Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

C. Sâmbăta Rusaliilor cu pomenirea celor adormiţi

1. Sfânta Treime - cauza şi scopul vieţii noastre

2. Învierea lui Hristos, temeiul învierii noastre

3. Împărăţia - comuniune cer-pământ

4. Rugăciunile pentru cei adormiţi

5. Obiectul rugăciunilor pentru cei adormiţi

6. Înţelepciunea morţii

7. Reflexii în legătură cu pomenirea celor adormiţi

C.              Sâmbăta Rusaliilor cu pomenirea celor adormiţi

         „Căci nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu“.[1]

În concepţia creştină moartea e considerată drept uşa de trecere din această viaţă trecătoare, la viaţa fără de sfârşit, la plenitudinea vieţii împreună cu Hristos, fiind privită ca un eveniment firesc, universal şi necesar, prin care trecem la comuniunea deplină cu Dumnezeu.[2] Certitudinea întâlnirii noastre cu El în viaţa viitoare, Hristos ne-a dat-o prin Învierea Sa din morţi, prin care S-a făcut „începătură celor adormiţi“.(I Corinteni, 15, 20)

Pe credinţa în nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor se bazează practica Bisericii de a se ruga pentru cei adormiţi.[3] Noi credem că omul odată creat nu se mai poate nimici deoarece poartă în el suflarea lui Dumnezeu.[4]

„Început şi chip mi s­a făcut mie porunca Ta cea ziditoare, că voind să mă aduci la viaţă   din împreunarea firii celei nevăzute şi celei văzute,  mi-ai zidit trup din pământ şi mi-ai dat suflet cu dumnezeiască şi de viaţă făcătoarea Ta suflare. Pentru aceasta, Mântuitorule pe toţi robii Tăi odihneşte-i în latura celor vii şi în corturile drepţilor“.[5]

Biserica a consacrat Sâmbăta drept zi în care luând mijlocitori pe toţi sfinţii, să ne rugăm pentru părinţii şi fraţii noştri mutaţi din această viaţă . Pe lângă aceasta, în cursul anului bisericesc, sunt consacrate anumite zile în care se face pomenirea generală a tuturor celor adormiţi. Aceste zile sunt: Sâmbăta lăsatului sec de carne, sâmbetele a doua, a treia şi a patra ale Postului Mare şi Sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt.[6] În Sâmbăta dinaintea Pogorârii Sfântului Duh, îi pomenim pe toţi cei din veac adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri, deoarece la Cincizecime, s-a pecetluit mântuirea lumii, prin Pogorârea Sfântului Duh, care îşi extinde lucrarea Sa mântuitoare, nu doar asupra celor vii, ci şi asupra celor adormiţi. Acesta este motivul, pentru care, chiar  în ajunul praznicului, Biserica se roagă lui Dumnezeu, nu doar pentru ce vii, ci şi pentru cei adormiţi, pentru care cere fericire veşnică.[7]

Încă de la naşterea sa, praznicul Cincizecimii a fost în legătură cu pomenirea morţilor. Rusaliile au înlocuit o sărbătoare romană, Rosalia, sărbătorită în luna mai, în timpul când înfloreau trandafirii (rosa), al cărei obiect era de fapt pomenirea morţilor.[8]

Pentru vechimea obiceiului de a ne ruga pentru cei adormiţi, la Rusalii, ne stă mărturie şi una din rugăciunile de la Vecernia din ziua praznicului Cincizecimii, atribuită Sfântului Vasile cel Mare:[9]

„Tu, Doamne al slavei celei veşnice, Fiule iubit al Părintelui celui de sus, Lumină veşnică din Lumină veşnică, Soare al dreptăţii, auzi-ne pe noi care ne rugăm Ţie: odihneşte sufletele robilor Tăi, ale părinţilor şi fraţilor noştri, care au adormit mai înainte, şi ale celorlalte rudenii după trup, şi ale tuturor de o credinţă cu noi, pentru care facem acum pomenire“.[10]

În afară de zilele amintite, în Biserica Ortodoxă Română, în ziua Înălţării Domnului se face pomenirea Eroilor.

Deşi în calendarele şi Sinaxarele noastre, de cele mai multe ori, când este vorba de indicarea unei pomeniri a celor adormiţi, se foloseşte expresia „Pomenirea morţilor“, în cuprinsul rugăciunilor, aceştia sunt desemnaţi cu termenul de „adormiţi“. În vechime, vorbindu-se de cei adormiţi, se folosea cuvântul „repausaţi“ (de la latinescul repausare=a răposa)[11], care desemna clar pe cei trecuţi în cealaltă viaţă , termen care, din păcate, în limbajul actual, nu mai este decât foarte puţin întrebuinţat. Vorbind despre cei dintre noi, mutaţi la Domnul, este corect, să folosim cuvântul „adormiţi“, care deşi nu întru totul corect, este totuşi mult mai potrivit decât cuvântul „morţi“, pentru simplul motiv că cei trecuţi de la noi nu sunt morţi. Deşi trupul lor, s-a destrămat pentru o anumită perioadă, sufletul lor, din momentul creaţiei, va trăi veşnic.

1.                Sfânta Treime - cauza şi scopul vieţii noastre

„Numai Tu, singur, eşti fără de moarte,  Cela ce ai făcut şi ai zidit pe om;  iară noi pământenii   din pământ suntem zidiţi  şi întru  acelaşi  pământ  vom merge,   precum ai poruncit,  Cela ce m-ai zidit şi mi-ai zis: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce, unde toţi pământenii mergem,  făcând tânguire de îngropare, cântarea: Aliluia“[12],   

spunem noi, adresându-ne lui Dumnezeu prin Icosul praznicului. Mărturisim că doar Dumnezeu este cel care are viaţa în Sine, fiind absolut independent, necondiţionat de nimeni şi de nimic exterior Lui.[13]

În fata lui Dumnezeu ne mărturisim micimea noastră, dată de faptul că suntem fiinţe create, dar ştiind în acelaşi timp că suntem făcuţi după chipul Creatorului, că o parte din noi este suflu din suflarea Lui, ce nu va pieri niciodată, şi întemeindu-ne pe acest fapt, îi cerem fericirea veşnică pentru cei adormiţi:

„Început şi chip mi s-a făcut mie porunca Ta cea ziditoare; că voind să mă aduci la viaţă din împreunarea firii celei nevăzute şi  celei văzute,  mi-ai zidit trup din pământ  şi mi-ai dat suflet  cu dumnezeiasca şi de viaţă făcătoarea Ta insuflare. Pentru aceasta, Mântuitorule pe robii Tăi, odihneşte-i în latura celor vii şi în corturile drepţilor“.[14]

„Cela ce m-ai însufleţit pe mine, omul, cu suflarea cea dumnezeiască, Dumnezeule Cel atotputernic, pe cei mutaţi învredniceşte-i, Stăpâne, împărăţiei Tale, ca să-Ţi cânte Ţie, Mântuitorule: Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri“.[15]

Dumnezeu ne-a creat spre a fii veşnici, spre a ne bucura de veşnicia împreunăpetrecerii cu El. Deşi omul a căzut în păcat, Dumnezeu a continuat să-l sprijine, în vederea ajungerii la scopul dat lui prin creaţie. La slujba Utreniei din Sâmbăta Rusaliilor, mărturisim că El este singurul ce domneşte peste cei vii[16], Cel care a zidit toate cu înţelepciune, a trimis pe prooroci să proorocească venirea Lui, şi pe Apostoli să propovăduiască faptele Lui cele mari[17], că El este Cel ce orânduieşte pe cârmuitori, pe stăpânitori, pe judecători şi pe ispravnici.[18] Întemeindu-ne pe toate acestea, îi cerem lui Dumnezeu ca pe cei mutaţi de la noi, să-i învrednicească de fericire în viaţa veşnică:

„Pe cei ce s-au mutat la Tine, Hristoase, învredniceşte-i a dobândi slava Ta cea negrăită,   unde este lăcaşul  celor ce se veselesc şi glasul bucuriei celei curate“.[19]

Prin toate acestea , ne manifestăm credinţa că „revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos, care se transmite prin puterea Duhului Sfânt în Biserică, cuprinde nu numai istoria mântuirii, adică ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi în trecut, ci şi viitorul mântuirii, adică ceea ce Dumnezeu face acum şi ceea ce El pregăteşte pentru noi în viitor. Evanghelia nu este o simplă revelaţie istorică, ci are un mesaj şi o putere profetică. Biserica păstrează vie amintirea celor întâmplate în trecut, dar ea orientează viaţa creştinului în viitor“.[20]

2.                Învierea lui Hristos, temeiul învierii noastre

„Plâng şi mă tânguiesc când gândesc la moarte şi văd zăcând în mormânturi frumuseţea noastră, cea zidită după chipul lui Dumnezeu, fără chip, neslăvită şi fără înfăţişare. O minune!

Ce taină este aceasta care s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Cum ne-am înjugat cu moartea? Cu adevărat, precum este scris, din porunca lui Dumnezeu, Celui ce dă adormiţilor odihnă“.[21]

După căderea omului în păcat până la venirea lui Hristos, moartea era totuşi o pedeapsă, pedeapsa omului care păcătuise. După moartea trupului, sufletul nu se bucura de fericire deoarece prin păcat, omul se separase de Dumnezeu. Doar prin Învierea lui Hristos, raiul a fost iarăşi deschis omului. După Înviere, moartea nu mai este semnul condamnării, astfel încât creştinul nu se mai teme de moarte, deoarece dincolo de ea se află nădejdea învierii.[22] Precum Hristos a înviat, şi acum petrece cu trupul în sânul dumnezeirii, avem credinţa că şi noi vom învia, şi ne vom învrednici de petrecerea acolo unde este El. „Pentru cei ce mor în nădejdea învierii, moartea omului, proprie condiţiei umane, este trecerea spre condiţia umanităţii lui Hristos, pe care a transformat-o prin Moartea şi Învierea Sa, deci trecerea spre o viaţă nouă“.[23] Murind Hristos, l-a înviat pe Adam şi întreaga umanitate. Aceasta este credinţa noastră, pe care o mărturisim şi la slujba Sâmbetei Rusaliilor, când privind cu nădejde la Învierea lui Hristos, ne rugăm pentru învierea tuturor celor adormiţi întru nădejde:

„După scularea ta cea din morţi,  Hristoase, moartea nu mai stăpâneşte pe cei ce au murit întru dreapta credinţă. Pentru aceasta ne rugăm cu deadinsul,  odihneşte în curţile tale şi în sânurile lui Avraam, pe robii Tăi, cei ce Ti-au slujit în curăţie,  de la Adam şi până astăzi,  pe părinţii şi pe fraţii noştii, prietenii, împreună şi rudele, pe tot omul care a lucrat cele ale vieţii, cu credinţă,  şi s-a mutat la Tine, Dumnezeule, în multe feluri şi în multe chipuri,  şi îi învredniceşte pe ei împărăţiei Tale celei celei cereşti“.[24]

„Durere s-a făcut lui Adam gustarea din pom,  în Eden, de demult, când şarpele şi-a vărsat veninul;  că printr’însul a intrat moartea, care a mistuit tot neamul omenesc; ci,  Stăpânul venind, a surpat pe balaur şi ne-a dăruit nouă învierea: Deci către Dânsul să strigăm:

Fie-Ţi milă, Mântuitorule, şi pe cei ce i-ai luat,  odihneşte-i cu aleşii Tăi, ca un Iubitor de oameni“.[25]

„Raţiunea învierii trupurilor este Învierea lui Hristos. Biserica tine să predice că nu există un alt Dumnezeu decât Creatorul, un alt Hristos decât cel născut din Maria, o altă speranţă decât învierea“.[26]

3.                Împărăţia - comuniune cer-pământ

Prin Înviere şi Înălţare, trupul lui Hristos, firea lui umană, şi în ea tot trupul pământului, au intrat în spaţiul treimic, aducând totul la acelaşi nivel în Tainele Bisericii, inima cea de taină a omenirii şi a cosmosului. Închisoarea acestei lumi a fost distrusă, porţile morţii desfiinţate şi puterea Paştelui oferită nouă tuturor.[27] „În felul acesta, orice viaţă duhovnicească, se poate defini ca o creştere în noi a trupului de slavă, a omului celui tainic al inimii, care-şi asumă întreaga realitate a omului celui din afară. Moartea mistică este o coborâre lucidă în moarte, pentru a-L întâlni aici pe Hristos şi a intra în dinamismul Învierii Sale. Astfel, viaţa veşnică începe încă din această viaţă , ca o pregustare a Parusiei“.[28]

În această perspectivă, Sfinţii Părinţi, au evocat starea intermediară a celor adormiţi, care şi ei aşteaptă venirea Împărăţiei pe care Sfinţii o pregătesc. Nimeni nu se mântuieşte singur, ci în comuniune cu toţi, cu întreaga omenire devenită Trupul lui Hristos.[29] Fără iubire nu există viaţă veşnică. „Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte“ (I Ioan 3, 14).

„Ca o ardere de tot şi ca o pârgă a firii omeneşti aducându-se Mucenicii, proslăvitului Dumnezeu, pururea ne mijlocesc nouă mântuire“.[30]

„Iată dumnezeieştile cete ale Mucenicilor, adunările Apostolilor, ale Proorocilor şi stolurile Drepţilor, Mântuitorule, pe Tine lăudându-Te, Te roagă, să mântuieşti pe toţi, pe care i-ai luat din lume“.[31]

Împreună cu sfinţii, îngerii, împlinindu-şi misiunea lor, contribuie şi ei la realizarea împărăţiei.

„Acum, Milostive,  Te îmblânzesc pe Tine cetele îngerilor şi heruvimii cu dumnezeieştii serafimi se roagă;  stăpâniile, scaunele şi căpeteniile, puterile împreună cu arhanghelii şi domniile cer de la Tine,  Puternice,  să Te milostiveşti  spre sufletele  pe care le-ai mutat“.[32]

Ca ceea ce s-a învrednicit a fi palat al celui Preaînalt, Maica Domnului, îşi aduce cel mai mare aport la fericirea noastră.

„Pe tine zid şi liman te avem şi rugătoare bineprimită către Dumnezeu, pe Care L-ai născut, Născătoare de Dumnezeu nenuntită, a credincioşilor mântuire“.[33]

„Ceea ce eşti dulceaţa îngerilor,  bucuria celor întristaţi, ocrotitoarea creştinilor, Fecioară, Maică a Domnului, apără-ne pe noi şi ne izbăveşte de chinurile cele veşnice“.[34]

Noi cei de pe pământ, doritori de a atinge sfinţenia, ne rugăm pentru cei adormiţi zicând:

„Pentru toţi cei ce au adormit, Stăpâne, şi pentru toată vârsta, dregătoria şi mărimea, toţi ne rugăm cu căldură, ca să mântuieşti pe cei ce i-ai mutat“.[35]

Împărăţia lui Hristos e o împărăţie a iubirii. Iubirea înseamnă în primul rând comuniune, neputându-se vorbi despre o fericire deplină şi în acelaşi timp individuală a sfinţilor. Sfinţi sunt cei ce au devenit existentă în comuniune.[36] Sfinţii se bucură împreună şi se roagă pentru noi, cei ce suntem încă pe cale. Noi, doritorii de a ajunge în împărăţia comuniunii şi a dragostei, ne rugăm unii pentru alţii, ne rugăm pentru toţi semenii noştri. Astfel, cei din cer şi cei de pe pământ, vii şi adormiţi, îngeri şi oameni, în comuniune, contribuim la instaurarea „împărăţiei“. Aportul nostru, al celor ce suntem încă în viaţa aceasta, la venirea împărăţiei, este aducerea ei între noi prin trăirea unei vieţi dumnezeieşti. Cu cât sunt mai mulţi cei ce trăiesc împărăţia, cu atât mai mult aceasta se lărgeşte.

„Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ!“

4.                Rugăciunile pentru cei adormiţi

„Cela ce întru adâncul înţelepciunii, ca un Iubitor de oameni toate le chiverniseşti şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti;  unule Ziditorule,  odihneşte, Doamne,  sufletele robilor Tăi;  că întru Tine nădejdea şi-au pus; în Făcătorul şi Ziditorul şi Dumnezeul nostru“.[37]

Rugăciunile pentru cei morţi şi sacrificiile aduse pentru curăţirea păcatelor, au fost cunoscute şi practicate în Vechiul Testament (II Macabei, 12, 42-46). În Biserică, pomenirea liturgică a celor adormiţi, milosteniile în numele lor, au în vedere o fericită speranţă.[38] Dumnezeu nu predestinează şi nu trimite pe nimeni în iad, ci vrea ca toţi să ajungă la pocăinţă (I Petru, 3 9). Deşi timpul de pocăinţă şi mântuire este viaţa aceasta (II Corinteni, 6, 2), Biserica se roagă pentru cei adormiţi, cu speranţa că până la judecata universală, există posibilitatea schimbării stării în care se găsesc cei adormiţi. Pentru cei ce se află în chinuri, sperăm o ameliorare, sau chiar trecerea lor în starea de fericire prin mila lui Dumnezeu. Pentru cei ce se află în starea de fericire, nădăjduim ca rugăciunile noastre să le aducă un spor de bucurie. Biserica n-a făcut şi nu face speculaţii asupra schimbărilor ce se produc în urma rugăciunilor pentru cei adormiţi. Ea se roagă pentru ei lui Dumnezeu, lăsând ca El în bunătatea şi dreptatea Sa, să hotărască destinul veşnic al fiecăruia.

„Odihneşte Mântuitorul nostru cu drepţii pe robii Tăi,  şi-i sălăşluieşte pe dânşii  în curţile Tale,  precum este scris;  trecându-le ca un Bun greşelile cele de voie şi cele fără de voie, şi toate cele întru ştiinţă şi întru neştiinţă, Iubitorule de oameni“.[39]

Şi în rugăciunile pentru cei adormiţi, o chemăm ca mijlocitoare pe Maica Domnului şi a noastră, ca una ce cunoaşte bine neputinţele noastre, şi pentru sfinţenia ei are mare îndrăzneală înaintea Stăpânului:

„Pe cei mutaţi de la noi, din lucrurile trecătoare, sălăşluieste-i în corturile celor aleşi şi odihneşte-i cu cei drepţi, Mântuitorule,  Cela ce eşti fără de moarte;  că de au şi greşit  ca nişte oameni pe pământ, Tu, ca un Domn fără de păcat,  iartă-le lor greşelile cele de voie şi cele fără de voie,  pentru mijlocirile celeia ce Te-a născut pe Tine, ale Născătoarei de Dumnezeu, ca să strigăm cu un glas pentru dânşii: Aliluia“.[40]

Biserica se roagă pentru toţi cei adormiţi. Toţi oamenii sunt fraţi ai noştri, destinaţi să ajungă la acelaşi tel. Împărăţia lui Dumnezeu tinde să-i cuprindă pe toţi, dragostea noastră se îndreaptă spre toţi, astfel încât în rugăciune îi aducem pe toţi  în fata lui Dumnezeu, cu nădejdea în bunătatea Lui.

„Cela ce toate le-ai făcut cu voia Ta, pe creştinii care au adormit întru credinţă; părinţi, strămoşi, bunici şi străbuni, fraţi şi prieteni,  bogaţi şi săraci,  împăraţi şi domni,  pe cei de laolaltă şi pe sihastri, odihneşte-i, rugămu-ne, unde este petrecerea mulţimii tuturor  drepţilor şi  Sfinţilor Tăi,  ca un Dumnezeu  lesne iertător, Stăpâne, Hristoase Împărate, dăruind iertare de păcatele pe care le-au săvârşit, tuturor robilor Tăi“.[41]

5.                Obiectul rugăciunilor pentru cei adormiţi

Rugăciunea noastră pentru cei adormiţi urmăreşte ca ei să se învrednicească de viaţa cea fericită. Nu ştim unde se găseşte cineva care a trecut din viaţa aceasta. Deşi în multe cazuri, facem unele presupuneri, nu avem totuşi putinţa de a cunoaşte locul şi starea celui adormit. Singurul care ştie cele ascunse ale inimilor, şi în măsură să facă o judecată dreaptă, este Dumnezeu. Ştiind că până la judecata universală, nici bucuria, nici condamnarea sufletelor, nu sunt definitive[42], ne rugăm ca toţi să aibă parte de fericire.

„Pe cei ce s-au mutat la Tine, Hristoase, învredniceşte-i a dobândi slava Ta cea negrăită, unde este lăcaşul celor ce se veselesc şi glasul bucuriei celei curate“.[43]

„Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele robilor Tăi, unde nu este durere nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit“.[44]

„Binevoieşte Hristoase, ca cei ce s-au mutat în credinţă, să aibă parte de  strălucirea cea luminoasă  şi dumnezeiască  a Ta, dăruindu-le odihnă, ca un singur Indurat, în sânurile lui Avraam, şi învredniceşte-i de fericirea cea veşnică“.[45]

„Pământul celor blânzi“[46], sânul lui Avraam[47], locul unde „nu este durere nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit“[48], „lăcaşurile sfinţilor“[49], sunt denumiri prin care desemnăm starea şi locul de fericire, numite cu un cuvânt rai. Raiul desemnează „Sfera şi comuniunea lui Dumnezeu“[50], şi prezenta în persoană a Domnului cel proslăvit[51] (Matei, 24, 30;  Apoc. 1,7), precum şi o stare de biruinţă (Apoc. 2, 7). Rugăciunea Bisericii este ca toţi să devină cetăţeni ai raiului, unde să aibă parte de fericirea veşnică, izvorâtă din Dumnezeu.

„Când vei veni, Mântuitorule, împreună cu îngerii pe scaunul slavei Tale,  să judeci pământul,  atunci umple de dumnezeiasca Ta  bucurie sufletele robilor Tăi, ca să cânte neîncetat şi să strige: Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri“.[52]

6.                Înţelepciunea morţii

În înţelepciunea biblică şi în cugetarea filocalică, gândul la moarte este prezentat drept o mare înţelepciune. L-am putea numi dealtfel şi gândul la sfârşitul vieţii pământeşti şi la viaţa veşnică, gândul la Dumnezeu.

Şi în această zi, precum de fiecare dată, când se întâlneşte cu fenomenul morţii, omul îşi pune mai acut unele întrebări, referitoare la sensul vieţii pământeşti, la felul cum trebuie să-şi trăiască această viaţă în vederea dobândirii veşniciei.

„Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis. Că în desert se tulbură tot pământeanul precum a zis Scriptura:  Când vom dobândi lumea, în groapă ne vom sălăşlui, unde sunt împreună împăraţii şi săracii.  Pentru aceasta, Hristoase,  Dumnezeule, pe cei mutaţi de la noi, odihneşte-i, ca un Iubitor de oameni“.[53]

În fata morţii ne dăm seama că un singur lucru este cu adevărat important în viaţă - apropierea de Dumnezeu, unirea cu El. Toate ale vieţii pământeşti ne sunt date spre a câştiga în acest scurt timp fericirea veşnică. Toate cele ce le facem urmărind altceva decât pe Dumnezeu, sfârşesc în fata mormântului.

„Toţi cei cu mintea aţintită la viaţă , veniţi de vă uitaţi în mormânturi şi plecându-vă ochii, priviţi amăgirea lumii! Unde este acum frumuseţea trupului şi slava bogăţiei? Unde este trufia vieţii?  Cu adevărat  toate sunt deşarte.  Pentru  aceasta  să strigăm către Mântuitorul: Pe cei ce i-ai ales din acestea trecătoare, odihneşte-i,  pentru mare mila Ta“.[54]

„Acum este în mormânt cel ce era pe scaun, acum cel ce era în porfiră s­-a îmbrăcat  cu putreziciunea;  că nu mai este pe scaun, ci zace în mormânt.  Iată s-a stins stăpânia împărătească;  iată viata omenească ca un vis trece. Pentru aceasta să strigăm către Mântuitorul: Pe cei ce i-ai ales, odihneşte-i, pentru mare mila Ta“. [55]

În veşnicie rămâne un singur lucru - dragostea. Pomenindu-i pe cei adormiţi, să ne aducem aminte că nu peste mult timp vom fi şi noi între ei, şi în fata lui Dumnezeu toate cele ascunse se vor descoperi. Atunci ne vom bucura de tot ceea ce am făcut în vederea unirii cu Dumnezeu.

7.                Reflexii în legătură cu pomenirea celor adormiţi

„A înviat Hristos şi nici un mort nu este în groapă, căci Hristos sculându-Se din morţi, începătură învierii celor adormiţi S-a făcut“.[56] Penticostarul nu ar fi fost complet fără o slujbă de pomenire a celor adormiţi. Darurile Sfântului Duh s-au revărsat peste întreaga Biserică, peste vii şi adormiţi. Opera mântuitoare a lui Dumnezeu a avut în vedere întreaga umanitate, din care noi, cei acum în viaţă (care peste puţin vom fi între cei adormiţi), reprezentăm doar o mică parte.

Rugăciunea Bisericii pentru cei adormiţi este manifestarea dragostei noastre, reflectare a iubirii dumnezeieşti care ne cuprinde, şi care vrea ca toţi să se bucure de fericire. Ştiind că nimeni nu mai poate să moară odată ce s-a născut, ne bucurăm că va veni ziua când vom putea petrece împreună cu toţi cei dragi ai noştri, când vom fi în desăvârşită comuniune întreolaltă şi cu Dumnezeu. Aceasta este şi motivaţia rugăciunilor noastre pentru cei adormiţi. Ne rugăm pentru ca toţi ai noştri să ajungă la Dumnezeu, unde noi înşine dorim să ajungem, şi unde ne vom bucura împreună.

Întregul cult al celor adormiţi se sprijină pe faptul că „după Învierea lui Hristos nu există moarte absolută“[57], deoarece înviind Hristos, iadul a fost prădat, moartea s-a pierdut şi viaţa vieţuieşte.[58] „Astfel misterul vieţii viitoare este misterul restituirii eshatologice a umanităţii şi a creaţiei de către Hristos Cel înviat, Marele Împărat al veacurilor“[59], cultul celor adormiţi transformându-se în cultul Învierii. Rugându-ne pentru cei adormiţi, ne manifestăm credinţa în Învierea lui Hristos drept garanţie a învierii noastre a tuturor, pentru a petrece în comuniunea dragostei desăvârşite, în comuniunea cu Dumnezeu şi cu întreaga umanitate.

Întregul Penticostar este o mărturie a dragostei lui Dumnezeu, care din iubire a întreprins lucrarea mântuitoare ce ne-a avut în vedere pe noi, întreg neamul omenesc, de la Adam până la sfârşitul veacurilor. Hristos a înviat pentru ca şi noi să avem parte de înviere, S-a înălţat cu trupul la Tatăl arătându-ne că acolo vom fi înălţaţi toţi cei ce vom vieţui potrivit credinţei în Înviere. Duhul Sfânt pogorându-se a restabilit unitatea noastră între noi şi cu Dumnezeu, unitate sfâşiată de păcat, iar acum petrece pururea cu noi, conducându-ne spre Tatăl. Toţi oamenii suntem chemaţi la a trăi în împărăţia lui Dumnezeu, inaugurată de Înviere, făcută vizibilă la Înălţare şi desăvârşită la Rusalii, în  împărăţia iubirii.                                                .