Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

D. Duminica Samarinencei

1. Cu cine s-a întâlnit la fântână Samarineanca ?

2. Hristos în căutarea oii celei pierdute

3. Ce a însemnat pentru femeia samarineancă întâlnirea cu Hristos ?

4. Apa şi apa cea vie

a) Apa

b) Apa cea vie

5. Credinţă şi misionarism

D.              Duminica Samarinencei

                              „Veţi scoate apă cu veselie din izvoarele mântuirii“. [1]

În Duminica a cincea după Paşti „prăznuim sărbătoarea Samarinencei“.[2] Praznicul se înscrie în ciclul duminicilor de după Paşti, care îl prezintă pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu, întrupat, venit în lume în căutarea omului căzut în păcat, pentru a-l ridica din această stare şi a-l repune în demnitatea cea dintâi. Până acum L-am văzut pe Hristos în mijlocul poporului iudeu, poporul ales, pe care Dumnezeu îl condusese în chip minunat în istorie. În această duminică Hristos se revelează unei femei de alt neam - unei samarinence (Ioan 4, 1-42). Ştim că samarinenii erau urâţi, dispreţuiţi de iudei din pricină că ţineau doar o parte din Lege. Dacă iudeii îi urau pe samarineni, Hristos îi iubea. El venise în lume pentru toţi oamenii, venise să desfiinţeze barierele dintre iudei şi elini, dintre robi şi slobozi, venise să facă din întreaga umanitate un popor al lui Dumnezeu. Acesta este mesajul Duminicii Samarinencei, când îl vedem pe Hristos căutând nu un popor sau o seminţie anume, ci suflete curate, însetate de veşnicie, cărora să le potolească setea cu apele nemuririi.

1.                Cu cine s-a întâlnit la fântână Samarineanca ?

Sfânta Evanghelie de la Ioan (4, 1-42), ne relatează că Mântuitorul trecând prin Samaria, fiind obosit, S-a aşezat să se odihnească lângă fântâna lui Iacov. Acolo L-a întâlnit o femeie samarineancă, venită din cetate pentru a scoate apă, femeie căreia Hristos i s-a revelat ca fiind Mesia cel prezis de profeţi. Este demn de admirat modul în care Hristos s-a descoperit femeii. El nu i-a spus dintr-o dată cine este, ci mai întâi a pregătit-o pentru a putea primi descoperirea, lucru subliniat de Sinaxarul sărbătorii care ne spune că: „Hristos, ca să nu sperie pe femeie nu-i spune despre Sine că este mai mare decât Iacob, ci aduce din nou vorba despre apă, înfăţişând mai departe cât de mai presus de toate este aceasta, devreme ce dacă bea cineva din apa aceasta, nu va înseta niciodată“.[3] Hristos i-a deschis astfel inima femeii, făcându-o să-L recunoască drept un prooroc, să se gândească chiar la Mesia cel profeţit, şi atunci Hristos „cunoscând bunăvoinţa femeii şi că samarinenii ştiau şi ei cele cu privire la Mesia, din cărţile lui Moise şi mai ales din locul acesta <<Că prooroc va ridica vouă Domnul Dumnezeu>>, ca şi din multe altele, zice: Eu sunt Mesia!“ [4] Descoperirea a fost categorică. Samarineanca s-a învrednicit să audă de la Hristos ceea ce foarte puţini dintre iudei auziseră. Hristos nu ţinea cont de neam, El căuta inimi sincere, deschise, gata să-L primească. Această recunoaştere a lui Hristos de către samarineancă o cântăm la Vecernia acestei duminici, spunând:

„Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel împreună fără de început şi împreună veşnic, Izvorul tămăduirilor, a venit la fântână şi o femeie din Samaria a venit să scoată apă; pe care văzându-o Mântuitorul,  a zis: Dă-mi apă să beau şi mergi de cheamă pe bărbatul tău! Iar ea grăind ca unui om iar nu ca unui Dumnezeu, silindu-se să tăinuiască, a zis: Nu am bărbat!  Şi Învăţătorul a zis către dânsa: Adevărat ai zis: Nu am bărbat;  căci cinci ai avut şi acum pe care-l ai nu-ti este bărbat   Iar ea  mirându-se de acel cuvânt şi alergând în cetate, striga mulţimilor, grăind: Veniţi de vedeţi pe Hristos, Carele dăruieşte lumii mare milă“. [5]

Mărturisim şi noi că Cel ce a întâmpinat-o pe samarineancă, a fost Însuşi Ziditorul universului, minunându-ne în fata iubirii Lui de oameni.

„Lângă fântâna lui Iacov aflând Iisus pe samarineancă, a cerut apă de la dânsa, Cel ce acopere pământul cu nori. O minune   Cel ce se poartă pe heruvimi, vorbea cu o femeie desfrânată; apă cerând,  Cela ce a spânzurat pământul pe ape;  apă căutând,

Cela ce revarsă apele izvoarelor şi lacurilor; vrând să dezlege cu adevărat pe aceea, care era vânată de luptătorul vrăşmaş şi să adape cu apa cea vie pe ceea ce era aprinsă puternic de lucruri netrebnice, ca un Indurat şi de oameni Iubitor“. [6]

La fântână, femeia samarineancă a întâlnit pe Însuşi Ziditorul. În ceasul în care omul călcase porunca în rai, pierzându-şi demnitatea dată de Creator, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la fântână, s-a descoperit samarinencei drept Mesia, venit să-l repună pe om în demnitatea de la început. 

2.                Hristos în căutarea oii celei pierdute 

Femeia samarineancă este şi o imagine a întregii omeniri căzute în păcat. În ceasul în care Eva călcase porunca în rai, Hristos, la fântână a dat viaţă rodului Evei:                

„Venit-a la izvor,  în ceasul al şaselea,  Izvorul minunilor, spre a aduce la viaţă pe rodul Evei;  că Eva întru acest ceas a iesit din rai, din pricina amăgirii şarpelui. Deci s-a apropiat samarineanca să  scoată apă,   pe care văzându-o  Mântuitorul,  a zis:

Dă-mi apă să beau şi Eu te voi sătura de apa cea vie; iar înţeleapta, alergând în cetate, a vestit îndată mulţimilor, zicând: Veniţi de vedeţi pe Hristos, Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre“. [7]

Samarineanca de la fântâna lui Iacov este prezentată de slujba duminicii şi ca imagine a omenirii căzute, dar şi ca mijloc prin care Hristos voia să ajungă la noi, cei al căror chip era.

„Să ascultăm pe Ioan cel ce ne învaţă pe noi despre cinstitele taine, care s-au făcut în Samaria; cum a vorbit Domnul cu femeia, cerându-i apă, Cel ce a adunat apele întru adunările lor; Cel ce este împreună şezător pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul. Că a venit să caute chipul Său, ca Cel ce este în veci pururea lăudat“.[8]

Revelaţia făcută femeii samarinence a constituit aşadar una din etapele lucrării de mântuire a omului, întreprinsă de Iisus Hristos. Noi cei de azi, mărturisim că toate cele făcute şi suferite de Hristos erau părţi ale lucrării Sale mântuitoare, de care noi bucurându-ne, îl lăudăm pe Pricinuitorul.

„Moarte ai primit cu trupul,  lucrându-ne nouă nemurire, Mântuitorule;  şi în mormânt  Te-ai sălăşluit ca să ne slobozeşti pe noi din iad, înviindu-ne împreună cu Tine, Care ai pătimit ca un om şi ai înviat ca un Dumnezeu. Pentru aceasta strigăm: Slavă Ţie, Dătătorule de viaţă ,  Doamne,  Cel ce singur eşti Iubitor de oameni“.[9]

Şi Duminica Samarinencei este prin urmare, un prilej la care îi aducem cântare Celui ce ne-a mântuit pe noi, Celui ce trecând prin Samaria, căuta mântuirea femeii samarinence şi a noastră a tuturor.

3.                Ce a însemnat pentru femeia samarineancă întâlnirea cu Hristos ?

Toate lucrurile pe care le facem sau le întâmpinăm în viaţă au o anumită influentă asupra noastră. Cu cât ele sunt mai mari, mai importante, cu atât şi influenta lor asupra noastră e mai mare. O întâlnire a omului cu Dumnezeu, cu Hristos, nu poate rămâne fără urmări în viaţa omului. Ştim ce a însemnat pentru Sfinţii Apostoli, sau pentru Sfântul Toma, întâlnirea cu Hristos cel înviat. De asemenea Saul, fiind întâmpinat de Hristos pe drumul Damascului, s-a schimbat radical. La fel stau lucrurile şi cu femeia samarineancă. Era o femeie păcătoasă, dar întâlnindu-L pe Hristos şi cunoscând milostivirea Lui [10], a devenit alta umplându-se de cunoştinţă puterii dumnezeieşti. [11] Condacul praznicului ne arată că pentru samarineancă întâlnirea cu Hristos a însemnat moştenirea împărăţiei veşnice:

„Cu credinţă venind la fântână samarineanca, Te-a văzut pe Tine apa înţelepciunii, din care bând din destul cea pururea lăudată, a moştenit împărăţia cea de sus“. [12]

Momentul a fost hotărâtor. Întâlnirea cu Hristos a însemnat dobândirea vieţii veşnice. Viaţa însă, tinde să dea viaţă , lumina să lumineze. Femeia care a primit lumina nu poate ascunde acest dar. Lăsându-şi vasul cu apă, dădu fuga în cetate să vestească tuturor samaritenilor pe Mântuitorul. Fusese convertită la Hristos, la credinţă şi deveni totodată „misionară“, chemându-i la credinţă pe toţi cei din cetate.[13]     

„Când Te-ai arătat pe pământ,  Hristoase Dumnezeule, pentru nespusa iconomie, auzind samarineanca cuvântul Tău, Iubitorule de oameni, a lăsat vadra la fântână şi alergând a spus celor din cetate: Veniţi de vedeţi pe Cunoscătorul inimilor;  oare nu este Acesta Hristos, pe care-L aşteptăm, Cel ce are mare milă ?“ [14]

Intâlnindu-L pe Hristos samarineanca „a vestit îndată mulţimilor, zicând: Veniţi de vedeţi pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre“. [15] Cum se întâmplase şi în cazul lui Toma sau al lui Pavel, tot aşa şi acum. Pentru samarineancă întâlnirea cu Hristos, a însemnat îndeosebi două lucruri: convertire la credinţă şi misionarism. Este un prilej să ne întrebăm şi noi dacă L-am întâlnit pe Hristos. Răspunsul însă trebuie să-l dăm cu viaţa noastră.

4.                Apa şi apa cea vie

„Şi cel ce va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa“ (Matei 10, 42), spusese Mântuitorul Ucenicilor Săi.

a)                Apa

Hristos, cel totdeauna gata să răsplătească însutit, în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare, înainte de a-l dărui pe om cu bunătăţile Sale, îi cere ceva; o cât de mică dovadă a unei inimi sincere, deschise pentru a primi harul. Aşa s-a întâmplat şi cu femeia samarineancă. Preluând cele relatate de Sfânta Evanghelie. Penticostarul ne prezintă cererea Mântuitorului adresată femeii: „Dă-mi să beau şi Eu te voi sătura de apa cea vie“.[16] Ziditorul se pleacă în fata zidirii, îi cere omului pe care l-a creat să-i aline setea.

„Lângă fântâna lui Iacov aflând  Iisus pe samarineanca, a cerut apă de la dânsa,  Cela ce  acoperă  pământul cu nori.  O minune! Cel ce se poartă pe heruvimi vorbea cu o femeie desfrânată; apă  cerând,  Cela ce a spânzurat  pământul pe ape;  apă căutând,

Cela ce revarsă izvoarele apelor şi lacurilor;  vrând să dezlege cu adevărat  pe aceea care era  vânată  de luptătorul vrăsmas şi să adape cu apa cea vie pe ceea ce era aprinsă  pururea de lucruri netrebnice, ca un Indurat şi de oameni Iubitor“. [17]

Sigur că Hristos, Izvorul apei, putea să-şi aline setea şi fără a cere apă femeii. El însă, dorea să-i aline setea acesteia, setea celei căreia îi  cerea apă. Voia ca alături de setea trupească ce o chinuia, să-i trezească setea spirituală, setea de desăvârşire, de veşnicie, de dumnezeire, pentru ca după cum alerga după potolirea setei de apă, cu aceeaşi ardoare să alerge şi după potolirea setei supranaturale. Dorea ca lumea să înţeleagă că unul este chipul setei fizice şi altul este chipul setei spirituale.[18] Cerând apă, indispensabilă pentru viaţa omului, Hristos era însă ars de setea de a salva sufletul femeii, sufletul care nu are egal în întreaga lume materială. În schimbul apei, în schimbul disponibilităţii omului, Mântuitorul dăruieşte cum numai Dumnezeu poate să o facă -  viaţa veşnică.

b)                Apa cea vie

Apa cea vie este una din temele acestei duminici precum şi ale Miercurii Înjumătăţirii Cincizecimii.

Cel prezentat în această duminică cerând apă femeii samarinence era însuşi Izvorul: „Dă-mi apă să beau şi Eu te voi sătura de apa cea vie“.[19] Ce avea Mântuitorul în vedere când spunea: „apa cea vie“? Am anticipat o parte a răspunsului când am spus că această apă vie era spre potolirea setei spirituale. În textele pentru slujba din această duminică pentru apa cea vie se folosesc şi expresii ca: „apă a credinţei“ [20], „apă a iertării şi a cunoaşterii“ [21], „izvorul tămădu-irilor“ [22], numiri care ne ajută să intrăm mai uşor în misterul apei celei vii. Din Condacul sărbătorii aflăm că apa cea vie se referă îndeosebi la Hristos :

„Cu credinţă venind la fântână Samarineanca, Te-a văzut pe Tine,  apa înţelepciunii,  din care bând din destul, cea în veci pururea lăudată, a moştenit împărăţia cea de sus“. [23]

Aşadar Hristos Însuşi este apa înţelepciunii, apă de care Samarineanca s-a împărtăşit atunci pe calea cuvântului, moştenind „împărăţia cea de sus“. Hristos, apa cea vie, ni se împărtăşeşte şi nouă celor de azi pe calea cuvântului dar mai ales Euharistie pe care primindu-o devenim una cu El, una cu Izvorul, devenim şi noi izvoare de apă vie. Aceasta o înţelegem şi o cerem spunând la acest praznic, fiecare pentru sine:        

„Sufletul meu cel întelenit  în fărădelegile greşalelor,  adapă-l cu pâraiele sângiurilor Tale  şi  arată-l  roditor de fapte bune.

Că Tu ai zis tuturor să vină la Tine, Cuvinte al lui Dumnezeu Preasfinte,  şi să scoată apa nestricăciunii,  cea vie, care spală păcatele celor ce laudă slăvita şi dumnezeiasca Ta Înviere; dând Bunule, puterea Duhului, care cu adevărat  S-a pogorât de sus  peste Ucenicii Tăi,  celor ce Te cunosc pe Tine  Dumnezeu;  că Tu  eşti Izvorul vieţii noastre“.[24]

Hristos, Izvorul vieţii ne izvorăşte nouă Preacuratul Său Sânge, din care adăpându-ne ne curăţim de păcate şi primim puterea Duhului, Care deasemenea este închipuit prin „apa cea vie“.

„Apa vie, cea săltătoare, apa nemuriri ai  făgăduit să dai Izvorule cel pururea viu, celor ce primesc cu credinţă Duhul Tău, Mântuitorule, Carele din Tatăl purcede“. [25]

Sinaxarul sărbătorii, foarte explicit în acest sens, ne spune că: „Iisus o îndrumează (pe samarineancă) către cele înalte, aducând vorba despre apa duhovnicească, care este apa cea îmbelşugată şi curăţitoare; că Duhul îşi găseşte totdeauna asemănare cu apa şi cu focul“. [26]

Apa cea vie este simbol al lui Hristos şi al Duhului Sfânt, este simbol al dumnezeirii. Dumnezeu este Izvor de apă vie, iar cei ce se împărtăşesc din această apă îl primesc în fiinţa lor pe Hristos şi pe Duhul Sfânt, devin locaşuri ale Preasfintei Treimi, Temple ale Duhului Sfânt, îşi potolesc setea duhovnicească cu Însuşi Izvorul vieţii.

5.                Credinţă şi misionarism

„Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28.19-20).

 Duminica Samarinencei este şi un prilej de a reflecta asupra relaţiei dintre credinţă şi misionarism. Privind mai întâi la Prototip, la Hristos, vedem că a venit în lume pentru mântuirea tuturor. Nu doar pentru un popor anume, ci pentru toţi oamenii. Toţi cei ce cred în numele Lui se vor bucura de petrecerea împreună cu El. La acest praznic, L-am văzut pe Hristos trecând prin Samaria, căutând şi acolo oile rătăcite. Cu cei ce aveau putină cunoştinţă S-a comportat după puterea lor de înţelegere, plin de delicateţe, pentru a se putea face înţeles. Sinaxarul zilei îl prezintă pe Hristos, descoperindu-Se femeii într-un mod foarte delicat, menajând orice sensibilitate a acesteia.[27] Ucenicii, înflăcăraţi, ca nişte iudei fervenţi ce erau, s-au minunat de atitudinea Domnului. Din Sinaxar aflăm că ei venind „se umplură de uimire văzând nesfârşita îngăduinţă a Domnului“.[28] Ziditorul se micşorează în fata zidirii până la măsura acesteia de a-L cuprinde. Dar zidirea ?

- Femeia Samarineancă, îndată ce a primit apa cea vie, îndată ce a fost înviorată de Izvorul răcoritor al credinţei şi s-a împărtăşit de cunoştinţă, a alergat în cetate pentru a vesti şi celorlalţi. Credinţa ei, abia încolţită, s-a arătat îndată lucrătoare. Izvorul primit într-însa izvora în continuare apă vie, neputând fi zăgăzuit. Ne aducem aminte de femeile Mironosiţe care încredinţându-se de Înviere, au fost trimise să o vestească mai departe. Ucenicii Mântuitorului au fost trimişi spre a propovădui la toată lumea. Iată că şi Samarineanca a fugit în cetate şi deoarece credea cu tărie, a avut puterea de a-i aduce la credinţă şi pe concetăţenii ei.

Ne dăm seama că foarte puţin credincioşi suntem noi cei care ne întrebăm dacă trebuie să mărturisim şi altora credinţa noastră, gândind că aceasta ar putea rămâne ceva doar între noi şi Dumnezeu. Vedem că cel ce crede cu adevărat nu poate să nu-şi vestească credinţa. Adevărata credinţă este un izvor de nădejde şi bucurie cerească, pe care avându-l cineva înlăuntru nu-l poate astupa, pe care posedându-l cineva în fiinţa sa, plin fiind de credinţă, de bucurie, de lumină şi nădejde, le va revărsa continuu pe acestea în jurul său, în familie, între colegi, în întreaga societate, în lume.

Dacă undeva există o credinţă adevărată, ea este sigur misionară.