Centrul Bisericesc Munchen  Rumänische Orthodoxe Metropolie für Deutschland, Zentral- und Nordeuropa

RO | DE

(Evaluare eclesiologică a rolului şi locului lor în Biserica primelor trei veacuri creştine)[1]

Introducere

Cu toţii ne dăm bine seama că pentru a putea trăi autentic credinţa noastră este neapărat necesar să o cunoaştem, iar pentru a ne putea implica cum se cuvine în Biserică trebuie să ştim ce este aceasta şi care este locul şi rolul nostru în ea. Observăm cu toţii că sub influenţa gândirii „democratice” contemporane, seculară şi secularizatoare, Biserica în general trece printr-o criză. O mare parte a credincioşilor precum şi mulţi clerici nu mai ştiu care este lucrarea episcopului, nu mai ştiu ce înseamnă episcopul, care este legătura lui fiinţială cu Biserica şi prin urmare nu mai pot înţelege nici locul şi rolul preoţilor şi al credincioşilor în Biserică. Pentru mulţi dintre noi episcopul este în primul rând un conducător, un administrator, iar în ce priveşte Sf. Liturghie nu este o componentă esenţială, fiinţială a acesteia, ci doar un element de podoabă, care prin prezenţa sa şi prin frumuseţea veşmintelor este chemat să dea strălucire slujbelor la care participă.

Toate acestea se întâmplă deoarece s-a diluat vechea concepţie a Bisericii conform căreia episcopul este de fapt unicul întâistătător al Sf. Liturghii, al Euharistiei şi că nici o Sf. Liturghie nu poate fi gândită fără referire la episcop, în numele căruia aceasta se săvârşeşte. Mulţi cred că e suficient ca cineva să fie hirotonit preot pentru a celebra Euharistia şi a transmite harul către popor, fără a avea o dependenţă clară de episcopul său, astfel încât uneori se ajunge chiar la extreme ca aceea de a se săvârşi Euharistia fără a se pomeni episcopul, sau cu pomenirea unui episcop oarecare, după preferinţă, sau pomenindu-se toţi episcopii în general. De asemenea foarte mulţi credincioşi confundă astăzi Biserica cu o instituţie seculară oarecare, unde li se pare că se pot manifesta „democratic”, după cum crede fiecare că este bine, uitând că Biserica este un organism divino-uman, care se conduce după anumite principii, o instituţie care nu poate fi modificată după concepţiile seculare la modă în anumite perioade istorice, ci una care are menirea să-l ridice pe om la un mod de viaţă dumnezeiesc. Contribuţia de faţă este o umilă încercare de prezentare a modului în care trăiau realitatea Bisericii creştinii primelor trei veacuri, realitate pe care înţelegând-o, să putem şi noi să ne integrăm şi să ne manifestăm aşa cum se cuvine în Biserica noastră.

Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop – o problemă istorică fundamentală

Pentru a putea înţelege locul şi rolul episcopului, al preoţilor şi al credincioşilor în Biserică este necesar să avem o privire de ansamblu asupra Bisericii, să înţelegem ce este Biserica şi cum se manifestă unitatea ei.

Până în Evul Mediu nu găsim o definiţie a Bisericii. În Răsărit întâlnim o primă definiţie la Sf. Nicolae Cabasila, care ne spune că Biserica se recunoaşte în Sfintele Taine. Pe toată durata primelor trei veacuri creştine unitatea Bisericii a fost strâns legată de credinţa, de rugăciunile şi de acţiunea Bisericii. Esenţa creştinismului trebuie căutată chiar în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, întemeietorul acestuia. Prin urmare lucrul primordial în eclesiologie nu este o învăţătură sau alta, pe care le-a descoperit Domnul, ci chiar persoana lui Iisus Hristos şi unirea omului cu El. Sf. Evanghelist Ioan prezintă unitatea ucenicilor ca pe o dorinţă insistentă a Mântuitorului Hristos[2]. Faptele Apostolilor exprimă această realitate atunci când prezintă unitatea celor credincioşi drept principala caracteristică a vieţii Bisericii primare[3]. Astfel vedem că Biserica este chiar Iisus Hristos, Hristos întreg, iar unitatea Bisericii nu este altceva decât unitate în persoana lui Hristos, ca încorporare în Trupul Lui şi creştere în Acesta.

Acceptând această viziune hristologică a Bisericii, suntem constrânşi să vedem unitatea acesteia mai întâi de toate prin prisma Tainelor Bisericii, ca o încorporare a omului în Hristos. Prin urmare suntem obligaţi mai întâi să răspundem la întrebarea: Cum s-a manifestat în spaţiu şi timp această încorporare a oamenilor în persoana lui Hristos după înălţarea Lui la ceruri. Iar căutarea acestui răspuns trebuie să se facă în mod absolut necesar plecând de la Sf. Euharistie, deoarece aceasta constituie întruparea şi unificarea prin excelenţă a Bisericii în Hristos. Doar în taina Sf. Euharistii avem o iconizare simţită a unirii şi încorporării în Hristos a tuturor credincioşilor, mădulare ale Trupului Său care se împărtăşesc cu El. Această legătură strânsă între Biserică şi Sf. Euharistie i-a condus pe unii teologi[4] până la a identifica noţiunea de Biserică cu cea de Euharistie. Trebuie totuşi să nu cădem într-o unilateralitate şi să precizăm că unitatea Bisericii nu este epuizată în unitatea euharistică, ci ea presupune şi unitatea în credinţă, în dragoste, într-un botez, în sfinţenia vieţii, precum şi alte elemente.

Viziunea Euharistiei ca încorporare a Bisericii în Hristos ne constrânge să căutăm locul episcopului în Biserică, deoarece Euharistia nu este doar o comuniune a fiecărui credincios cu Dumnezeu în Hristos, ci şi o unire orizontală a membrilor Bisericii unul cu altul. Astfel Euharistia nu poate fi cercetată atât ca un lucru, cât mai ales ca o acţiune, nu atât ca o comuniune „în cele sfinte”, cât o comuniune „a sfinţilor”, exprimată de adunarea euharistică al cărei centru şi cap văzut a fost mereu episcopul, întâistătătorul şi aducătorul ofrandei euharistice. Sigur nu e întâmplător faptul că Biserica, deşi a despărţit de Euharistie multe taine, care iniţial erau legate de ea, nu a făcut niciodată aceasta în ceea ce priveşte intrarea în sacerdoţiu. Transmiterea acestuia în afara Euharistiei a fost şi rămâne de neconceput. Iar aici episcopul, în calitate de cap văzut al adunării euharistice, dar şi ca singurul transmiţător al preoţiei în Biserică, exprimă şi apără unitatea canonică, rămânând astfel indisolubil legat de Euharistie, mai ales atunci când aceasta este înţeleasă drept adunare laolaltă, exprimând în spaţiu şi timp unitatea Bisericii lui Dumnezeu.

Punerea în legătură a noţiunilor de Euharistie şi Biserică

Eclesiologia creştinismului primar era una viu practicată. Poate că tocmai de aceea în izvoare nu găsim o definiţie a ceea ce este Biserica, nici o descriere teoretică a ei. Denumirea se întâlneşte în ~ 80 de locuri în Noul Testament, dintre care cel puţin 57 au în vedere Biserica drept adunare într-un anumit loc. Textele vechi bisericeşti descriau de regulă Biserica drept o realitate concretă dintr-un anumit loc. De mare importanţă e faptul că nu orice adunare era numită Biserică ci doar adunarea euharistică. Epistolele Sf. Apostol Pavel, adresate comunităţilor creştine din diferite provincii prin denumirea de „biserică” (εκκλησία) presupun o situaţie bine cunoscută destinatarilor, situaţie care nu însemna altceva decât adunarea în vederea celebrării Euharistiei. Astfel saluturile de la sfârşitul epistolelor ne dovedesc că acestea erau destinate a fi citite în cadrul adunărilor euharistice. Când spre exemplu, Sf. Pavel se adresează Bisericii din Corint, această Biserică este mai întâi de toate adunarea concretă a corintenilor în vederea săvârşirii Euharistiei. Observăm că, de fiecare dată când se adresează Bisericii unei cetăţi anume, Apostolul foloseşte termenul de „biserică” la singular, în timp ce atunci când se adresează unor regiuni geografice mai largi foloseşte acest termen la plural.  Acest fapt dovedeşte cu claritate că prin biserică el înţelegea o anumită comunitate euharistică, biserica însemna pentru el adunarea credincioşilor în vederea frângerii pâinii. Un exemplu care oglindeşte această identificare a bisericii cu Euharistia vedem în capitolul 11 al primei epistole către Corinteni. Dând anumite indicaţii creştinilor Sf. Pavel spune în versetul 18: „Căci mai întâi aud că atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări”. Se vede aici că termenul de biserică nu este folosit teoretic, ci pentru descrierea unei anumite adunări, dar nu a unei adunări oarecare, ci a adunării în vederea frângerii pâinii. Pe această adunare Pavel o numeşte „biserica lui Dumnezeu”, iar dispreţuirea Euharistiei constituie dispreţuire a însăşi Bisericii lui Dumnezeu. Această identificare a adunării euharistice cu Biserica îi permite Sf. Pavel să întrebuinţeze expresia „când vă adunaţi laolaltă” (συνέρχεσθαι επί το αυτό), drept noţiune cu conţinut atât eclesiologic cât şi euharistic[5]. Astfel, în gândirea Sf. Pavel şi a Bisericilor care citeau epistolele sale expresiile: „a se aduna”, „a se aduna laolaltă”, „cină domnească” şi „biserică” sau „biserică a lui Dumnezeu” sunt identice.

Trebuie să amintim aici şi de expresia „κατ’ οίκον εκκλησία” (biserica din casă). Este cunoscut faptul că în timpul în care s-a scris epistola către Corinteni şi încă mult timp după aceea Euharistia se săvârşea în casele creştinilor. Dar în timp ce „casa” şi „biserica” erau legate una de alta prin Euharistie, ele alcătuiau de fapt două realităţi distincte. „Biserica lui Dumnezeu” nu trebuia să se confunde cu casa; altminteri ar fi avut loc o dispreţuire a Bisericii lui Dumnezeu[6]. Toate manifestările bisericeşti ale creştinilor se puteau înfăptui şi în afara caselor creştine. De exemplu predica se făcea în sinagogi. Există însă o manifestare bisericească, care niciodată nu s-a făcut în afara caselor creştine; şi anume celebrarea Euharistiei. Că acest lucru nu e întâmplător, ci constituie o convingere a Bisericii, o dovedesc Faptele Apostolilor, unde citim: „Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii”[7]. Vedem aici că rugăciunea putea să se facă şi în Templu, dar frângerea pâinii – Euharistia – se făcea doar în casele creştinilor. Observăm că termenii casă şi biserică exprimau realităţi diferite; primul una lumească şi al doilea una bisericească. Dar de câte ori în casa unei familii creştine se săvârşea Euharistia, realitatea Bisericii lui Dumnezeu era în mod automat pusă în legătură cu casa aceasta. Această punere în legătură a Euharistiei cu o anumită casă cât şi cu Biserica lui Dumnezeu a dat naştere aşa zisei „κατ’ οίκον εκκλησία” (biserica din casă), care îşi primea numele de la proprietarul casei. Această expresie constituie cea mai pragmatică expresie a Bisericii, exprimând adunarea credincioşilor într-un anumit loc în vederea unirii lor în Trupul lui Hristos. „Η κατ’ οίκον εκκλησία” (biserica din casa cuiva) nu era prin urmare un al treilea fel de biserică, diferit de cea locală sau universală, ci era chiar biserica locală, „Biserica lui Dumnezeu”, adunată pentru „frângerea pâinii” în casa unuia din membrii ei.

Cercetarea vechilor texte creştine şi a epistolelor Sf. Pavel ne duce aşadar la concluzia că adunarea euharistică era identificată cu „Biserica lui Dumnezeu” însăşi. Încă de la prima apariţie a lui, termenul de „biserică” a cunoscut o adâncă punere în legătură, până la identificare, cu Euharistia celebrată în fiecare cetate. Fiecare Euharistie constituie în spaţiu şi timp expresia însăşi a Bisericii lui Dumnezeu.

Euharistia şi unitatea Bisericii

Identificarea adunării euharistice cu Biserica lui Dumnezeu nu ar fi fost posibilă fără o prealabilă punere în legătură a Euharistiei cu conştiinţa despre unitatea Bisericii primare. Sf. Ap. Pavel, adresându-se Corintenilor, scria: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”[8]. În acest loc o importanţă deosebită are ideea că „cei mulţi” alcătuiesc „un trup”, identificat cu pâinea euharistică. Această legătură a dumnezeieştii Euharistii cu conştiinţa că „cei mulţi” se unifică prin mijlocirea ei şi în ea într-un singur „trup”, dar nu într-unul oarecare, ci în Trupul lui Hristos, devenind astfel nu una, ci unul, Însuşi Domnul, este adânc înrădăcinată chiar în începuturile Euharistiei cât şi ale Bisericii, lucru de care ne poate convinge o evaluare atentă a „Cinei celei de Taină”, în care se găseşte originea Euharistiei. Cei mulţi de la Cina cea de Taină ca şi cei mulţi din epistolele Sf. Pavel sunt adunaţi şi se identifică în Euharistie: „Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”.

Nu putem să nu ne gândim aici şi la concepţia Sf. Evanghelist Ioan despre unitatea celor mulţi în „Fiul Omului”, strâns legată de Sf. Euharistie. Fiul Omului este cel care dă „mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”[9]. El este „Pâinea cea adevărată Care S-a pogorât din cer”[10]. E clar că drept „Fiu al Omului” e prezentat chiar Domnul Hristos în relaţia Lui cu Euharistia. De aceea şi comuniunea euharistică e descrisă  ca o mâncare nu doar a cărnii Domnului, ci a cărnii Fiului Omului: „Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”[11]. Cu această calitate de Fiu al Omului, Iisus este înfăţişat în Evanghelia a patra nu doar identic cu pâinea Euharistiei (Eu sunt Pâinea vieţii)[12], ci şi ca realitatea prin excelenţă în care sunt cuprinşi toţi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”[13].

Prin urmare, pentru gândirea Bisericii primare, prin Euharistie „cei mulţi” – noul, adevăratul Israel, cei care constituie Biserica – sunt o unitate care Îl închipuie pe Hristos până la deplina identificare cu El. Toate acestea demonstrează că Eclesiologia creştinismului primar, mai ales în ce priveşte unitatea Bisericii, nu poate fi înţeleasă în nici un chip fără referirea la dumnezeiasca Euharistie.

Întâistătătorul Euharistiei – Episcopul Bisericii lui Dumnezeu

Prin cultul ei şi îndeosebi prin Euharistie, Biserica primară trăia împlinirea Tainei Împărăţiei lui Dumnezeu. Tot cultul se săvârşeşte pe pământ, dar este o reflectare a celui din cer, unde stăpâneşte Dumnezeu, „Cel vechi de zile”[14], Cel ce şade pe tronul înalt şi măreţ[15]. Prin urmare orice putere în Biserică se concentrează în persoana lui Iisus Hristos. El este singurul Domn, Cel care stăpâneşte toate. Dar şi unitatea într-unul Domn e exprimată mai întâi de toate în cult şi mai ales în Euharistie. Datorită acestei poziţii a Lui în cultul euharistic, Hristos concentrează în El toate funcţiile prezente în Biserică. El este prin excelenţă preotul, apostolul, diaconul, episcopul, învăţătorul, „Cel dintâi întru toate”[16]. Şi aici avem un paradox în ce priveşte relaţia lui Hristos cu Biserica. În timp ce este adorat în ceruri, El este prezent şi pe pământ în Euharistie, făcând prezentă astfel starea cerească şi în realitatea pământească istorică. Astfel cinstirea euharistică de pe pământ nu constituie o realitate paralelă celei cereşti, ci iconizează chiar această realitate cerească. Aşa cum doxologia cerească e iconizată real în Euharistia de pe pământ, tot astfel şi puterea lui Hristos e oglindită în slujitorii Bisericii. Trebuie să amintim aici că slujirile (funcţiile) în Biserica primară erau înţelese mereu în smerenie, ca diaconie (slujire), aceasta neînsemnând însă că erau private de autoritate. Astfel funcţiile (slujirile) liturgice nu erau concepute ca paralele cu puterea lui Hristos, ci exprimau chiar această putere. Hristos este singurul Domn şi deţinător al puterii în Biserică şi nu o chiverniseşte (conduce) paralel cu o conducere pământească, bisericească, ci chiar prin aceasta şi în ea. Slujirile din Biserică sunt tipuri, radiaţii mistice ale puterii lui Hristos, adevăratul slujitor prin excelenţă. Astfel, spre exemplu, vrednicia de Apostol în Biserica primară nu era înţeleasă ca o putere paralelă cu cea a lui Hristos, ci chiar ca puterea lui Hristos Însuşi. În mod asemănător episcopul era înţeles ca cel care ţinea „locul lui Dumnezeu” şi ca „imagine a lui Hristos”. În acest fel Hristos a rămas singurul slujitor şi deţinător al puterii în Biserică. Slujitorii nu aveau putere decât ca chipuri şi reprezentanţi ai lui Hristos. Biserica apare astfel ca o unitate teocratică. Dar puterea aceasta a lui Hristos nu se exprima decât prin slujitorii Bisericii, al cărei drept nu avea doar caracter dumnezeiesc, ci şi omenesc. Acest lucru a fost posibil mai ales datorită Euharistiei care identifica adorarea cerească cu cea pământească şi pe Hristos cu Biserica Sa într-un mod tainic şi pragmatic.

În ce-i priveşte pe conducătorii adunărilor euharistice, din Faptele Apostolilor aflăm că Apostolii, de câte ori se găseau într-o adunare euharistică, prezidau Euharistia. După cum ne informează Didahia, acest lucru îl făceau şi „profeţii” care umblau din loc în loc. Însă de câte ori Apostolii lipseau, cum era normal să se întâmple de multe ori, conducerea Euharistiei revenea slujitorilor permanenţi. După moartea Apostolilor găsim la conducerea Bisericii din Ierusalim pe Iacov împreună cu prezbiterii. Paralel apar acolo şi diaconii, a căror slujire cuprindea şi serviciul la mesele cu care Euharistia stătea în legătură. Astfel la conducerea Bisericii din Ierusalim găsim triada: Iacov, prezbiterii şi diaconii, probabil ca urmare a formulei iniţiale: Cei Doisprezece (Apostolii), prezbiterii şi diaconii. Probabil că acesta a fost modelul organizării şi al altor Biserici, care au primit creştinismul de la Biserica mamă din Ierusalim. Această triadă a fost prima formă sub care a apărut în istorie episcopul, ca un grad special şi deplin. Faptul că episcopul înconjurat de preoţi şi diaconi a fost de la început conducătorul Euharistiei îl dovedesc textele păstrate. Din cercetarea atentă a izvoarelor se poate concluziona că Euharistia probabil că era adusă în principal: a) de Apostoli şi de alţi harismatici, ca de exemplu de profeţi şi b) de episcop înconjurat de prezbiteri şi diaconi. Dar Apostolii şi ceilalţi harismatici nu pot fi consideraţi legaţi permanent de aducerea Euharistiei în Biserica locală şi prin urmare ei nu pot exprima unitatea acesteia. Rolul şi datoria aceasta reveneau slujitorilor locali ai Euharistiei, deci episcopilor.

De la început lucrarea principală a episcopului era mai ales liturgică, constând în aducerea Euharistiei. Dacă comparăm informaţiile referitoare la episcop provenite de la Ignatie cu imaginea adunării euharistice din Apocalipsă, observăm că episcopul e descris ca şezând pe locul lui Dumnezeu; aceasta chiar pentru motivul că el ocupa acest loc în adunarea euharistică, descris de Apocalipsă ca „tronul lui Dumnezeu şi al Mielului”[17] din adunarea cerească. La rândul ei Apocalipsa preia această imagine din celebrarea în biserică a Euharistiei, în care episcopul şedea pe tronul lui dinaintea jertfelnicului fiind înconjurat de prezbiteri şi având în faţă poporul. Acesta a fost de la început locul pe care îl avea episcopul, ca cel ce aducea Euharistia, şi de aceea Biserica îl vedea ca pe imaginea şi tipul lui Dumnezeu sau al lui Hristos. Baza acestei conştiinţe a Bisericii era concepţia despre dumnezeiasca Euharistie ca trup al lui Hristos. În Euharistie Biserica se manifesta în timp şi spaţiu ca Trup al lui Hristos, dar şi drept unitate canonică. Unitatea în Euharistie era astfel izvorul unităţii Bisericii în Trupul lui Hristos, dar şi al unităţii în episcop.

O Euharistie şi un episcop în fiecare Biserică

Identificarea adunării euharistice cu Biserica lui Dumnezeu a avut drept consecinţă imediată păstrarea unei singure Euharistii în fiecare Biserică sub conducerea episcopului. Aceasta se vede foarte clar mai întâi în epistolele Sfântului Ignatie care scrie: „Străduiţi-vă să aveţi o singură Euharistie. Căci una este carnea Domnului nostru Iisus Hristos, şi un potir întru unirea sângelui Lui; un jertfelnic după cum şi un episcop împreună cu prezbiteriul şi cu diaconii”[18]. Din acest loc se vede cu cea mai mare evidenţă că pentru Ignatie unitatea în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop presupunea o singură adunare euharistică, un jertfelnic şi un episcop în fiecare Biserică.

În acest caz trebuie să răspundem la două întrebări: 1) În caz că, aşa cum am văzut, fiecare „κατ’ οίκον εκκλησία” din timpurile apostolice însemna adunarea pentru săvârşirea Euharistiei, nu existau în fiecare cetate mai mult decât o astfel de biserică în casa (cuiva) şi prin urmare mai mult de o adunare euharistică? şi 2) Ce a însemnat pentru credincioşii de la ţară faptul că singura adunare euharistică în fiecare biserică era în principiu cea prezidată de episcop, cum susţine Ignatie?

Pentru a răspunde la prima întrebare vom prezenta cele ce reies din analiza capitolului 16 al epistolei către Romani. Aici Ap. Pavel transmite salutări diferitelor grupuri şi familii din Roma. Este însă interesant şi demn de notat faptul că deşi Sf. Pavel se referă la un mare număr de astfel de grupuri, doar pe una singură, formată din Priscila şi Acvila, o aminteşte cu denumirea „κατ’ οίκον εκκλησία” (şi Biserica din casa lor). Toate celelalte grupuri sau nu sunt descrise deloc sau sunt numite cu apelativele de fraţi sau sfinţi, nume comune tuturor creştinilor. Acest detaliu ne impune să ne întrebăm de ce Sf. Pavel întrebuinţează apelaţia „κατ’ οίκον εκκλησία” doar pentru una din aceste grupe. Răspunsul este că nicăieri în izvoare nu găsim mai multe de o „κατ’ οίκον εκκλησία” în aceeaşi cetate. În Roma avem pe Priscila şi Acvila cu biserica din casa lor (κατ’ οίκον εκκλησία), distinctă în mijlocul altor grupuri şi familii, din care nici una nu e descrisă ca Biserică. De asemenea în Colose exista Biserica din casa lui Filimon, în timp ce Pavel era captiv la Roma (Filim. 2), în Laodiceea cea din casa lui Nimfa (Col. 4,15), în Corint cea din casa lui Acvila şi a Priscilei, pe timpul cât ei s-au aflat acolo (I Cor. 16,19). În Romani 16,23 Gaius este numit „gazda mea (a lui Pavel) şi a toată Biserica”. Sigur că aceasta constituie o referire la κατ’ οίκον εκκλησία din Corint, de unde Pavel scria Romanilor. Expresia „toată Biserica” mai este folosită de Pavel şi în I Cor. 14,23: „Deci, dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă”, desigur tot cu un sens euharistic. Prin urmare adunarea euharistică din Corint, găzduită pe timpul lui Gaius în casa acestuia, cuprindea întreaga Biserică, toţi creştinii din Corint. Biserica din casa lui Gaius era identică cu Biserica din Corint. La fel se întâmpla în toate cetăţile. Acolo unde exista o κατ’ οίκον εκκλησία, aceasta constituia Biserica lui Dumnezeu din cetatea respectivă. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din analiza altor locuri în care este întrebuinţat termenul casă la singular sau plural: FAp. 2,46; 8,2 şi 20,20. De fiecare dată când e întrebuinţat la singular se are în vedere Biserica, adunarea euharistică, iar când e întrebuinţat la plural se are în vedere casa în înţelesul ei lumesc de locuinţă. În perioada următoare celei apostolice termenul κατ’ οίκον εκκλησία nu mai apare, dar realitatea exprimată de el continuă până când creştinii au obţinut locaşuri proprii de cult pentru celebrarea Euharistiei[19]. Euharistia şi-a păstrat mai departe caracterul unitar, exprimând prin aceasta şi unitatea Bisericii locale. O mărturie foarte clară a acestui fapt găsim la Sf. Iustin Martirul, care înaintea morţii martirice a spus către eparh că cunoaşte doar un loc de adunare a creştinilor din Roma şi anume casa unui oarecare Martin din apropierea băilor lui Timiotin[20]. Pe lângă aceasta Iustin ne mai dă o mărturie istorică foarte clară despre faptul că în Roma, pe la mijlocul sec. II, atât creştinii din cetate cât şi cei din satele din jur se adunau pentru o singură Euharistie.

În ce priveşte întrebarea referitoare la credincioşii de la ţară, trebuie să spunem că creştinismul a apărut ca o religie a cetăţilor. Primele mărturii despre răspândirea lui la ţară de avem de la începutul secolului II. Creştinii de la ţară au apărut de la început ataşaţi de cultul celebrat la oraşe. Cel puţin până la jumătatea sec. II ei constituiau o unitate euharistică împreună cu cei din oraşele lângă care trăiau. Desprinderea lor de oraşe pentru a forma adunări euharistice, în fruntea cărora se aflau episcopi proprii (horepiscopi) a început după mijlocul sec. II. Prin desprinderea creştinilor de la ţară de cei din oraşe nu s-a distrus unitatea într-o Euharistie a fiecărei Biserici, deoarece prin aceasta nu s-au creat parohii, ci noi Biserici locale cu episcopi proprii. Acest principiu s-a păstrat neschimbat de-a lungul primelor trei secole.

Sf. Euharistie, episcopul şi unitatea Bisericii

După cum am arătat deja, încă de la apariţia sa termenul „Biserică” era strâns legat de Euharistia prezidată de episcop. Acest fapt e mărturisit de cunoscutul loc din epistola către Smirneni a Sf. Ignatie al Antiohiei: „Toţi urmaţi episcopului, ca Iisus Tatălui, şi preoţilor ca apostolilor; de diaconi să vă ruşinaţi ca de porunca lui Dumnezeu. Nimic din cele ce ţin de Biserică să nu se facă fără episcop. Acea Euharistie să fie socotită bună, care este săvârşită de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit. Unde apare episcopul, acolo să fie şi mulţimea, după cum unde este Hristos, acolo e şi Biserica universală. Nimic să nu se facă fără episcop; nici să se boteze, nici dragoste să nu se facă; ci ceea ce el apreciază, aceea e plăcut şi lui Dumnezeu, ca întru siguranţă să fie tot ceea ce se face”[21]. În epistola către Magnezieni, Sf. Ignatie scrie în mod asemănător: „Vă îndemn să vă străduiţi să le faceţi pe toate în unire cu Dumnezeu, având întâistătător pe episcop, care este în locul lui Dumnezeu, pe preoţi care sunt în locul soborului apostolilor şi pe diaconi, care-mi sunt aşa de dragi, cărora li s-a încredinţat slujirea lui Iisus Hristos”[22].

Centrul silogismului lui Ignatie se găseşte în Euharistie. Pentru el dumnezeiasca Euharistie este Trupul lui Hristos, carnea însăşi a lui Hristos istoric Care a pătimit şi a înviat. Unitatea Bisericii, spune, nu trebuie să fie doar spirituală, ci şi carnală. Prin această „unitate carnală”, care se înfăptuieşte în Euharistie, ia fiinţă Biserica locală. Astfel că Biserica locală este identică cu adunarea Sf. Euharistii; şi nu doar Biserica locală, ci însăşi Biserica lui Dumnezeu. Ne găsim din nou în faţa principiului că atât Biserica locală cât şi Biserica lui Dumnezeu sunt exprimate istoric în spaţiu şi timp prin intermediul Euharistiei. Biserica este Trupul lui Hristos, cum spunea şi Sf. Ap. Pavel. Sf. Ignatie e foarte clar în această privinţă: Biserica este trupul lui Hristos, deoarece Trupul lui Hristos este însuşi Hristos cel istoric, iar Hristos cel istoric este carnea dumnezeieştii Euharistii[23]. Biserica locală este prin urmare întreaga Biserică deoarece Hristos întreg se întrupează în ea prin dumnezeiasca Euharistie. Datorită Euharistiei Biserica locală poate fi considerată Biserica lui Dumnezeu.

Dar Euharistia este strâns legată de episcop şi acesta iarăşi de întreaga Biserică. Strânsa legătură dintre episcop şi Euharistie are drept consecinţă o altă identificare: episcopul se identifică cu întreaga Biserică locală. Astfel ajungem la locul clasic: „Unde este episcopul, acolo să fie mulţimea”; aceasta deoarece, după Ignatie, episcopul întrupează mulţimea, Biserica locală. Dar Biserica locală este deplină, este întreaga Biserică a lui Dumnezeu, deoarece Hristos întreg se află în ea constituind-o ca unitate, ca trupul cel unul al lui Hristos prin Euharistie. Prin urmare Ignatie nu ezită să facă legătura între episcop şi Iisus Hristos, numindu-L episcop chiar pe Hristos. Tot ceea ce face episcopul văzut în Biserică este transferat spre episcopul nevăzut Iisus Hristos. episcopul este chip şi imagine a lui Hristos sau chiar a Tatălui. Din această cauză afirmă că „trebuie să ne supunem episcopului fără nici o făţărie, că nimeni nu înşeală pe episcopul acesta văzut, ci pe Cel nevăzut Îl nesocoteşte”[24]. Supunerea faţă de episcop este prin urmare supunere faţă de Iisus Hristos: „Când vă supuneţi episcopului ca lui Iisus Hristos, îmi păreţi că vieţuiţi nu după om, ci după Iisus Hristos”[25]. În acest fel se formează două lumi diferite: Dumnezeu cu episcopul şi cei ce nu ascultă de episcop cu diavolul[26]. Unitatea cu episcopul este unitate în jurul lui Dumnezeu şi în Dumnezeu.

Concluzia care se impune este că tot ce se săvârşeşte în Biserică este valid doar când se face cu încuviinţarea episcopului, deoarece acesta nu este de la oameni, nici prin oameni, ci de la Iisus Hristos[27], iar unitatea în jurul lui nu este voinţă omenească ci „glasul lui Dumnezeu”[28].

Este timpul să menţionăm că pe la începutul sec. III, sub presiunea ereziilor, unitatea in dumnezeiasca Euharistie a fost pusă în relaţie cu unitatea în Ortodoxie, în dreapta credinţă, iar episcopul, prin hirotonie, a devenit în mod clar urmaşul Apostolilor atât în aducerea ofrandei euharistice cât şi în păzirea Ortodoxiei.  

Încheind această analiză putem afirma că Biserica se constituie din două elemente legate într-o unitate şi ordine deplină: clerul şi poporul (credincioşii). Clerul este alcătuit din grade diferite, în timp ce în  popor nu există gradaţii. În rândul clerului găsim clar diferenţiate cele trei grade preoţeşti (episcop, preot şi diacon), precum şi pe clericii inferiori, care au şi ei diferite sarcini. Toţi depind de episcop şi îi datorează ascultare acestuia. În lipsa lui preoţii cât şi diaconii pot să-l reprezinte în chestiuni care ţin de competenţa şi lucrarea lui. Când însă el este de faţă sunt datori să-l asculte. Poporul datorează ascultare faţă de cler şi mai ales faţă de episcop. Această ascultare nu exclude participarea la treburile Bisericii, mai ales în ce priveşte sfătuirea în legătură cu probleme dificile precum şi alegerea clerului.

Naşterea parohiilor şi unitatea Bisericii

La începutul secolului IV, ca urmare a creşterii semnificative a numărului creştinilor în cadrul Bisericii apare o realitate nouă – parohia. Trecerea de la Euharistia unică celebrată de episcop la parohiile conduse de preoţi este redată în mod viu de izvoarele secolului IV. Am văzut că în primele trei veacuri creştine întreaga Biserică dintr-un anumit loc se aduna laolaltă, cu precădere în ziua de duminică, pentru a frânge pâinea într-o singură adunare condusă de episcop. În centrul adunării acesteia a întregii Biserici sau a Bisericii lui Dumnezeu şi înaintea jertfelnicului se găsea tronul episcopului care şedea pe locul lui Dumnezeu înfăţişând imaginea vie a lui Hristos, în care se exprima unitatea celor mulţi în Biserica universală dintr-un anumit loc. În jurul tronului se găseau prezbiterii în syntron, iar lângă episcop stăteau diaconii ajutându-l în săvârşirea Euharistiei. În faţă şi vizavi de toţi se găsea poporul lui Dumnezeu, toţi cei care prin botez deveniseră mădulare ale Bisericii lui Hristos, care se constituia astfel ca o realitate istorică deplină şi perfectă.

O consecinţă directă a locului unic al episcopului în aducerea dumnezeieştii Euharistii o constituie faptul că la început doar episcopul a fost numit cu apelativul „preot” (ιερεύς – sacerdos). Titlul acesta ca şi sinonimul lui (pe atunci) – arhiereu (αρχιερεύς) se întrebuinţa la început cu referire la Iisus Hristos, avându-se în vedere aducerea Lui de sine ca ofrandă Tatălui pentru oameni. Pentru că această ofrandă a fost înveşnicită prin Euharistie, în care aducătorul ofrandei era episcopul, titlul acesta a fost transferat asupra episcopului[29].

Dar dacă acesta era rolul episcopului, în ce consta rolul preoţilor în Biserica primară? Pentru a înţelege aceasta trebuie să spunem mai întâi că prezbiteriul sau prezbiterii de la început se găseau în cea mai strânsă relaţie cu episcopul. Atât de strânsă încât erau şi ei numiţi împreună cu episcopul prezbiteri sau coprezbiteri. Acest fapt nu e fără legătură cu locul lor în Euharistie. Prezenţa lor în jurul episcopului avea relaţie directă cu aducerea darurilor. Ei erau alături de episcop la aducerea ofrandei euharistice sau, în unele cazuri, puteau să aducă chiar ei ofranda în lipsa episcopului şi din încredinţarea acestuia, după cum am văzut că spunea Sf. Ignatie; „Acea Euharistie să fie socotită bună, care este săvârşită de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit”. Totuşi aducerea ofrandei euharistice a rămas de-a lungul primelor trei veacuri lucrarea prin excelenţă a episcopului, în timp ce prezbiterii se găseau cel mai aproape de episcopul care aducea ofranda, fără a fi dobândit însă prin hirotonia întru prezbiter dreptul aducerii darurilor. Putem observa foarte uşor acest lucru dacă studiem rugăciunea hirotoniei prezbiterului pe care ne-o transmite Tradiţia Apostolică. Aceasta, spre deosebire de rugăciunea hirotoniei episcopului nu dă prezbiterului ce se hirotoneşte dreptul de a aduce Euharistia. În locul acestei competenţe, celui hirotonit în treapta de prezbiter i se dă harul spre chivernisirea poporului lui Dumnezeu cu inimă curată, ca unui continuator al lucrării preoţilor Vechiului Testament, şi spre învăţătura şi îndreptarea poporului. Mărturii asemănătoare găsim la Tertulian, Origen, Clement şi Ciprian. Rolul preoţilor era acela de a conduce adunările în vederea învăţăturii şi rugăciunii, dar nu şi pe acelea în vederea celebrării Euharistiei. Ei acţionau mai ales ca dascăli, în afara Euharistiei, pregătind şi catehizând pe credincioşi prin citirea Scripturilor şi prin rugăciuni, în timp ce predica euharistică rămânea ca o lucrare a episcopului, după cum mărturisesc Iustin şi Ipolit.

Sub influenţa condiţiilor istorice însă lucrurile au luat un alt curs. Între 211-249 Biserica a cunoscut o lungă perioadă de pace, căreia i-a corespuns o puternică creştere a numărului creştinilor, nu doar în mediul rural, ci mai ales în oraşe. Faptul acesta a făcut ca adunarea tuturor membrilor Bisericii locale pentru o singură Euharistie să fie tot mai dificil de realizat. La aceasta s-a adăugat faptul că, odată cu urcarea pe tron a lui Deciu şi cu noua politică religioasă inaugurată de el, de persecuţie a creştinilor, mulţi episcopi au fost închişi, exilaţi sau omorâţi, unii au apostaziat în faţa persecuţiilor, astfel încât Bisericile au fost văduvite pe timp îndelungat de conducătorii lor. Astfel s-a pus acut problema: Cine va prezida Euharistia pe timpul lipsei acestora? Rezolvarea problemei nu putea fi căutată departe de întărirea competenţei euharistice a prezbiterilor. Astfel se observă în această epocă o largă preluare a sarcinilor episcopului de către prezbiteri. Ciprian de exemplu, găsindu-se departe de Biserica lui încredinţează sarcinile ce-i reveneau preoţilor şi diaconilor. Între acestea sigur se cuprindea şi săvârşirea Euharistiei. Prezbiterii şi diaconii Romei se pare că preluaseră întreaga conducere a Bisericii Romei după moartea lui Flavian (250 d.H.). Aceste stări de lucruri au dus, cum era normal, la legarea prezbiterilor de oficiul aducerii ofrandei euharistice. Astfel că mijlocul sec. III este timpul primei apariţii a parohiilor. Apar în acest mod două elemente în concepţia despre prezbiteriu, elemente care nu erau în acord cu eclesiologia precedentă: 1) Preoţi legaţi individual de o anume comunitate şi 2) Diaconi în legătură cu preoţii. Toate acestea ne mărturisesc că de la mijlocul sec. III prezbiterii, în virtutea practicii din Biserică, începuseră să fie priviţi ca având propriile comunităţi.

Din toate acestea putem concluziona că parohia a apărut ca un rezultat al necesităţii. Creşterea puternică a numărului credincioşilor din oraşe, precum şi a celor din mediul rural, precum şi îndelungata absenţă a episcopilor din Bisericile lor au constrâns Biserica să încredinţeze prezidarea Euharistiei preoţilor, astfel încât Euharistia cea una prezidată de episcop s-a împărţit în mai multe adunări care aveau în centru prezbiteri. Deşi a fost vorba de o dezvoltare fiziologică nu de una revoluţionară, Euharistia cea una, adusă de episcop, prin care fiecare Biserică se constituia ca un întreg, ca Trupul unitar al lui Hristos, nu mai exista. Vom vedea în continuare cum a întâmpinat Biserica această nouă realitate.

Mai întâi trebuie să amintim faptul că atunci când prezbiterul a început să preia unele din oficiile episcopului se cerea o poruncă expresă din partea acestuia din urmă şi o delimitare clară a atribuţiilor care i se încredinţau primului. Despre aceste condiţii mărturiseşte deja Ignatie când scrie: „Acea Euharistie să fie socotită bună, care este săvârşită de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit”. Întregul sens al afirmaţiei este că Ignatie vrea să fie asigurat caracterul episcopocentric al adunării euharistice. În acest duh al lui Ignatie s-a făcut încredinţarea către preoţi a unor oficii ale episcopului, atunci când, la mijlocul sec. III, a apărut parohia. Exemplele pe care le avem ne demonstrează că la începutul apariţiei parohiei în istorie, aceasta nu constituie o unitate euharistică autonomă, ci doar o prelungire a Euharistiei episcopale sub presiunea unor constrângeri de ordin practic. Biserica a insistat însă în continuare pentru păstrarea Euharistiei celei una, sub conducerea episcopului şi după apariţia parohiilor. Străduinţa aceasta se poate observa cu claritate în practica cunoscută sub numele „Fermentum”. Practica aceasta consta în trimiterea prin intermediul acoluţilor a unor părţi din Euharistia săvârşită de episcop către cei care nu puteau lua parte la aceasta şi mai ales către acele adunări în cadrul cărora Euharistia era săvârşită de prezbiteri, deci către parohii. În cazul din urmă prezbiterul era dator să amestece bucăţica din Euharistia episcopului cu Euharistia săvârşită de el. Fermentum-ul înfăţişează aşadar ezitarea Bisericii de a părăsi săvârşirea Euharistiei celei una. Altfel nu poate fi explicat faptul că, în mijlocul fricii persecuţiilor, doi acoluţi – funcţie creată special în acest sens – trebuia să traverseze străzi, adesea chiar graniţele oraşelor pentru a duce în adunările parohiale bucăţi din Euharistia făcută de episcop. Justificarea Fermentum-ului constă doar în convingerea Bisericii că Euharistia nu este de conceput în afara aceleia una, celebrată de episcop, şi prin urmare Euharistia săvârşită de prezbiteri în parohii avea nevoie de prezenţa episcopului în ea. Probabil că practica Bisericii noastre Răsăritene de a pune în potir părticica IS după frângerea agneţului şi înainte de împărtăşirea preoţilor este chiar de la sfârşitul sec IV, de când concomitent cu statornicirea instituţiei parohiilor, practica Fermentum-ului a încetat.

Când însă nu s-a mai folosit fermentul s-au căutat alte elemente care să exprime principiul unităţii Bisericii, cu alte cuvinte pentru a se asigura vie şi în parohii prezenţa episcopului, astfel încât să nu existe mai mult de o Euharistie în aceeaşi Biserică. Astfel, după apariţia parohiei şi încredinţarea către preoţi prin hirotonie a dreptului de a săvârşi Euharistia: a) Toate dipticele liturgice păstrate conţin numele de episcopi şi nu de preoţi. b) Până astăzi a rămas ca element absolut obligatoriu al slujirii preoţeşti pomenirea numelui episcopului locului în momentul central al anaforalei euharistice. c) Este necesară folosirea antimisului cu semnătura (şi deci binecuvântarea) episcopului locului de câte ori se săvârşeşte Euharistia. Menţionăm aici şi canonul 31 al sinodului Trulan (691/692) care spune că nici un prezbiter nu e permis să săvârşească Euharistia în casă de rugăciune fără binecuvântarea episcopului locului. Prin urmare, parohia, departe de a constitui o unitate euharistică autonomă şi suficientă sieşi, a apărut ca o extensie în spaţiu a Euharistiei celei una, săvârşite de episcop. Parohia nu este altceva decât o distribuţie locală a syntronului prezbiterilor, în timp ce unicul centru al unităţii euharistice continuă să rămână tronul episcopului, din care ia fiinţă fiecare Euharistie parohială. Prezbiterul celebrează astfel Euharistia în numele episcopului, care a rămas singurul cap al trupului mistic al Bisericii lui Dumnezeu. Astfel fiecare Euharistie continuă şi după apariţia parohiilor să fie acelaşi trup al lui Hristos.

Concluzii

Dacă privim cu atenţie la Biserica primelor trei veacuri, observăm în ea adevărata imagine a Bisericii lui Hristos, imagine care trebuie să stea la baza trăirii şi manifestării noastre creştine. Învăţăm că Biserica constituie Trupul lui Hristos iar membrii ei sunt mădulare ale acestui Trup. Ea nu este prin urmare o simplă instituţie omenească ce se chiverniseşte democratic, ci constituie un organism teocratic, a cărui funcţionare pe pământ are drept model viaţa inter-trinitară a lui Dumnezeu. Relaţia dintre mădularele Bisericii nu este prin urmare una juridică, ci una de libertate, dragoste şi armonie, este relaţia dintre membrele unui singur trup.

Imaginea simţită a unirii şi încorporării în Hristos a tuturor credincioşilor o avem în Sf. Euharistie, fapt care face ca noţiunile de Biserică şi Euharistie să se identifice. În imaginea Sf. Euharistii avem modelul autentic, cheia care arată ce trebuie să fie viaţa noastră tot timpul. În ea îl vedem în centru pe episcop ca chip al lui Hristos, în numele Căruia acesta celebrează Euharistia, înconjurat de preoţi, împreună cu credincioşii. Episcopul este prin urmare „preotul” prin excelenţă, părintele duhovnicesc al comunităţii, iar tot ce se săvârşeşte în Biserică necesită binecuvântarea lui. Conform gândirii Bisericii primare, slujirea principală a episcopului este celebrarea Euharistiei, nicidecum una administrativă, un episcop care nu slujeşte sau nu poate sluji Euharistia, în care să unifice întreaga comunitate, fiind de neconceput. Conform practicii iniţiale din Biserică, episcopul ar trebui să-i cunoască personal pe toţi membrii comunităţii pe care o păstoreşte. Conform acestei gândiri ar trebui să avem un număr cu mult mai mare de episcopii; cel puţin fiecare oraş să-şi aibă episcopul propriu, care să prezideze Euharistia, în care să fie unificată întreaga Biserică locală. Modul în care episcopul îşi exercită oficiul de conducere trebuie să fie slujirea în smerenie a fraţilor lui mai mici. Slujirea lui este în numele comunităţii şi pentru comunitate, este slujirea lui Hristos, Care doreşte mântuirea tuturor oamenilor.

Prezbiterii (preoţii) sunt cei care în adunarea euharistică stau în jurul episcopului. Ei sunt prin urmare cei care îl ajută pe acesta în lucrarea slujitoare, sunt sfătuitorii lui şi cei cărora episcopul le poate încredinţa chiar unele din sarcinile ce ţin de competenţa lui, cum a fost cazul cu celebrarea Euharistiei. Bineînţeles că prin hirotonie ei primesc puterea harică de a săvârşi cele sfinte, dar îşi exercită slujirea doar în ascultare faţă de episcopul lor, ca delegaţi ai acestuia. Supunerea faţă de episcop este supunere faţă de Iisus Hristos, al Cărui chip este episcopul. Antimisul este tocmai acest mandat de trimitere la slujire pe care episcopul îl dă preoţilor. Credincioşii constituie poporul ales al lui Dumnezeu, de care episcopul împreună cu prezbiterii trebuie să poarte de grijă, pe care trebuie să-l slujească, în vederea mântuirii tuturor. La adunarea euharistică credincioşii participă în mod direct, sunt împreună-slujitori cu clerul şi confirmă cele spuse de episcop sau preot cu „amin”. Fără acest „amin” slujba nu poate avea loc. El înseamnă acordul lor cu cele petrecute în adunarea liturgică. Ei sunt datori prin urmare să-l ajute pe episcop şi pe preoţi în acelaşi duh de ascultare, ca mădulare ale trupului din care fac parte.

Biserica primelor trei veacuri ne învaţă un lucru esenţial: Să privim mereu Biserica în Sf. Euharistie. Acolo putem vedea care este locul şi rolul fiecăruia dintre noi în Biserică. Din contemplarea Sf. Euharistii putem înţelege cum trebuie să ne purtăm permanent ca mădulare ale trupului lui Hristos. Însă, vai nouă, dacă în loc să extindem modul de viaţă euharistic în întreaga lume, vom încerca să schimbăm Biserica lui Hristos după chipul lumii decăzute care ne înconjoară.

01.05.2004
Nürnberg
____________________________________

[1] Lucrarea de faţă constituie o prezentare rezumativă a tezei de doctorat a Episcopului Ioan Zizioulas: “Η ενότης της Εκκλησίας εν τη θεία Ευχαριστία και τω επισκόπω κατά τους τρεις πρώτους αιώνας” (Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop în timpul primelor trei veacuri).

[2]  In. 17, 11; 17-23. „Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.”

[3] FAp. 2,44: „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.”

[4] Reprezentativi în acest sens sunt N. Afanassieff şi A. Schmemann.

[5]  I Cor. 11, 20-22: „Când vă adunaţi deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului; Căci, şezând la masă, fiecare se grăbeşte să ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame, iar altul se îmbată. N-aveţi, oare, case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi ruşinaţi pe cei ce nu au? Ce să vă zic? Să vă laud? În aceasta nu vă laud”.

[6] Vezi şi I Tim. 3,1-5, unde este vorba de familia episcopului. Nici o altă casă nu putea să fie mai creştină decât a acestuia. Cu toate acestea Sf. Pavel nu numai că evită să o numească biserică, dar o şi distinge foarte clar de Biserica lui Dumnezeu; „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?”.

[7] FAp. 2,46.

[8] I Cor. 10,16-17.

[9] In. 6,27.

[10] In. 6,51.

[11] In. 6,53.

[12] In. 6,48.

[13] In. 6,56.

[14] Dan. 7, 9,13,22.

[15] Conf. Is. 6,1.

[16] Col. 1,18.

[17] Ap. 22,1;3.

[18] Către Filadelfieni, 4.

[19] Aceasta s-a întâmplat probabil spre sfârşitul secolului III.

[20] PG 6, 1568.

[21] Epistola către Smirneni, 8.

[22] Epistola către Magnezieni, 7,1.

[23] Vezi Epistola către Smirneni, 1,2 şi 7,1.

[24] Epistola către Magnezieni, 3,2.

[25] Epistola către Tralieni, 2,1.

[26] Epistola către Smirneni, 9,1.

[27] Epistola către Filadelfieni, 1,1.

[28] Epistola către Filadelfieni, 7,1-2.

[29] Acest lucru se poate vedea în Tradiţia Apostolică a lui Ipolit şi, cu mai mare claritate, la Sf. Ciprian al Cartaginei, conform căruia Episcopul este între altele sacerdos-ul Bisericii. Conform acestuia din urmă această calitate este atât de proprie episcopului încât în lipsa lui să nu existe alt sacerdos în Biserică.

 

 

Donează pentru Așezământ

                 

Programul slujbelor

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München), de la ora 10:00.

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Luni, Joi, Sâmbătă

08:00 - Utrenia

18:00 - Vecernia

Miercuri

08:00 - Utrenia

18:00 - Rugăciunea lui Iisus

Vineri

08:00 - Utrenia

18:00 - Sf. Maslu

Notă: În anumite zile, este posibil să intervină schimbări. Pentru a vizualiza programul lunii curente, vă rugăm să mergeți aici