pe pământ, pentru bunătatea Ta, îndoite tămăduiri ai dat şi
celor bolnavi. Că nu ai deschis numai ochii trupeşti ai celui orb din
naştere ci şi pe cei sufleteşti. Pentru aceasta te-a mărturisit
pe Tine Dumnezeu tăinuit în trup, Care dai tuturor mare milă“.
[27]
Celor ce
puneau mai presus decât orice prescripţiile exterioare ale Legii, Hristos
le dovedea că omul e mai presus de Lege, că Legea a fost dată pentru
binele şi folosul lui, nu pentru a-l asupri. Celor izolaţi în egoism, El
le arăta prin minunile făcute că omul trebuie să trăiască în comuniune, să
privească mereu spre nevoile celui de lângă el, să se facă pentru cei din
jur om gata să ajute nu fiară care să sfâşie. Astfel de lucruri având noi
în vedere, la aceste praznice, ne rugăm lui Hristos
spunând:
„Fiind lipsit de vederea sufletului, vin la
Tine Hrisoase, ca
orbul cel din naştere, cu pocăinţă strigând Ţie: Tu eşti lumina cea prea
strălucitoare a celor dintru întuneric“.
[28]
„Luminează Doamne, ochii mei cei înţelegători, care sunt slăbiţi
de păcatul cel întunecat, insuflându-le smerenie, Indurate şi
curăţeşte-mă cu lacrimile pocăinţei“.
[29]
Lumina,
iată un lucru de preţ pentru noi. Hristos este lumină, întreaga Sfântă
Treime este lumină. Viaţa noastră a creştinilor, trebuie să fie lumină.
Slăbănogul
de la scăldătoarea oilor ca şi orbul din Ierihon, sunt după Sfinţii
Părinţi imaginea omenirii paralizate, orbite de veninul păcatului
strămoşesc, care la oameni nu găsea nici un remediu, deoarece întreaga
omenire era înfierată de acel păcat. Omenirea aştepta vindecarea sa tot de
la puterea lui Dumnezeu, simbolizată prin scăldătoarea oilor. „Deoarece
Dumnezeu avea de gând să dea Botezul, curăţire de toate păcatele, rânduise
în Legea veche, să se lucreze minuni prin mijlocirea apei, astfel încât
atunci când avea să vină Botezul, să poată fi primit cu uşurinţă“.
Dumnezeu Omul nu era încă venit să afunde omenirea în scăldătoarea
Botezului şi prin cuvântul Său să o întărească spre a servi lui Dumnezeu,
Creatorului său. Iată că la „plinirea vremii“ (Galateni 4,4),
Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, Unul Născut pentru a aduce această
vindecare. L-a trimis nu doar pentru un neam, pentru un popor anume, ci
pentru întreaga omenire. „Vindecarea orbului s-ar putea tâlcui şi
printr-o asemănare: Orbul adică închipuieşte şi pe poporul păgân, pe care
l-a aflat Hristos în timp ce trecea pe cale, cu alte cuvinte, în timp ce
S-a sălăşluit pe pământ, în loc să rămână în cer. Sau şi astfel: Hristos a
venit pentru poporul evreiesc şi în treacăt a păşit şi la păgâni.
Scuiparea în ţărână şi ungerea cu tină a ochilor, înseamnă că a învăţat
mai întâi pe aceştia; şi că El s-a pogorât pe pământ întocmai ca o
picătură de ploaie şi S-a întrupat din Sfânta Fecioară. Apoi El a dat şi
dumnezeiescul Botez, pe care îl preânchipuie Siloamul“.
Trimiterea celui orb să-şi spele tina de pe ochi în scăldătoarea
Siloamului înseamnă trimiterea tuturor celor ce vor să se lumineze, spre
baia Botezului. Prin Botez ne unim cu Hristos, Lumina, devenind şi noi
luminaţi. Să păstrăm aşadar Lumina, să n-o umbrim cu întunerecul
păcatelor. Să trăim ca fii ai Luminii, ai Dumnezeului iubirii, deoarece
doar trăind în iubirea lui Dumnezeu vom putea birui asupra săgeţilor
răutăţii vicleanului, scăpând de slăbănogirea răutăţii.
