Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

F. Duminica Tuturor Sfinţilor

1. Categorii de Sfinţi

2. Lucrarea Sfinţilor, chipul lor de manifestare

3. Sfinţii ca mijlocitori pentru noi

4. Noi ca cinstitori ai sfinţilor

5. Idealul sfinţeniei

6. Spiritualitatea ortodoxă în raport cu sfinţii şi cu sfinţenia

A.              Duminica Tuturor Sfinţilor

                                                      „Ca toţi să fie una“ [1]

În istorie a apărut o realitate nouă; Biserica cerească a sfinţilor. În lume, dincolo de viaţa biologică sau omenească obişnuită, a apărut viaţa Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut Om. De la Cincizecime Duhul face din cei credincioşi membrii ai trupului lui Hristos, care alcătuiesc Biserica.[2] „Biserica lui Hristos este în acelaşi timp văzută şi nevăzută, trupul mistic al Domnului, instituţie ierarhică şi comunitate socială. Elementul divin şi uman formează o singură realitate teandrică, <<un trup în Hristos>> (Romani 12, 15). Această împerechere dintre partea cerească şi partea pământească, face ca îngerii şi sfinţii să mijlocească pentru cei vii, iar cei vii să invoce rugăciunile acelora“.[3] Sfinţii ocupă astfel un loc important în viaţa ortodoxă.[4]

În Duminica Întâia după Rusalii prăznuim sărbătoarea „Tuturor Sfinţilor, celor de pretutindeni, din toată lumea, din Asia, Libia şi Europa, de la Miazănoapte şi de la Miazăzi“. [5] Această duminică „e sărbătoarea supraabundentei bisericeşti. Biserica plină a Treimii se termină în Biserica plină a sfinţilor“. [6] Asupra însemnătăţii acestei sărbători şi asupra motivării prăznuirii ei în această duminică ne lămureşte pe deplin Sinaxarul praznicului, de unde aflăm că:

„Dumnezeieştii noştii Părinţi au aşezat să prăznuim, după pogorârea Sfântului Duh, sărbătoarea de azi, ca şi cum ar fi voit să arate că venirea Prea Sfântului Duh a lucrat prin Apostoli, nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi a înţelepţi pe cei de un aluat cu noi, şi aşezându-i din nou în locul cetei aceleia îngereşti căzute, i-a adus prin Iisus Hristos la Dumnezeu; pe unii adică prin mucenicie şi sânge, iar pe alţii prin viaţă şi trai virtuos, Duhul Sfânt săvârşind astfel, fapte mai presus de fire... În al doilea rând, prăznuind această sărbătoare, noi cinstim pe mulţi alţii, care deşi au bineplăcut lui Dumnezeu prin virtutea lor, totuşi din cine ştie ce pricină, ori poate din pricina unor împrejurări lumeşti, au rămas neştiuţi de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte sunt mulţi care au vieţuit după voia lui Hristos şi în India, în Egipt, în Arabia, în Mesopotamia, în Frigia, în părţile de sus ale Mării Negre cum şi în tot Apusul, până chiar şi în insulele Britanilor şi pe scurt grăind, în Răsărit şi în Apus; a căror cinstire nu era uşor de făcut după obiceiul Bisericii, din pricina mulţimii lor. Deci pentru ca să primim şi ajutorul acelora, al tuturor care au bineplăcut lui Dumnezeu, în orice parte a pământului, iar pe de altă parte şi pentru sfinţii care se vor adăuga mai târziu, dumnezeieştii Părinţi au aşezat să prăznuim praznicul Tuturor Sfinţilor, care cuprinde în sine pe toţi cei dintâi şi pe toţi cei de mai târziu, pe cei arătaţi şi pe cei nearătaţi, pe care Duhul Sfânt sălăşluindu-se întru ei, i-a sfinţit. În al treilea rând: prăznuirile sfinţilor ce se fac în fiecare zi în parte trebuiau adunate într-o singură zi, spre a arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos şi că toţi s-au găsit pe aceeaşi cale a virtuţii şi astfel s-au încununat după vrednicie, ca nişte slugi ale unui singur Dumnezeu. Ei au alcătuit Biserica, împlinind lumea de sus şi încurajându-ne şi pe noi a ne sârgui să susţinem cu toată râvna aceeaşi luptă, care este deosebită şi de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecăruia“. [7]

Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor este ultima cuprinsă în Penticostar. Aşezarea ei în acest loc vrea să ne arate că scopul întregii lucrări mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu şi ţinta întregii spiritualităţi a Bisericii este sfinţenia, unirea noastră cu Dumnezeu. Sinaxarul zilei arată că sărbătoarea „este aşezată ca o încheiere a Triodului (prin Triod înţelegându-se aici Triodul şi Penticostarul, care alcătuind o unitate au circulat mult timp sub acelaşi nume), înconjurând întocmai ca un zid toate praznicele, fără osebire... Triodul... cuprinde întrânsul tâlcuirea cu grijă, în cuvinte nespuse a tuturor celor făcute de Dumnezeu pentru noi; căderea diavolului din cer pentru neascultarea cea dintâi, alungarea lui Adam din rai şi păcatul, toată iconomia cea pentru noi a lui Dumnezeu Cuvântul şi felul cum am fost ridicaţi din nou la ceruri, prin Sfântul Duh şi cum, acolo, am înlocuit ceata îngerească cea căzută, lucru care se cunoaşte că s-a făcut prin toţi Sfinţii... Acum prăznuim toate câte Duhul Sfânt, cu dăruiri de bine, a sfinţit: duhurile cele prea înalte şi sfinţite, adică  cele nouă cete: pe strămoşi şi patriarhi, pe Profeţi şi pe Sfinţii Apostoli, pe Mucenici şi Ierarhi, pe Sfinţii Mărturisitori şi pe cuvioşii Mucenici, pe drepţi şi pe toată ceata Sfintelor Femei şi pe toţi ceilalţi Sfinţi necunoscuţi, împreună cu care să fie şi cei ce se vor adăuga în viitor. Dar mai presus de toţi şi întru toţi şi cu toţi Sfinţii, pe Sfânta Sfinţilor, pe Preasfânta şi cea făr’de asemănare mai mărită decât cetele îngereşti, pe Doamna şi Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria“. [8]

La această sărbătoare se bucură însuşi Dumnezeu văzând strălucind roadele jertfei Sale, se bucură Biserica, privindu-şi plinirea, sunt fericiţi toţi Sfinţii în fata tronului ceresc, şi ne bucurăm noi toţi privind la pilda vieţii lor, rugându-ne  şi încercând a le urma credinţa, pentru a ne putea bucura şi noi la sfârşitul alergării de petrecerea împreună cu ei.

1.                Categorii de Sfinţi

Sărbătoarea de acum este praznicul plinătăţii Bisericii. Prăznuim pe toţi cei dintre noi, care prin efortul propriu şi ajutaţi de harul Sfântului Duh, s-au înălţat spre Dumnezeu până la atingerea stării pe care o numim sfinţenie, pe toţi cei care privind spre Cel, Unul Sfânt, s-au asemănat Lui devenind sfinţi. Vorbind aici de sfinţi, avem în vedere sensul restrâns al acestui cuvânt. Ne referim la comuniunea celor ce „au avut până la capăt răbdarea şi credinţa sfinţilor“ (Apoc. 13, 10), în frunte cu Maica Domnului, care a crezut în cuvântul lui Dumnezeu, devenind împreună lucrătoare la întruparea Fiului Lui[9], unind prin naşterea ei cele cereşti cu cele pământeşti, fapt pentru care este cinstită în fruntea tuturor sfinţilor.

„Arătatu-te-ai adunare a celor despărţite, că prin tine oamenii s-au făcut locuitori împreună cu îngerii în ceruri, cu adevărat şi cetele tuturor sfinţilor, acum,  mărturisesc împreună cu dânşii, lăudând cu veşnice cântări pe Cel născut al tău, de Dumnezeu Născătoare, curată, pururea Fecioară“.[10]

Numărul sfinţilor fiind foarte mare, mulţi fiind neştiuţi de noi, pentru a-i putea pomeni pe toţi, încercăm a-i cuprinde în câteva categorii. Pomenim astfel mai multe cete de sfinţi, pe care le numim având în vedere timpul şi modul în care ei au ajuns la sfinţenie.

„Pe cei ce s-au luptat cu credinţă, în toată lumea, pe Apostoli, pe Mucenici, pe preoţii plini de înţelepciune, pe cinstitele femei,  adunarea cea sfântă,  cu sfinţite cântări, după datorie, să o lăudăm“.[11]

„Duhovniceşte  să prăznuim întru unirea credinţei praznicul cel a toată lumea, al celor ce din veac bine au plăcut lui Dumnezeu, pe cinstiţii patriarhi, soborul proorocilor, podoaba Apostolilor, adunarea Mucenicilor, lauda pustnicilor, pomenirea tuturor Sfinţilor, că ei se roagă neîncetat să se dăruiască pace lumii, şi sufletelor noastre mare milă“. [12]

Intre sfinţi, ca cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, după mărturia lui Hristos Însuşi (Matei 11, 11), un loc deosebit îl ocupă Sfântul Ioan Botezătorul, care este amintit nominal.

„Veniţi toţi credincioşii să lăudăm preaslăvita pomenire a tuturor Sfinţilor cu laude şi cu cântări duhovniceşti; pe Botezătorul Mântuitorului, pe Apostoli, pe Prooroci şi pe Mucenici, pe ierarhi, pe învăţători şi pe cuvioşi, pe pustnici,  pe drepţi şi pe adunarea sfintelor femei, cea iubitoare de Dumnezeu“. [13]

Împreună cu sfinţii ridicaţi dintre oameni pomenim acum şi toate cetele îngereşti:                 

„Pe Botezătorul şi Înaintemergătorul, pe Apostoli, pe Prooroci,  Mucenici şi Ierarhi,  pe pustnici şi cuvioşi, pe Sfinţii Sfinţiţii Mucenici, împreună cu iubitoarele de Dumnezeu femei, pe toţi drepţii şi pe cetele îngerilor, după datorie cu cântări să-i încununăm“. [14]

Biserica văzută are astfel cunoştinţa că s-a apropiat de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc, prin zeci de mii de îngeri, care se află în adunare de sărbătoare, prin adunarea celor întâi născuţi, al căror nume este înscris în ceruri, prin duhurile drepţilor (Evrei 12, 22-23). Deşi „pe cale, ea este copărtaşă cu Biserica cerească, gratie sfinţilor, de darurile împărăţiei“.[15]

2.                Lucrarea Sfinţilor, chipul lor de manifestare

Ortodoxia este o cale religioasă care poate să-l facă pe om mai uman. Scopul esenţial al Evangheliei este slujirea pe care Dumnezeu o săvârşeşte pentru om, şi prin el fată de univers.[16] „Omul îndumnezeit pe care îl contemplăm în Hristos, Care nu este numai Dumnezeu făcut om, este şi omul ajuns desăvârşit prin asemănarea desăvârşită cu modelul său divin. Cu cât este mai unit cu Dumnezeu cu atât devine mai uman“.[17] Ortodoxia nu-l lasă pe om să rămână acolo unde se află, ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, îi dă sentimentul că Dumnezeu este aici, că omul poate deveni din zi în zi mai îndumnezeit, mai plin de Dumnezeu.[18] La slujba Tuturor Sfinţilor, conduşi de Penticostar, ne oprim asupra chipului de manifestare al acestora, văzându-i strălucind în lume ca nişte stele ce-şi primesc lumina de la Soarele dreptăţii:

„Înfrumuseţaţi fiind cu podoaba frumuseţii celei dintâi şi arătând ca nişte stele nerătăcitoare, Biserica lui Hristos, cer aţi făcut-o Sfinţilor, unul într-un chip, altul într-altul, împodobindu-o pe dânsa în multe feluri“. [19]

Asemenea stelelor, Sfinţii au împodobit Biserica lui Dumnezeu cu diferite lumini, cu diferite feluri de lucrări:

„Arătându-vă, Sfinţilor, ca nişte luminători prea străluciţi, aţi luminat cerul Bisericii cu multe feluri de daruri şi cu osebite frumuseţi; cu dreptate, bărbăţie, curăţie şi înţelepciune“. [20]

Îndumnezeirea este ceva foarte concret, corespunzând în întregime nevoilor omului. Este o puritate mai mare a persoanei umane în relaţia sa cu Dumnezeu şi cu oamenii.[21] Îndumnezeirea înseamnă „a fii asemenea lui Dumnezeu, plin de bunătate, de smerenie, plin de disponibilitatea de a te dărui, asumându-ti responsabilitatea pe care Dumnezeu şi-a asumat-o pentru noi“.[22] Penticostarul ne stă mărturie că fiecare ceată de sfinţi a făcut să strălucească un anumit talant primit de la Dumnezeu:

„Încrezându-se în aşezământul Tău de lege Hristoase, Apostolii Tăi; toate cele de pe pământ cu cucernicie le-au lepădat; şi cu lumina harului au luminat, Preaslăviţii, toată lumea, evangheliceste propovăduindu-Te“. [23]

„Cu sfinţita preoţie îmbrăcându-se, preoţii şi păstorii şi întelepţeşte chivernisindu-o, Hristoase, după vrednicie au împodobit cuvântul învăţăturii, de sus, cu adevărat îmbogăţindu-se“. [24]

„Slăviţilor Sfinţiţi Mucenici, bărbăteşte v-aţi încununat cu cununa mucenicilor,  mai întâi împodobiţi fiind cu ungerea dumnezeieştii lucrări a preoţiei, Preafericiţilor. Pentru aceasta, îndoite cununi, după vrednicie luând, cu Hristos vă bucuraţi în veci“. [25]

„Toată simţirea trupului o aţi supus cu adevărat duhului, de Dumnezeu purtătorilor, vestejind schimniceşte, cu post, zburdările lui cele neoprite, şi acum luminându-vă cu lumina nepătimirii, aţi luat răsplătirile ostenelilor“. [26]

„Intre sfinţii săi, Biserica a recunoscut în primul rând pe martiri, cei ce au plătit mărturia lor pentru Hristos cu jertfa vieţii lor“.[27] În cântările de slujbă, aceştia sunt prezentaţi într-o deosebită strălucire.                         . 

„Lăudăm cu toată buna cucernicie norul cel de Dumnezeu insuflat al Mucenicilor,  care s-a luminat cu harul  şi a strălucit prea luminat cu mantia de porfiră a sângelui şi cu lanţul pătimirii celei hotărâte“. [28]

Sfinţii sunt prezentaţi de slujba acestei duminici ca „cei ce au făcut pământul cer cu strălucirea faptelor bune“ [29], ca cei ce luminaţi de har „teologhisesc cu dreaptă cinstire de Dumnezeu, Unimea cea întreită la număr“ [30] şi-L laudă neîncetat pe Cel ce se odihneşte întru sfinţi, îndulcindu-se de dumnezeiasca desfătare.[31] 

Prin toate acestea, sfinţii constituie adevărata mărturie a Ortodoxiei, care ca viaţă , exprimă comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă.

3.                Sfinţii ca mijlocitori pentru noi

Prin apropierea lor de Dumnezeu şi îndrăzneala de care se bucură în fata Lui, sfinţii sunt mai ales, neîncetaţi rugători pentru noi, cei care suntem încă pe cale, mijlocitori pentru mântuirea noastră. Doxologia de mulţumire pentru sfinţi şi invocarea lor prin rugăciuni de cereri pentru cei vii şi cei adormiţi, constituie o practică creştină foarte veche.[32]

Duminica Tuturor Sfinţilor este o sărbătoare în care noi aducem cântare de laudă întregului nor de sfinţi şi prin ei lui Dumnezeu, Celui ce întru ei se odihneşte, dar este şi un prilej la care, luându-i mijlocitori pe sfinţi, ne rugăm lui Dumnezeu ca şi noi să fim învredniciţi a ne număra între aceştia, ca Dumnezeu să se proslăvească şi întru noi.              

„Săvârşind sfânta pomenire a strămoşilor părinţi, patriarhi,  a Apostolilor, a Mucenicilor, a ierarhilor, a proorocilor şi a cuvioşilor Tăi, a pustnicilor şi a drepţilor şi a tot numele ce este scris în cartea vieţii, Hristoase Dumnezeule, pe toţi îi înduplecăm la rugăciune, rugându-ne Ţie: Dumnezeule, Cela ce Te proslăveşti în sfatul Sfinţilor Tăi, Tu eşti cu adevărat Cela ce ai proslăvit după vrednicie pomenirea lor“. [33]

Ştiindu-i pe sfinţi că au fost oameni la fel ca noi, că au avut aceleaşi slăbiciuni, ce caracterizează firea noastră pământească, având putinţa de a înţelege şi slăbiciunile şi neputinţele noastre, avem mare încredere în rugăciunile lor pentru noi. Intre toţi Sfinţii, un loc deosebit îl acordăm Maicii Domnului şi a noastră a tuturor, în fata căreia stând ca în fata celei mai iubitoare Mame, ne încredinţăm mijlocirii ei:       

„Să lăudăm pe ceea ce este poartă cerească şi sicriu, munte cu totul sfânt,  nor luminos,  scară cerească,  rai cuvântător, izbăvirea Evei şi odorul cel mare a toată lumea. Că într-însa s-a lucrat mântuirea lumii şi iertarea greşelilor celor de demult. Pentru aceasta strigăm către dânsa: Roagă-te Fiului tău şi Dumnezeu, să se dăruiască iertare greşelilor, celor ce cu evlavie se închină preasfintei tale naşteri“. [34]

Sfinţii sunt aşadar cei dintâi prieteni ai noştri, sunt cei pe care îi rugăm să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea noastră, pentru ca în veşnicie să petrecem împreună cu ei, bucurându-ne şi noi, măcar de o parte din cinstea de care ei s-au învrednicit.

4.                Noi ca cinstitori ai sfinţilor

„Sfinţii sunt prieteni apropiaţi ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 14; Iacov 2, 23), sunt drepţii pentru a căror rugăciune Dumnezeu va cruţa poporul (Facere 18, 23-32), deoarece multă putere au rugăciunile stăruitoare ale dreptului (Iacov 5, 16). Aceştia formează împreună cu îngerii, Biserica cerească a celor ce sunt împreună cu Hristos (Filipeni 1,23)“.[35] De fiecare dată când noi stăm în fata sfinţilor, la rugăciune, când ne gândim la ei, facem aceasta cu tot respectul ce se cuvine să-l avem fată de viaţa lor sfântă, fată de ei, cei pe care îi cinsteşte însuşi Dumnezeu. Mai presus decât toţi sfinţii o cinstim pe Maica Domnului, pe care Dumnezeu Cuvântul, a ales-o a-i fi Mamă şi în fata căreia, începând cu arhanghelul Gavriil, aducătorul vestii celei bune, toţi îngerii se închină şi pe care pământenii o preamăresc:

„Mai înaltă decât heruvimii şi decât serafimii te-ai arătat Născătoare de Dumnezeu, că tu , una, ai primit în pântecele tău pe Dumnezeu,  Cel neîncăput, ceea ce eşti neîntinată. Pentru aceasta toţi credincioşii, cu ştiinţă pe tine te fericim“. [36]

„De tine se bucură ceea ce eşti plină de dar, toată făptura; soborul omenesc şi neamul omenesc; ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi  Prunc  S-a făcut,  Cela ce este  mai’nainte de veci,  Dumnezeul nostru;  că lăuntrul tău scaun l-ai făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-ai lucrat.  De tine se bucură,  ceea ce eşti plină de dar, toată făptura, mărire ţie“. [37]

Împreună cu Maica Domnului, pomenindu-le virtuţile prin care s-au apropiat de Dumnezeu îi cinstim pe toţi sfinţii:

„Veniţi să ne veselim duhovniceşte pentru pomenirea Sfinţilor; că, iată aceasta a venit, revărsându-ne nouă daruri aducătoare de câştig. Pentru aceasta cu glas de bucurie şi cu cuget curat să strigăm zicând:  Bucură-te adunarea proorocilor, care aţi propovăduit lumii venirea lui Hristos, şi cele foarte depărtate ca şi cum ar fi fost  aproape le-aţi  prevăzut.  Bucură-te ceata Apostolilor, care aţi fost pescari de păgâni şi  vânători de oameni. Bucură-te mulţime a Mucenicilor,  care de la marginile  pământului v-aţi adunat  într-o credinţă  şi pentru  dânsa  aţi suferit  încercările chinurilor şi desăvârşit aţi luat cununa muceniciei. Bucură-te stupina  părinţilor,  care v-aţi topit trupurile cu nevoinţa   şi omorându-vă Patimile trupeşti, v-aţi întraripat mintea cu dumnezeiasca dragoste şi la cer aţi zburat şi împreună cu îngerii veselindu-vă, vă îndulciţi de veşnicele bunătăţi.  Ci o proorocilor,  Apostolilor şi Mucenicilor! Rugaţi cu deadinsul, împreună cu pustnicii, pe Cel ce v-a încununat pe voi, să izbăvească de vrăsmasii cei nevăzuţi şi de cei văzuţi, pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste săvârşesc cea de-a pururi cinstită pomenirea voastră“. [38]

Lauda sfinţilor nu este însă singura formă de cinstire a lor. Se spune că omul devine în mare măsură ceea ce contemplă. Un alt mod de cinstire a sfinţilor este şi încercarea noastră de a ne asemăna lor, de a-i urma în virtute, de a ne apropia şi noi de Dumnezeu aşa cum ei au făcut-o.

5.                Idealul sfinţeniei

Scopul spiritualităţii creştine, aşa cum spunea Sfântul Serafim de Sarov este "dobândirea Duhului Sfânt“, îndumnezeirea, trezirea în trupul morţii  a trupului slavei cu puterea biruinţei pascale a lui Hristos[39], ajungerea la starea în care să fim vrednici de petrecerea în împărăţia cerurilor. Biserica îi propune pe sfinţi ca exemple de sfinţenie[40], între care străluceşte ca o Mireasă Maica Domnului, cea plină de har. Ea este înfăţişată ca pildă de sfinţenie, laudă a fecioriei şi modelul ideal de jertfelnicie:

„Pe tine, Născătoare de Dumnezeu, credincioşii te vestim Biserică a lui Dumnezeu, cămară de nuntă însufleţită şi poartă cerească“. [41]

„Îndrăzneală vitejească luând fecioarele arătat, Preacurată,  lupte  muceniceşti  fără  abatere  au  îndurat  şi  în cântări de psalmi,  în urma ta,  dumnezeieşte bucurându-se cu Fiul tău,  Fecioară, s-au adus pe ele jertfă Împăratului Împăraţilor“. [42]

„Din pântece fecioresc pe Dumnezeu Cuvântul, L-ai născut nouă, Maica lui Dumnezeu; pe Carele tinerele fecioare curate, cu dumnezeiască  cuviinţă  L-au iubit  şi în urma ta,  luminat, Lui au urmat“. [43]

Împreună cu Maica Domnului sunt vrednici de admirat şi demni de urmat, toţi cei ce au ajuns la starea de sfinţenie. Sfinţii sunt pentru noi pilde de credinţă neclintită şi dragoste arzătoare pentru Hristos, modele de oameni luminaţi de sus dar acoperiţi în vesmântul smereniei, pilde de lepădare de sine şi viaţă umbrită de harul lui Dumnezeu.

„Cu nădejdea şi cu dragostea fiind  împlătoşată adunarea celor aleşi şi cu credinţa  îngrădită,  toate ameninţările tiranilor,  chinurile şi  lovirile cu  bucurie  le-a răbdat,  plină de  strălucire;  pe Hristos, Dătător de biruinţă având în lupte, întâii Mucenici ai adevărului“. [44]

Văzând faptele cele bune ale Sfinţilor, ne rugăm şi noi Mântuitorului să ne trimită harul care să ne întărească a urma virtuţile acestora, în scopul dobândirii împărăţiei cereşti.

„Lăudând cetele Sfinţilor Tăi, rogu-mă să se lumineze cu lumina Ta sufletul meu,  pentru rugăciunile lor; că Tu  eşti  lumina cea neapropiată, care alungi întunericul necunoştinţei, cu strălucirile Tale Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, Dătătorule de lumină“. [45]

Sfinţenia, viaţa în lumină, este năzuinţa noastră a tuturor: Să trăim ca fii ai luminii, pentru a ne lumina, pentru a ajunge să petrecem în lumina cea pururea fiitoare. 

6.                Spiritualitatea ortodoxă în raport cu sfinţii şi cu sfinţenia 

„Biserica cerească a sfinţilor este o realitate nouă care a apărut în istorie. Dincolo de viaţa biologică sau omenească obişnuită, a apărut în lume viaţa Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut om“[46], viaţa în Duhul Sfânt, în sfinţenie. Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor este o invitaţie la sfinţenie adresată nouă tuturor. Scopul întregii lucrări răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu şi al activităţii Bisericii este acesta - sfinţirea noastră. Adevăraţii creştini sunt sfinţii. Ei sunt oamenii care au întrupat în viaţa lor Ortodoxia, modele pentru noi cei ce suntem încă pe cale.

Sărbătoarea aceasta poate fi numită şi sărbătoarea Bisericii, ziua când Biserica lui Hristos se bucură, văzându-şi împlinite eforturile. Cu cât noi suntem mai aproape de Dumnezeu, bucuria Bisericii este mai mare. Intre sfinţii săi, Biserica cinsteşte în primul rând pe martiri, cei care au plătit mărturia lor pentru Hristos cu jertfa vieţii lor[47]. Pe ei îi au în vedere cele mai multe din textele de laudă pe care le rostim la acest praznic. Textele de referinţă ale sărbătorii, care rezumă şi  sintetizează întreaga slujbă se opresc asupra martirilor.

„Cu sângiuirile Mucenicilor Tăi, celor din toată lumea, ca şi cu o porfiră şi cu vison,  împodobită fiind Biserica Ta,  printr-înşii strigă către Tine,  Hristoase Dumnezeule;  poporului Tău trimite-i îndurările Tale, pace obştii Tale dăruieşte şi sufletelor noastre mare milă“. [48]

„Ca nişte pârgă a firii, Ţie, Săditorului făpturii, lumea îţi aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu Mucenici. Pentru ale căror rugăciuni, în pace adâncă păzeşte, mult Milostive, Biserica Ta, pentru Născătoarea de Dumnezeu“. [49]

„Cei ce au pătimit chinuri în tot pământul şi s-au mutat la ceruri,  cei ce au urmat  îndeaproape  Patimile lui Hristos  şi au înlăturat patimile noastre,  astăzi adunându-se aici,  arată Biserica celor întâi născuţi,  ca pe aceea ce tine locul  celei de sus şi strigă lui Hristos:  Dumnezeul meu eşti!  Pentru Născătoarea de Dumnezeu păzeşte-mă mult Milostive“. [50]

Mântuitorul promisese Ucenicilor Săi: „Oricine mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri“ (Matei 10, 32). Iată că cuvintele s-au împlinit şi Mucenicii cei ce L-au mărturisit pe Hristos strălucesc luminat. Hristos, Biserica Sa, acordă o mare importantă mărturiei, mărturisirii. Treapta cea mai mare a sfinţeniei este aceasta: din dragoste pentru Cel iubit, pentru Hristos şi Biserica Sa, să lepezi tot, să pui tot ce ai, toată fiinţa ta în slujba lui Hristos. Întreaga viaţă să fie o jertfă, o liturghie adusă lui Hristos. „Cine îşi va pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi“ (Matei, 10, 39), îl va găsi în împărăţia veşnică. Martirii nu sunt însă singura categorie de sfinţi. Toate celelalte cete de sfinţi, sunt pentru noi modele de urmat, indicându-ne căi, pe care mergând, putem ajunge la Dumnezeu. Sfinţii sunt pentru noi exemple de viaţă în slujba lui Hristos. Creştinismul nu înseamnă viaţă într-un anumit tipar. Creştinismul, sfinţenia, înseamnă viaţă în, cu, şi pentru Hristos, în condiţiile concrete ale existentei fiecăruia.