Centrul Bisericesc Munchen Construm Noul Așezământ Înalțarea Sfintei Cruci Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

RO | DE

Venirea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse, Chiril, la București, cu ocazia Sărbătorii Sfântului Dimitrie cel Nou (27 octombrie), este, negreșit, un moment istoric. Mass-media s-a grăbit să preia această știre deservind clișeele de rigoare („omul lui Putin vine la București“, „descălecare a lui Vladimir Putin“ etc.). Aceste stereotipuri vin pe fondul unui rest de aversiune colectivă anti-rusească, înrădăcinată în mentalul românesc, dar și prin preluarea din presa occidentală a unui discurs omniprezent privind nefasta „simfonie“ politico-bisericească dintre conducerea de la Kremlin și Patriarhia Moscovei. Privită în această cheie simplistă și previzibilă, vizita Patriarhului rus se înscrie într-o presupusă „ofensivă” diplomatică a Rusiei în direcția României, devine „avantgarda” unor noi și amenințătoare scenarii geopolitice a căror „țintă” este – nu-i așa? – tocmai țara noastră. Fără a nega faptul că diplomația bisericească rusă este una activă în promovarea intereselor ortodoxe și totodată rusești pe tot globul [1] (acest element nefiind automat ceva negativ, dacă ar avea doar o conotație pastoral-misionară), evenimentul de la București este departe de a  se înscrie în acest registru.

Chestiunea Basarabiei – un subiect sensibil

Venirea Patriarhului Chiril la București este în primul rând semnul dezghețării relațiilor bilaterale dintre Biserica Ortodoxă Română și cea Rusă. Chestiunea Basarabiei a creat încă din anii 1990 un blocaj de comunicare între cele două Biserici, tocmai prin faptul că Patriarhia Română – spre deosebire de politica românească – a urmărit consecvent revenirea la status-quo-ul dinainte de Cel de-al Doilea Război Mondial, reactivânt în anul 1992 Mitropolia Basarabiei. Patriarhia Rusă a pornit încă de atunci (și cu atât mai mult după înscăunarea Patriarhului Chiril) o contraofensivă în baza propriei „memorii” imperialiste vizând Basarabia și este departe de a fi dispusă să cedeze în această chestiune, cu atât mai mult cu cât majoritatea parohiilor din Basarabia aparțin de Mitropolia Chișinăului (din jurisdicția Moscovei). E de ajuns să citim discursurile Patriarhului Chiril ținute cu prilejul vizitelor sale repetate la Chișinău pentru a ne da seama de antinomia celor două viziuni canonico-istorice asupra acestui subiect.

Faptul că, în pofida acestei divergențe majore, Patriarhul rus a acceptat invitația omologului său român denotă disponibilitatea căutării unei soluții comune pentru o situație absolut necanonică: existența a două jurisdicții ortodoxe pe același teritoriu. Dincolo de necanonicitatea acestui fapt, el este o contra-mărturie a dreptei credințe într-o lume secularizată: un popor este practic scindat pe motive jurisdicționale, deși e unit în aceeași credință ortodoxă. E greu de speculat în ce direcție poate fi concretizată o astfel de soluție. Un lucru este sigur: Patriarhului Daniel nu i se poate imputa în acești zece ani de patriarhat că nu ar fi urmărit asiduu susținerea pastorală și misionară a Diasporei ortodoxe, atât a celor aflați în foste ținuturi românești (Basarabia, Bucovina) sau în zone cu o prezență seculară a minorităților române (Valea Timocului – Serbia), cât și a celor plecați în ultimele două decenii în Occident. Această politică de apărare și promovare a identității ortodoxe românești – prea puțin mediatizată în presa profană – i-a atras, de altfel, animozități din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe, care, în repetate rânduri, a amenințat cu ruperea legăturii de comuniune cu Patriarhia română.

Rol de mediator în contextul divergențelor interortodoxe?

Momentul mult așteptatei reapropieri între cele două Biserici ortodoxe (cele mai mari ca număr de credincioși) nu este unul întâmplător. După Sinodul din Creta (iunie 2016), unde Patriarhia Moscovei nu a participat, relațiile interortodoxe sunt intr-o expectativă incertă. Biserica Ortodoxă Rusă nu și-a clarificat încă poziția față de documentele și de statutul Sinodului. Din punct de vedere teologic e puțin probabil că ar avea vreun motiv să se distanțeze de aceste documente, de vreme ce a participat la redactarea lor. Există însă și alte motive, care pot juca un rol în acest demers. Tradiționala tensiune între Constantinopol și Moscova a atins un apogeu și există pericolul ca Patriarhia Constaninopolului să pluseze în acest blocaj diplomatic, atacând chestiunea Bisericii ortodoxe din Ucraina. În ce măsură preconizata întâlnire dintre Patriarhul ecumenic Bartolomeu și cel rus Chiril în luna decembrie a acestui an va debloca acest impas rămâne de văzut. Ce rol are Patriarhia română în acest context care riscă să frâneze avântul misionar al mărturiei unității Ortodoxiei de pretutindeni?

Încă din vara anul 2016 renumitul episcop și teolog ortodox englez Kallistos Ware și-a afirmat speranța, pornind de la prestația teologică suverană a Patriarhului Daniel în Creta, că Patriarhia română poate prelua din ce în ce mai mult funcția unui intermediar dintre polul slav și polul grec al Ortodoxiei. Ideea nu este nouă, ea îi flatează pe români, dar îi și obligă. Teoria unei a treia căi, cea a Ortodoxiei de tip latin, l-a enuziasmat la un anumit moment dat, în perioada interbelică, și pe părintele Dumitru Stăniloae.[2] Ortodoxia românească a oscilat, de altfel, în diferite epoci ale istoriei, între acești doi poli. Între a oscila și a intermedia este însă o diferență semnificativă.

Este pentru prima dată în istoria recentă, când Ortodoxia românească chiar ar putea fi pregătită pentru acest rol de mediere nu neapărat politico-bisericească (pentru așa ceva atât grecii cât și rușii sunt mult prea convinși de propria strategie și experiență diplomatice, pentru a accepta mediatori adevărați), ci mai ales teologică și cultural-eclezială. Este ceea ce s-a văzut în Creta. Poziția românească a impus prin verticalitate și complexitate teologică, nu prin jocuri de culise.

Privită din exterior – ignorând, pentru moment, autopercepția subiectivă a românilor (fie ei fideli Bisericii, fie critici sau chiar adversari ai ei) – Biserica Ortodoxă Română se află într-un moment de puternică afirmare instituțională (a se vedea, de pildă, sutele de parohii din Diaspora, toate ambasade ale identității românești), de implicare social-caritabilă fără precedent și de angajament mediatic-misionar unic ca anvergură (nu există nici o altă Biserică ortodoxă care să dispună de instrumente mass-media proprii atât de congruente cum este Patriarhia română). În plus, Biserica Ortodoxă Română are marele „avantaj“ al unei evlavii populare puternice, care continuă să coexiste cu modernizarea accelerată – mai mult sau mai puțin reușită – a întregii societăți. Indiferent de felul în care dorim să evaluăm aceste lucruri din punctul de vedere al întâlnirii propice dintre Biserică și modernitate, ele impun în exterior ca anvergură – de pildă confraților ortodocși care urmăresc dinamica pastorală a românilor ortodocși în diaspora occidentală. Fără a vrea să creionez aici utopia triumfalistă a unei Ortodoxii românești lipsite de provocări sau invidiată de alții pentru marile ei realizări, trebuie recunoscut faptul că poziția Patriarhiei bucureștene este în momentul de față, în contextul interortodox, una puternică.

Un dialog de pe poziții egale

Întâlnirea Patriarhilor celor două Biserici se face astfel de pe poziții egale, însă nu doar dintr-un punct de vedere canonic (fiind vorba de Întâistătătorii a două Biserici autocefale). Acest lucru este demn de remarcat și orice român dispus la o minimă obiectivitate ar trebui să aprecieze faptul că Biserica majoritară a poporului său se bucură de un prestigiu ridicat pe plan extern.

La fel ca Biserica Ortodoxă Română, și cea Rusă a cunoscut în ultimele două decenii un reviriment misionar, duhovnicesc, dar și instituțional-demografic, impresionant. Dacă în anii 1980 mai funcționau pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice doar 14 mănăstiri, acum Patriarhia Moscovei numără aproape 1000 de mănăstiri (dintre care 455 de călugări și 471 de maici)! Din 1991 s-au redeschis sau deschis aproape 30.000 de biserici, Patriarhia Moscovei numărând în prezent în jur de 300 de eparhii. Vorbim, în definitiv, de un număr de peste 160 milioane de credincioși! Biserica rusă a construit un sistem caritabil foarte bine pus la punct, care, pe lângă instituțiile clasice (orfelinate, cămine de bătrâni etc.) cuprinde și centre de reabilitare pentru dependenții de droguri, centre de terapie pentru bolnavii de SIDA, centre de medicină paliativă etc.

Programul pastoral-misionar al celor doi Patriarhi este, deci, cel puțin în privința sectorului de asistență socială și de educație, unul asemănător.

 

 

Lipsesc experți români în teologia rusă contemporană

Pentru ca Biserica Ortodoxă Română să își poată asuma cu adevărat un rol de mediator interortodox, este însă necesar ca ea să dețină experți teologi conectați la scena teologică și bisericească din Rusia. O simplă ofensivă diplomatică sau clasicele parteneriate între facultăți nu sunt de ajuns. Așa cum o generație de teologi și de viitori episcopi români de după 1990 au studiat în Grecia, contribuind astfel la o reconectare dintre cele două teologii, trebuie să existe o deschidere către lumea ortodoxă rusească, nu doar la nivelul pelerinajelor, ci mai ales la nivel teologic și monahal. În pofida prejudecăților, teologia rusească începe să „se miște“: o generație nouă de teologi se profilează deja pe scena teologică internațională, în domenii precum liturgica, patristica, psihologia pastorală, teologia politică, în parte și teologia sistematică.

Singurul domeniu unde Biserica rusă este prezentă de câțiva ani bun în atenția românilor ortodocși este piața cărții religioase: sute de titluri au fost traduse din limba rusă în domeniul literaturii de spiritualitate (haghiografie, duhovnici ruși contemporani) și de consiliere de viață creștină (familie sau educație creștină). Unele din ele sunt simple compilații patristice sau denotă un nivel destul de simplu al abordării actului creștin în modernitate și sunt sub nivelul „potențialului” autohton, care nu este însă la fel de bine promovat. Faptul că aceste cărți sunt traduse și editate, arată că ele găsesc un public destul de numeros de cititori în rândul românilor. O altă problemă a acestei inflații de literatură de popularizare religioasă venită din Rusia contemporană este faptul că ea este unidirecțională. Românii importă literatură de spiritualitate ortodoxă, exportă însă foarte puțin, ceea ce e regretabil. Discursul duhovnicesc, misionar sau chiar teologic al unor Părinți precum Teofil Părăian, Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc și mulți alții ar fi cu siguranță la fel de bine primit pe piața de carte din Rusia.

Aceste două domenii – promovarea de experți teologi români care să studieze sau să intre într-un dialog de cercetare aprofundat cu teologia rusească și exportul de literatură de spiritualitate românească în spațiul vorbitor de limbă rusă – ar fi două exemple unde vizita Patriarhului Chiril în Românie ar putea da roade imediate.

Adevărata miză: asumarea eliberatoare a unui trecut comun, prin rugăciune

Adevărata surpriză a venirii Patriarhului Chiril la București este însă contextul eclezial în cadrul căruia a fost invitat. Patriarhul Daniel a trimis cu câteva luni înainte tuturor Întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe din statele foste comuniste o invitație pentru a comemora împreună suferința mărturisitorilor din timpul prigoanei comuniste. Această inițiativă a Patriarhului român este un pionierat pentru că include, pe lângă caracterul fastuos al Sărbătorii Sf. Dimitrie, ocrotitorul Bucureștilor și al aniversării celor 10 ani de patriarhat, un apel indirect de împreună-asumare identitară a unei istorii comune, nelipsită de umbre. Chiar dacă nu toți Patriarhii au răspuns invitației de la București, venirea Patriarhului Chiril este și o recunoaștere a eforturilor Patriarhiei Române de asumare panortodoxă nu numai a provocărilor contemporane (lucru încercat în Sinodul din Creta), ci și a istoriei recente cu plusurile (mărturisitorii închisorilor) și minusurile ei.

Putem întrevedea aici, prin asumarea eliberatoare a adevăratelor valori ale trecutului comunist (mărturisitorii), încheierea treptată a unei epoci pe care au traversat-o toate Bisericile (nu numai ortodoxe) din acest spațiu: o perioadă de rapidă reclădire exterioară și interioară, de regăsire a „normalității” întrerupte violent de regimurile comuniste și de încercare de reorientare eclezială într-o epocă seculară dificilă. A fost o perioadă marcată de o ambivalentă raportare față de trecut. Odată cu acest an în care trecutul comunist nu a mai fost tabuizat ci pus în mijlocul discursului public eclezial, Biserica a început un exercițiu cathartic eliberator.

Ceea ce poate părea naiv sau sentimentalist, regăsirea Ortodoxiei românești cu cea rusă sub auspiciul comemorării mărturisitorilor din timpul perioadei comuniste, are potențialul spiritual de a elibera cele două Biserici surori, în corelaționarea lor, de umbrele trecutului: de povara reciprocă a unei apropieri forțate la începutul anilor 1950, a unei eliberări treptate dar sigure de sub sfera de influență moscovită, încă din timpul Patriarhului Justinian și a unei înstrăinări reciproce, mai ales din anii 1990 (din cauza Basarabiei).

Este timpul ca cele două Biserici să se întâlnească pe baza și din nevoia stringentă a unei mărturii creștine comune și vii în sec. 21. Anul 2017 și chiar luna octombrie (la 100 de ani de la revoluția bolșevică) ar fi un simbol prielnic pentru relansarea unor astfel de relații eliberate de orice conotație politică sau politico-bisericească. Agenda pastoral-misionară asemănătoare, vârsta relativ tânără a celor doi Patriarhi și responsabilitatea comună pentru o conlucrare mai strânsă la nivel interortodox ar putea oferi premisele ca vizita Patriarhului Chiril să fie începutul unui nou tip de relaționări între cele două Biserici.

Din această perspectivă, întâlnirea ierarhilor români cu cei din delegațiile Bisericilor ortodoxe surori care vor veni în zilele următoare la București nu este un simplu summit bisericesc, ci exprimă dorința de a reda Ortodoxiei în Estul Europei un firesc al comuniunii ecleziale.

NOTE___________

[1] A se vedea ca exemplu în acest sens agenda săptămânală a Mitropolitului Hilarion, cel care conduce Oficiul pentru relații externe a Patriarhiei Moscovei: www.mospat.ru.

 

[2] În paranteză fie spus faptul că viziunea alterității salvatoare (între slavi și greci), a fascinat și fascinează și alte identități ortodoxe, ca de pildă pe georgieni sau pe arabii creștini ortodocși; în fapt există, din fericire, mai mult de trei identități culturale ortodoxe. Și în toată această diversitate sau dorință firească de afirmare a unei originalități regionale creatoare nu trebuie pierdută dimensiunea universală a credinței creștine, care afirmă dar și depășește totodată diferitele determinări etnice sau culturale.

Sursa: http://www.contributors.ro/cultura/un-%e2%80%9esummit%e2%80%9c-bisericesc-la-bucure%c8%99ti/

Programul slujbelor

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München), de la ora 10:00.

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Luni, Joi, Sâmbătă

08:00 - Utrenia

18:00 - Vecernia

Miercuri

08:00 - Utrenia

18:00 - Rugăciunea lui Iisus

Vineri

08:00 - Utrenia

18:00 - Sf. Maslu

Notă: În anumite zile, este posibil să intervină schimbări. Pentru a vizualiza programul lunii curente, vă rugăm să mergeți aici