Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

Concluzii cu privire la spiritualitatea ortodoxă,
aşa cum se reflectă ea din Penticostar

Spiritualitatea ortodoxă este una şi unitară. Ea prezintă procesul îndumnezeirii omului precum şi încununarea acestuia, cu starea de maximă participare la viaţa dumnezeiască.

În unitatea şi unicitatea ei, spiritualitatea ortodoxă, are mai multe nuanţe, diferite de la o sărbătoare la alta, de la un timp liturgic la altul, nuanţe care îi dau varietatea şi strălucirea ei. În privinţa principalelor perioade liturgice din cursul unui an bisericesc, timpul Octoihului reliefează activitatea învăţătorească a Mântuitorului. În perioada Triodului îl avem în vedere pe Hristos ca Preot şi Jertfă în acelaşi timp, aceasta fiind  perioada, când noi, cugetând la Jertfa lui Hristos, ne urcăm duhovniceşte spre praznicul Învierii, sărbătoare ce inaugurează perioada Penticostarului. Odată cu Învierea lui Hristos se deschide timpul Împărăţiei lui Dumnezeu, timp evocat de imnele şi rugăciunile Penticostarului. Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia Sfintei Treimi. Perioada de la Paşti până la Rusalii, este o ascendentă revelaţie a Treimii, o continuă punere în evidentă a triadologiei, doctrina fundamentală a creştinismului, mărturisită în simbolul de credinţă.[1]

La Paşti, întreaga făptură se bucură de Învierea lui Hristos, Cel ce a omorât moartea şi ne-a împăcat cu Tatăl, inaugurând împărăţia veşnică.

La patruzeci de zile după Paşti, Mântuitorul nostru s-a înălţat la cer, în sânurile Tatălui, pentru a-L trimite în lume pe Mângâietorul.

Cincizecimea este termenul final al iconomiei Întrupării, precum şi capul iconomiei Duhului Sfânt şi al istoriei Bisericii. Dacă la Paşti, Hristos se arătase în lumină, la Rusalii El trimite flacăra Duhului peste adunarea Apostolilor.  Cincizecimea este sărbătoarea Treimii şi sărbătoarea Bisericii. Legătura inseparabilă dintre iconomia Fiului - Unsul, şi iconomia Duhului Sfânt - Ungerea[2], este clar reliefată de trimiterea în lume a Mângâietorului de către Fiul. În centrul sărbătorii stă Persoana Duhului Sfânt, care descoperă Persoana Cuvântului întrupat, care la rândul ei arată Persoana Tatălui. Fiul şi Duhul sunt „cele două mâini ale lui Dumnezeu“, după o expresie a Sfântului Irineu de Lyon[3], de care Tatăl s­a folosit pentru a-l repune pe om în demnitatea iniţială, pentru a-l întoarce în Împărăţia dragostei treimice. Mângâietorul este cel care prin Biserică, în absenta fizică a lui Iisus, asigură prezenta lui Dumnezeu în lume şi revarsă harul divin, revărsându-se El Însuşi sub forma darurilor.

Spiritualitatea Penticostarului este model de viaţă dumnezeiască, cosmosul fiind cuprins în împărăţia dragostei treimice. Pe pământ se trăieşte precum şi în cer.

Pentru a prezenta roadele împărăţiei, Biserica a aşezat în prima Duminică după Rusalii, Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, praznic la care îi pomenim pe toţi cei ce au valorificat roadele mântuirii, trăind o viaţă după modelul treimic, întrupând împărăţia.  Sfinţii sunt pentru noi modele de oameni îndumnezeiţi, spre care privind, încercăm să-i urmăm, trăind şi noi iubirea treimică.

În timp ce spiritualitatea Octoihului şi mai ales cea a Triodului, prezintă urcuşul nostru spre Dumnezeu, spiritualitatea penticostară este aceea a plinătăţii vieţii dumnezeieşti, a vieţii în har, în împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum se vede ea în comuniunea sfinţilor. Spiritualitatea Penticostarului, culmea spiritualităţii ortodoxe, este încadrată în alte chipuri de spiritualitate, care ne arată cum putem urca spre Dumnezeu, la care, dacă luăm aminte, trăindu-le, putem năzui să trăim şi spiritualitatea penticostară, să fim membri ai împărăţiei.

Aşa cum se vede din slujbele întregii perioade a Penticostarului, spiritualitatea acestuia, are câteva dimensiuni esenţiale.

Hristocentrismul. Întregul Penticostar este o continuă revelare a lui Hristos şi a roadelor operei mântuitoare a Lui, astfel încât hristocentrismul este baza tuturor celorlalte dimensiuni ale spiritualităţii perioadei Cincizecimii. Belşugul de daruri revărsat asupra noastră este posibil doar în şi prin Hristos şi Învierea Lui, Hristos fiind centrul întregii spiritualităţi ortodoxe, în gândire şi trăire, şi centrul spiritualităţii, aşa cum ni se înfăţişează ea în Penticostar.

„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând,  şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“.[4]

Universalismul. Lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, ne-a avut în vedere pe toţi cei ce zăceam în moartea păcatului. Nu întâmplător, prima catavasie a Utreniei Paştilor cheamă toate popoarele să se bucure de Înviere.

„Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-i cântăm cântare de biruinţă“.[5]

Bucuria. Faptul că prin Hristos, Dumnezeu ne-a trecut „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer“[6], că prin Învierea lui Hristos ni s-au deschis porţile raiului, este pentru noi izvor de bucurie. Bucuria Învierii se transformă în bucuria de a petrece în împărăţia lui Dumnezeu, astfel încât spiritualitatea Penticostarului este o chemare la bucuria de a fi împreună cu Dumnezeu.

Dragostea. Sfânta Treime este modelul dragostei desăvârşite. Din dragoste pentru noi, Dumnezeu a întreprins întreaga lucrare mântuitoare, de roadele căreia ne bucurăm. Penticostarul, după ce ne prezintă dragostea divină revărsată asupra noastră, se încheie cu prezentarea sfinţilor, ca oameni ce au întrupat în ei această dragoste. Acest sfârşit este o chemare adresată nouă tuturor. Dragostea treimică, trebuie „să aibă asupra noastră, asupra vieţii noastre cotidiene un efect nu mai puţin decât revoluţionar. Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în Treime, oamenii sunt chemaţi să reproducă pe pământ taina iubirii reciproce din Treimea cerească“.[7]

Eshatologismul. Întreaga spiritualitate ortodoxă este orientată eshatologic. Această dimensiune este puternic reliefată şi de întregul Penticostar, care ne prezintă în special două lucruri: dragostea treimică îndreptată spre om, manifestată în întreaga operă de mântuire a acestuia, şi viaţa cerească de care se bucură cei care îşi însuşesc roadele binefăcătoare ale acestei opere dumnezeieşti, comuniunea dintre Dumnezeu, Care se pogoară asupra omului, şi omul ce se ridică pentru a petrece în sânul Treimii.    

„O Paştile cele mari şi prea sfinţite, Hristoase! O Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu  şi Puterea!  Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale“.[8]

Nouă nu ne rămâne prin urmare decât „să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii“[9] şi să-L auzim zicând (şi către noi), „Bucuraţi-vă“[10], iar noi, cântându-I cântare de biruinţă,

„Să mânecăm cu mânecare adâncă, şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului  şi să vedem  pe Hristos, Soarele Dreptăţii,  tuturor viaţă răsărind“.[11]