Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

B. Miercurea Înjumătăţirii Cincizecimii

1. Hristos prezentat de slujba Înjumătăţirii Praznicului

2. „Cel însetat să vină la Mine şi să bea“

3. Fariseismul în fată cu roadele credinţei şi lucrarea apei

a) Fariseismul

b) Roadele credinţei şi lucrarea apei

4. Spiritualitatea sărbătorii Înjumătăţirii Cincizecimii

B.              Miercurea Înjumătăţirii Cincizecimii

 „În mijlocul praznicului Hristos Mesia, stând, în mijlocul învăţătorilor, îi învaţă“. [1]

 În Miercurea de după Duminica Slăbănogului, în Biserica Ortodoxă se face pomenirea Înjumătăţirii Cincizecimii, în a cărei atmosferă sfintele noastre slujbe ne ţin timp de o săptămână. Această sărbătoare o prăznuim întru cinstirea celor două mari praznice, al Paştilor şi al Rusaliilor, „ca pe una ce le uneşte şi le leagă pe amândouă“.[2]

Multe din cântările de la Vecernie şi Utrenie au în vedere tocmai această legătură:             

„Apropiatu-s-a revărsarea cea din plin a dumnezeiescului Duh peste toţi, precum este scris.  Sorocul nemincinoasei făgăduinţe, date Ucenicilor de Hristos,  după Moartea, Îngroparea şi Învierea Sa, ajungând la înjumătăţire, vesteşte, adeverind, arătarea Mângâietorului“. [3]

„Cât de sfinţită cu adevărat este sărbătoarea aceasta!  Că rădăcină fiind a înjumătăţirii praznicelor celor mari, este luminată dintr-amândouă părţile“.[4]

„Sosit-a, astăzi, înjumătăţirea Cincizecimii, luminată dintr-o parte de dumnezeiasca lumină a dumnezeieştilor Paşti, iar din cealaltă strălucind de harul Mângâietorului“. [5]

Asupra modului în care a luat fiinţă sărbătoarea, precum şi asupra poziţiei şi cuprinsului ei ne lămureşte pe deplin Sinaxarul praznicului, care ne spune următoarele: „...Şi aceasta sărbătoare a luat fiinţă astfel: După ce Hristos a săvârşit minunea cea mai presus de fire asupra slăbănogului, iudeii căutau să-L omoare, chipurile scandalizaţi din cauza Sâmbetei, căci sâmbăta se făcuse aceasta. Deci Iisus a plecat în Galileea şi petrecând în munţii de acolo, a săvârşit minunea săturării cu cinci pâini şi doi peşti a cinci mii de oameni, afară de femei şi copii. Curând după aceea, sosind Sărbătoarea Corturilor (care la iudei era deasemenea un praznic mare), S-a suit în Ierusalim şi se ferea să fie văzut de oameni. Dar la Înjumătăţirea acestui praznic, mergând în templu, învăţa pe oameni şi toţi cei ce se aflau acolo se minunau de învăţătura Lui, şi plini de ură, ziceau: Cum ştie Acesta carte, fără să fi învăţat? Dar El, fiind un nou Adam, avea aceeaşi ştiinţă, ca şi Adam cel dintâi; apoi, iarăşi, ca Dumnezeu, era plin de toată înţelepciunea. Deci toţi cârteau şi erau porniţi spre uciderea Lui. Dar Iisus mustrându-i, ca pe unii, care  numai se făceau că apără Sâmbăta, le-a zis: Pentru ce căutaţi să mă ucideţi? Şi aducând iarăşi vorba despre cele spuse mai înainte, le-a zis: Dacă vă străduiţi pentru lege, pentru ce vă mâniaţi asupra Mea? Că dacă am făcut pe om sănătos, sâmbăta, am făcut pentru că şi Moise legiuieşte aceasta, adică să fie dezlegată sâmbăta, când e vorba de tăierea împrejur. Deci, vorbindu-le multe despre aceasta, şi dovedindu-Se pe Sine dătător al legii şi deopotrivă cu Tatăl, în cea în cea din urmă mare zi a praznicului a fost, cu toate acestea, lovit cu pietre de ei, dar piatra nu s-a atins nicidecum de El... Deoarece, prin această învăţătură, Hristos S-a dovedit pe Sine Mesia, făcându-se Mijlocitorul şi Împăciuitorul nostru cu Părintele Său cel veşnic, pentru această pricină, sărbătorind praznicul de acum şi numindu-l Înjumătăţirea Cincizecimii, lăudăm pe Mesia Hristos şi punem înaintea tuturor cinstirea fiecăruia din cele două mari praznice“.[6]

Avem în această mărturie o dovadă în plus a faptului că sărbătorile noastre au fost aşezate cu multă înţelepciune, poziţia lor având o profundă fundamentare biblică,  teologică şi istorică.

1.                Hristos prezentat de slujba Înjumătăţirii Praznicului

Chiar dacă la sărbătorirea aceasta se face şi o revelaţie a Sfintei Treimi, totuşi, în centrul ei se află Iisus Hristos, a doua Persoană treimică, Fiul lui Dumnezeu, Care l-a vindecat pe slăbănog, a înmulţit pâinile în pustie şi la Sărbătoarea Corturilor a învăţat în templu pe oameni. Cele mai multe din stihirile pentru slujba acestei sărbători îl prezintă pe Fiul lui Dumnezeu întrupat şi activitatea Lui divino-umană.

„Mari binefaceri strălucesc nouă, Stăpâne, din dumnezeiasca Ta Întrupare, cea mai presus de minte; daruri şi haruri şi dumnezeieşti străluciri, cu dărnicie, izvorăsc“.[7]

„Izvor veşnic de viaţă adevărată fiind,  Doamne, Tu eşti învierea noastră; voind Te-ai ostenit, Mântuitorul meu şi de bună voie ai însetat; legilor firii supunându-Te  şi în Sihar venind trupeşte, ai cerut Samarinencei apă să bei“.[8]

„Iisuse, cela ce porţi grija tuturor marginilor lumii, suitu-Te-ai în biserică şi ai învăţat pe mulţimi cuvântul adevărului, înjumătăţindu-se praznicul, precum strigă Ioan“.[9]

„Lucrul Tatălui ai săvârşit, cu faptele ai adeverit cuvintele Tale, vindecări şi semne săvârşind, Mântuitorule; ai îndreptat pe slăbănog, pe leproşi i-ai curăţit şi pe cei morţi ai înviat“.[10]

„Fiul cel fără de început S-a făcut început, că luând firea noastră, S-a făcut om;  iar la mijlocul praznicului a învăţat zicând:  Alergaţi la izvorul cel pururea curgător, ca să scoateţi viaţă “.[11]

Acestea toate auzindu-le la slujba Înjumătăţirii Praznicului Cincizecimii, îl mărturisim şi noi pe Hristos ca fiind viaţa şi mântuirea noastră a celor credincioşi:

„Tu eşti cu adevărat Hristos, care ai venit în lumea aceasta, de la Care  este mântuirea şi iertarea greşelilor părinteşti;  Tu eşti cu adevărat Viaţa celor ce cred întru Tine“.[12]

2.                „Cel însetat să vină la Mine şi să bea“

Strigătul acesta străbate de la un capăt la altul întreaga slujbă a Înjumătăţirii Cincizecimii. Lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu l-a avut în vedere pe om. Hristos s-a întrupat pentru a-l aşeza pe acesta în demnitatea cea dintâi, pentru a reface comuniunea oamenilor între ei şi cu Dumnezeu. În timp ce textele pentru slujbele Duminicilor Slăbănogului şi Orbului, au în vedere mai mult comuniunea oamenilor între ei, necesitatea omului pentru om, slujbele de la Duminica Samarinencei şi de la Înjumătăţirea Praznicului, insistă asupra restabilirii comuniunii Dumnezeu-om. Dumnezeu s-a unit cu omul pentru a-i da acestuia posibilitatea de a se uni cu El. Sfinţii Părinţi ne spun că până la măsura la care Dumnezeu s-a făcut om, omul poate să se îndumnezeiască. Slujba Înjumătăţirii Praznicului este o invitaţie adresată de Dumnezeu omului la a se sătura din apa cea vie, la a se îndumnezei.

„Stând în mijlocul bisericii,  la înjumătăţirea praznicului,  ai strigat dumnezeieşte:  Cel însetat să vină la Mine şi să bea; că cela ce bea dintru această dumnezeiască apă a Mea, va izvorî din pântece râurile învăţăturilor Mele; iar cel ce crede întru Mine, Care sunt trimis  de dumnezeiescul Părinte,  împreună cu Mine se va proslăvi.

Pentru aceasta strigăm Ţie: Slavă Ţie Hristoase, Dumnezeule, că ai revărsat din destul apele iubirii Tale de oameni, peste robii Tăi“. [13]

Hristos nu a venit doar pentru conaţionalii şi contemporanii Săi, ci pentru întreaga umanitate. Izvoarele dumnezeirii, din care ţâşneşte apa cea vie, ce alină setea duhovnicească, El le-a încredinţat Bisericii Sale.

„Deschis-ai Bisericii izvoarele apelor celor de viaţă făcătoare, Bunule, strigând: De însetează cineva, să vie la Mine degrab şi să bea“.[14]

Aceste izvoare ale apelor de viaţă făcătoare ale Bisericii, nu sunt altceva decât apele botezului şi pâraiele Sângelui lui Hristos revărsate în întreaga lume din potirul împărtăşirii. Prin Botez şi Euharistie Biserica oferă tuturor celor însetaţi viaţa veşnică, unirea cu Dumnezeu, lucru pe care ştiindu-l ne adresăm Mântuitorului cerându-i să se milostivească şi de noi, dându-ne, prin mijlocirea pâraielor sângiurilor sale, curăţire de păcate, puterea Duhului şi viaţă veşnică:

„Înjumătăţindu-se praznicul legii,  Făcătorule a toate şi Stăpâne, ai zis către cei ce erau de fată, Hristoase Dumnezeule: Veniţi şi scoateţi apa nemuririi! Pentru aceasta la Tine cădem şi cu credinţă strigăm: Dăruieşte nouă îndurările Tale,  că Tu eşti Izvorul vieţii noastre“.[15]

„Sufletul meu cel înţelenit în fărădelegile greşelilor, adapă-l cu pâraiele sângiurilor Tale şi-l arată roditor de fapte bune. Că Tu ai zis tuturor să vină la Tine, Cuvinte al lui Dumnezeu Preasfinte, şi să scoată apa nestricăciunii,  cea vie,  care spală  păcatele  celor ce  laudă slăvita şi dumnezeiasca Ta Înviere; dând, Bunule, puterea Duhului,  care cu adevărat  S-a pogorît de sus peste Ucenicii Tăi,  celor ce Te cunosc pe Tine Dumnezeu; că Tu eşti Izvorul vieţii noastre“.[16]

Să alergăm prin urmare la Mântuitorul, la Biserica Sa, pentru a ne împărtăşi de roadele Jertfei Sale, pentru a ne îndumnezei.

3.                Fariseismul  în fată cu roadele credinţei şi lucrarea apei

În fata chemării Mântuitorului, aşa cum faptele (dintre care o parte sunt evocate în cântările Penticostarului) au demonstrat, omul poate avea două atitudini; de refuz sau de acceptare şi urmare a chemării.

„Stăpânul tuturor, stând în biserică, la înjumătăţirea praznicului cinstitei Cincizecimi,  vorbind fariseilor, îi mustra limpede şi cu îndrăzneală multă,  pentru semeţia cea tiranică a lor, ca un Împărat şi Dumnezeu;  iar nouă tuturor, pentru milostivire,  ne dăruieşte mare milă“.[17]
 

a)                Fariseismul

Când am prezentat slujba de la Duminicile Slăbănogului şi Orbului, am vorbit şi despre întunerecul în care se zbăteau cei ce nu voiau să vadă Lumina, cei care ajunseseră să acorde o valoare mai mare mijloacelor decât scopului, pe care chiar îl uitaseră. Această răsturnare de valori este reliefată şi de slujba Înjumătăţirii Cincizecimii:

„Sâmbăta şi în toate zilele se arăta Hristos vindecând, prin fapte minunate, pe cei ce erau cuprinşi de tot felul de boli; dar fariseii cei amăgitori se umpleau de mânie“.[18]

„Pe slăbănogul care zăcea de mulţi ani,  Sâmbăta l-a vindecat Acesta şi a călcat legea,  aşa cum ziceau fariseii,  hulind amar pe Hristos“.[19]

Pentru că puneau Legea dată omului spre folos mai presus de el, pentru că urmărind împlinirea Legii ei uitaseră cu totul de omul căruia aceasta trebuia să-i slujească, inversând astfel scara valorilor, fariseii şi cărturarii, nu şi-au atras din partea lui Hristos decât mustrările meritate.

„Nu judecaţi cu judecată făţarnică, iudeilor; zis-a Stăpânul învăţând, când a venit în biserică,  precum este scris, înjumătăţin-du-se praznicul cel legiuit“.[20]

„Dacă tăiaţi împrejur   pe om Sâmbăta,  ca să nu se strice legea,  acum,  pentru ce vă  mâniaţi asupra Mea,  că pe un om întreg l-am făcut sănătos, cu cuvântul? Voi judecaţi după trup, a  zis Hristos iudeilor“.[21]

În ciuda tuturor mustrărilor şi a dovedirii adevărului, învăţătorii de lege s-au închis în fariseismul lor, refuzând să creadă în Cel Sfânt, lepădându-se astfel de roadele credinţei.

b)                Roadele credinţei şi lucrarea apei

A doua atitudine pe care omul o poate avea fată de chemarea adresată lui de Mântuitorul, este aceea de răspuns, prin credinţă. Chemarea lui Hristos este însoţită şi de făgăduinţe. Celor ce vor să-şi potolească setea cu „Apa cea vie“, El le promite că vor izvorî râurile învăţăturilor Lui[22], că împreună cu El se vor proslăvi[23], vor „stinge cărbunii înşelăciunii“[24], în veci nu vor mai înseta şi nu vor mai flămânzi[25], vor primi pe Duhul[26], nu vor umbla în întuneric ci vor avea „lumina vieţii celei nemuritoare“.[27] Acestea toate sunt daruri pe care omul numai în şi prin Hristos le poate obţine, El însuşi „fiind Izvorul dragostei şi noianul milei“[28], care „izvorăşte lumii iertarea, spală greşelile şi curăţeşte bolile, mântuieşte pe cei ce prăznuiesc Învierea Lui, acoperă pe cei ce prăznuiesc cu dragoste Înălţarea Lui, cea cu slavă, şi dă sufletelor noastre pace şi mare milă“.[29]

Cei credincioşi se deschid lucrării în ei a apei mântuitoare, devenind una cu izvorul:           

 „Cela ce mănâncă Pâinea Ta, viu va fi în veci; şi cela ce bea Sângele Tău,  întru Tine petrece, Mântuitorul meu, şi Tu într’însul petreci, şi-l vei învia în clipa cea de apoi“.[30]

Roadele credinţei sunt tocmai darurile Izvorului vieţii. Nu putem spune unde se termină rodul credinţei şi unde începe lucrarea harului, cele două fiind unite până la aşa măsură încât, deşi distincte, nu se mai pot diferenţia. Cu cât una creste, se multiplică şi cealaltă. Nu putem niciodată spune că progresul nostru duhovnicesc este fruct al credinţei noastre, neputând-o distinge pe aceasta de lucrarea harului. De aceea ne rugăm lui Dumnezeu neîncetat să ne dăruiască harul care să ne sporească credinţa, să desăvârşească cu bunătatea Lui lipsurile noastre:

„Cela ce ţii paharul darurilor celor nedeşertate, dă-mi să scot apă, spre  iertarea  păcatelor;  că sunt cuprins de sete,  Milostive, unule Îndurate“.[31]

4.                Spiritualitatea sărbătorii Înjumătăţirii Cincizecimii

Această sărbătoare prin poziţia şi cuprinsul slujbei ei realizează o legătură între cele trei mari sărbători ale Penticostarului. Deşi are la bază un moment din activitatea publică a Mântuitorului, liturgic, praznicul e prezentat posterior Învierii şi având în vedere Înălţarea imediat următoare, precum şi Pogorârea Sfântului Duh. Cântările praznicului relevează iconomia mântuirii. Hristos este prezentat ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a venit în lume pentru mântuirea omului, pentru care de bunăvoie a pătimit, S-a lăsat răstignit, iar a treia zi a înviat din morţi. În curând El se va înălţa la cer, în sânurile Tatălui, de unde îl va trimite în lume pe Duhul Sfânt.

„Sosit-a înjumătăţirea zilelor, care se încep de la mântuitoarea Înviere şi se pecetluiesc cu dumnezeiasca Cincizecime; şi străluceşte având strălucirile dintru amândouă părţile,  şi unindu-le pe amândouă se cinsteşte, arătând mai din’nainte, slava ce va să fie, a stăpâneştei Înălţări“. [32]

„Apropiatu-sa revărsarea cea din plin a dumnezeiescului Duh peste toţi, precum este scris. Sorocul nemincinoasei făgăduinţe, date Ucenicilor de Hristos după Moartea, Îngroparea şi Învierea Sa, ajungând la înjumătăţire, vesteşte, adeverind,  arătarea Mângâietorului“.[33]

Zorile Cincizecimii se întrezăresc deja. Revelaţia Treimii ca Izvor unic, din care vor curge râurile vieţii[34], deşi nu cu atâta claritate ca la Cincizecime, este totuşi prezentată. Hristos a venit în lume, împlinind voinţa Tatălui, iar după terminarea lucrării Sale pe pământ se va înălţa din nou la Tatăl pentru a ni-L trimite nouă pe Duhul Sfânt, Cel care să menţină nesecate izvoarele Jertfei Sale şi să le facă pururea curgătoare prin Biserica întemeiată de Hristos.

„Deschis-ai Bisericii izvoarele apelor celor de viaţă făcătoare, Bunule, strigând: De însetează cineva,  să vină la Mine degrab  şi să bea“.[35]

„Lămurit ai spus, că Te vei înălţa de pe pământ la cer, şi ai făgăduit că vei trimite din cer pe Duhul Sfânt“.[36]

Cântările acestui praznic, deşi îl au în centru pe Hristos şi lucrarea Lui, pun în evidentă faptul că tot ce a făcut El, avea în vedere venirea Duhului Sfânt. Opera lui Hristos pe pământ a fost o parte a lucrării Sfintei Treimi, în raport cu omul, cu întreaga creaţie.

„Ca un Dumnezeu având putere peste toate, şi ca un Puternic surpând  tăria  morţii,  ai  făgăduit,  Hristoase,  a  trimite  pe Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede“. [37]

Acestea ştiindu-le, ne străduim şi noi a ne învrednici de lucrarea mântuitoare a Treimii.

„Luminându-ne, fraţilor, cu Învierea Mântuitorului Hristos şi ajungând la înjumătăţirea praznicului săptămânesc, să păzim cu curăţie poruncile lui Dumnezeu; ca să ne învrednicim să prăznuim şi Înălţarea şi să ne bucurăm de venirea Sfântului Duh“.[38]