[1]Dr. Vasile Mitrofanovici, op. cit.  p. 647.

 

A. Duminica Tomei

1. Pipăit-a Toma coasta Mântuitorului ?

2. Ce a însemnat pentru Mântuitorul faptul pipăirii din partea lui Toma ?

3. Ce a însemnat pentru Apostolul Toma însuşi faptul de a fi pipăit pe Domnul

4. Ce înseamnă pentru noi cei credincioşi faptul că Sfântul Apostol Toma l-a pipăit pe Domnul cel înviat ?       

5. Cine este Cel ce a fost pipăit de Sfântul Apostol Toma ?

6. Texte reprezentative din rânduiala de slujbă de la Duminica Tomei

7. Spiritualitatea ortodoxă întemeiată pe slujba de la Duminica Tomei

8. Pace vouă

 

A.   Duminica Tomei

 

          „Astăzi primăvara mirezmează şi făptura cea nouă dănţuieşte. Astăzi se ridică încuietorile uşilor şi ale necredinţei pentru prietenul Toma care strigă:  Domnul meu şi Dumnezeul meu“.[1]

Duminica a doua după Paşti se numeşte Antipasha deoarece este o „înnoire a Învierii care cu dreptate se poate numi şi a opta zi şi cea dintâi. A opta ca una ce se face la opt zile după Paşti; iar întâia ca una ce este începătoare a celorlalte. A opta iarăşi, fiindcă este rânduită ca icoană a acelei zile fără de sfârşit, a veacului viitor, care va fi desigur şi cea dintâi şi una singură, nemaifiind despărţită de vre-o noapte“.[2]

În popor însă, această Duminică este cunoscută sub numele de „Duminica Tomei“, deoarece în această zi pomenim arătarea Mântuitorului Hristos, Ucenicilor Săi, de fată fiind şi Sfântul Apostol Toma. În seara zilei Învierii, Hristos se arătase Ucenicilor Săi, dar Toma care nu fusese de fată atunci, nu vroia să se convingă doar din spusele celorlalţi de adevărul Învierii, ci dorea să-L vadă şi el pe Hristos Cel înviat, chiar mai mult, voia să-I şi pipăie rănile Acestuia pentru a se încredinţa pe deplin (Ioan 20, 19-25). Înţelegându-i neputinţa şi vrând să-l încredinţeze, Mântuitorul, în a opta zi de la Înviere se arătă din nou Ucenicilor, de fată fiind de această dată şi Toma, pe care Hristos îl invită să-I pipăie ranele pentru a-l încredinţa de realitatea Învierii (Ioan 20, 26-29).

Având în vedere că Duminica Antipasha este o înnoire a Învierii şi o zi în care se insistă asupra celor în legătură cu arătarea lui Hristos Apostolului Toma, Biserica a rânduit ca în această Duminică să nu se cânte nimic din ale Octoihului ci toate ale praznicului.

 

1.   Pipăit-a Toma coasta Mântuitorului ? 

O chestiune care duce la unele deosebiri de păreri este cea cu privire la faptul pipăirii de către Toma a coastei Mântuitorului. Relatarea din Sfânta Evanghelie de la Ioan prezintă invitaţia adresată de Hristos Apostolului Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios“ (Ioan 20, 27), iar după mărturisirea lui Toma ca răspuns: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20,28), constatarea Mântuitorului: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“ (Ioan 20, 29). De aici tensiunea. Nu se poate spune precis pe marginea acestui text dacă Toma a pipăit cu adevărat sau nu coasta Mântuitorului. Normal ar fi fost în cazul pipăirii, ca Hristos să spună: „Pentru că M-ai pipăit ai crezut“. Având însă în vedere invitaţia lui Hristos adresată lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea“ se poate susţine şi contrariul. Exegeza textului permite ambele interpretări.[3]

Sunt şi unii care spun că din bunăcuviinţă, din smerenie, Toma n-ar fi îndrăznit să-L pipăie pe Mântuitorul.

Biserica însă, la această sărbătoare ne spune altceva. Slujba din Penticostar afirmă fără umbră de îndoială că Toma a pipăit coasta lui Hristos cel înviat. Ni se spune în acest sens la Vecernie:  

„Toma, cel ce se zice Geamăn, nu era cu dânşii când ai intrat, Hristoase, uşile fiind încuiate; pentru aceasta şi necrezând el spuselor  lor, din necredinţă întru credinţă l-ai întărit. Nu ai socotit Bunule, lucru de ocară, a-i arăta lui preacurat coasta Ta şi ranele mâinilor şi ale picioarelor.  Iar el pipăind şi văzând,  Te-a mărturisit pe Tine a fi nu numai Dumnezeu şibnici  numai om,  ci a strigat:  Domnul meu şi  Dumnezeul meu slavă Ţie!“[4]

Lucrul este reafirmat în multe rânduri la Utrenie, iar Condacul şi Icosul praznicului au în centrul atenţiei tocmai acest fapt. „Toma cu dreapta lui cea iubitoare de încredinţare a cercat coasta Ta cea de viaţă dătătoare Hristoase Dumnezeule“ [5],mărturisim cântând sau rostind Condacul praznicului, iar citind Icosul ne mirăm de cele  întâmplate şi spunem:

„Cine a ferit atunci mâna Ucenicului nearsă,  când s-a apropiat de coasta cea de foc a Domnului?  Cine i-a dat ei  îndrăzneală de a putut pipăi osul cel de văpaie?  Numai coasta care a fost pipăită.  Că dacă coasta n-ar fi dat putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi Patimile cele ce au clătit pe cele de sus şi pe cele de jos?

Harul  acesta,  de a o pipăi pe ea,  a fost dat Tomei,  şi a strigat lui Hristos: Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu“. [6]

Ne mirăm şi noi de cele întâmplate şi mărturisim că puterea de a face acestea i s-a dat lui Toma de către Hristos Însuşi, Cel ce S-a lăsat pipăit pentru a-l încredinţa pe Toma şi pe noi. Asupra acestui lucru se opreşte şi Sinaxarul zilei care ne spune că: „În această zi, în a doua Duminică după Paşti prăznuim înnoirea Învierii lui Hristos şi pipăirea Lui de Sfântul Apostol Toma“. [7]În cuprinsul Sinaxarului ni se spune că Toma a cercetat cu „băgare de seamă şi încredinţându-se prin pipăire (căci i s-a îngăduit să vadă şi să facă aceasta spre încredinţare, deşi era (Hristos)cu trup desăvârşit nestricăcios şi îndumnezeit) a strigat: Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu“. [8]

Pentru noi lucrurile sunt clare. Credinţa noastră este cea a Bisericii şi ea ne spune la acest praznic că Toma a pipăit cu adevărat coasta Mântuitorului, lucru pe care noi îl credem şi îl mărturisim fără nici o umbră de îndoială.

 

2.   Ce a însemnat pentru Mântuitorul faptul pipăirii din partea lui Toma ? 

Ştiind că Toma a pipăit coasta lui Hristos, este normal să ne întrebăm cum a privit Mântuitorul acest lucru. La slujba din această Duminică aflăm că Domnul a „răbdat necredinţa Tomei“, din iubire de oameni, pentru a-l încredinţa pe acesta de adevărul Învierii. Primul lucru afirmat în cadrul slujbei praznicului este că Mântuitorul a răbdat pipăirea precum mai înainte răbdase Patimile:

„Precum mai înainte a răbdat crucea şi uciderea cea nedreaptă, aşa şi acum, înviind din mormânt şi stând înaintea Ucenicilor, ca un Atotputernic, uşile fiind încuiate, rabdă Hristos cu iubire de oameni şi pipăirea“. [9]

Era o mare durere pentru Mântuitorul să vadă necredinţa înflorind chiar în rândurile Ucenicilor Săi. Necredinţa oamenilor în dumnezeirea Lui îl dusese pe Hristos la patimi, cruce şi moarte, pe care le răbdase din iubire de oameni. Acum odrăslea chiar între Ucenici necredinţa în Înviere, pe care vrând s-o spulbere încă din faşă, Hristos se lasă pipăit pentru a dovedi realitatea Învierii şi dumnezeirea Lui, a Celui ce toate le-a suferit din iubire pentru noi. La Vecernia mare ni se spune că Mântuitorul nu a socotit pipăirea „un lucru de ocară“ [10], ci L-a lăsat pe Toma să pipăie pentru a se încredinţa. Hristos cel ce spusese mulţimilor pilde, ca cele despre oaia cea pierdută, despre drahma cea pierdută sau despre fiul risipitor (Luca 15) este şi primul împlinitor cu fapta al învăţăturilor Sale, nesocotind josnic nici un lucru, când acesta este făcut pentru a salva un fiu rătăcit, ci iubind este gata să facă orice pentru mântuirea celui pierdut, pentru aflarea celui rătăcit.

„Iubitorule de oameni, mare şi neînchipuită este mulţimea îndurărilor Tale!  Că îndelung ai răbdat;  de iudei fiind lovit peste obraz, de Apostol pipăit şi de cei ce Te tăgăduiau pe Tine mult ispitit“. [11]

Mai mult, Hristos a răbdat pipăirea chiar cu bucurie pentru că scopul Lui era de a-l încredinţa pe Toma, dar şi pe noi toţi de Învierea Sa din morţi.

„Te bucuri fiind pipăit; pentru aceea Iubitorule de oameni, spre aceasta îndemni pe Toma,  tinzându-i coasta,  celui ce nu credea, şi încredinţezi lumea, Hristoase, de Învierea Ta cea de a treia zi“. [12]

Iată că Dumnezeu fiind iubire, pătimeşte, suferă cu bucurie tot ce e necesar pentru a-l încredinţa pe om, pentru a-l ridica şi a-l face în cele din urmă părtaş al iubirii Sale. Este un îndemn şi pentru noi, ca aşa cum Hristos din iubire a răbdat crucea, tot astfel şi noi să răbdăm cu iubire îndoielile, slăbiciunile celor din jurul nostru, să fim şi noi într-o tot mai mare măsură iubire.

 

3.   Ce a însemnat pentru Apostolul Toma însuşi faptul de a fi pipăit pe Domnul ? 

În relatarea biblică a arătării Mântuitorului Ucenicilor Săi, în mod special pentru Toma sunt cuprinse cuvintele lui Iisus adresate Ucenicului: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta încoace şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios“. (Ioan 20, 27). Pentru Apostol, pipăirea rănilor Mântuitorului a însemnat tocmai încredinţarea, întărirea în credinţă. La Litia praznicului mărturisim că : „Toma dacă s-a atins cu degetul de Stăpânul, cu glas tare a strigat: Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu“. [13]În aceeaşi ordine de idei afirmăm la stihoavna Vecerniei:

„O uimitoare minune! Necredinţa a rodit credinţă adevărată. Că zicând Toma: de nu voi vedea nu voi crede; pipăind coasta, teologhisea pe Cel întrupat, ca pe însuşi Fiul lui Dumnezeu“. [14]

Faptul de a fi pipăit pe Domnul a însemnat pentru Apostol încredinţarea lui. Îndoiala şi necredinţa acestuia s-au transformat în credinţă, în încredinţarea despre Învierea şi dumnezeirea Mântuitorului. Toma prin pipăire nu numai că s-a încredinţat dar s-a şi umplut de har, devenind între Apostoli primul care a propovăduit pe Iisus cel înviat om şi Dumnezeu adevărat.

„Limba ta cea preafericită este lăudată, o Geamănule; că ea a propovăduit întâi, cu dreaptă cinstire de Dumnezeu, pe Dătătorul de viaţă Iisus, Dumnezeu şi Domn, umplându-se de har prin pipăire“. [15]

Să luăm aminte: Toma s-a convins de realitatea Învierii şi a devenit propovăduitor al ei doar prin umplerea de har, dăruit de Mântuitorul. Fără acest har n-ar fi avut nici convingerea, nici tăria de a propovădui. Nici noi nu ne putem încredinţa despre Înviere, decât prin mijlocirea harului lui Dumnezeu. La acest har dumnezeiesc putem ajunge împlinind faptele credinţei, şi cerând încredinţarea, credinţa de la Domnul Hristos, Singurul care poate să ne-o dea, mărturisindu-ne sinceri neputinţa şi necredinţa noastră, iar Iisus, în mod sigur, aşa cum odinioară l-a încredinţat pe Toma, ne va încredinţa şi pe noi.

 

4.   Ce înseamnă pentru noi cei credincioşi faptul că Sfântul Apostol Toma l-a pipăit pe Domnul cel înviat ? 

Faptul că Sfântul Apostol Toma l-a pipăit pe Hristos cel înviat, nu a avut ca urmare doar încredinţarea acestuia, ci este o mărturie a Învierii pentru întreaga lume, din încredinţarea lui Toma cel ce a pipăit rănile Mântuitorului, sporind şi credinţa noastră în Înviere. Hristos, bucurându-Se că Toma s-a convins de Învierea Sa, şi că va da şi altora, mai ales celor din viitor, un nou temei de credinţă, foloseşte ocazia de a spune că întru cât nu va rămâne mereu pe pământ, ca să le dea prin pipăire acest temei de credinţă, fericiţi vor fi, cei care vor crede, mulţumindu-se cu mărturisirile date de Apostoli, pe temeiul verificării Învierii de către ei[16]:“Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“ (Ioan 20, 29).  În acest sens ni se spune la Vecernia Praznicului că: „Necredinţa cea curată a Tomei inimile credincioşilor la cunoştinţă le-a adus“. [17]Slujba menţionează chiar faptul că Hristos se bucura când era pipăit ştiind că acest fapt avea să ducă la încredinţarea întregii lumi:

„Te bucuri fiind pipăit; pentru aceea Iubitorule de oameni, spre aceasta îndemni pe Toma,  tinzându-i  coasta,  celui ce nu credea  şi încredinţezi lumea,  Hristoase,  de Învierea Ta cea de a treia zi“. [18]

Pe marginea acestui text putem afirma că faptul pipăirii nu a fost deloc întâmplător ci s-a înscris în lucrarea providenţială a lui Dumnezeu, Care le-a rânduit pe toate spre folosul nostru, Care a făcut ca necredinţa lui Toma să dovedească Învierea lui Hristos „Înaintea tuturor neamurilor“. [19]

„A fost importantă verificarea Învierii lui Hristos, prin Apostoli, fapt ce le-a dat puterea să mărturisească adevărul ei, şi prin aceasta pe Hristos Însuşi ca Dumnezeu, cu preţul vieţii lor. Dar importantă va fi şi credinţa celor ce n-au putut face personal verificarea Învierii, dar pe temeiul Apostolilor, vor merge şi ei până la moarte pentru credinţa lor. Aceasta face posibilă continuitatea Bisericii“.[20]Necredinţa Tomei s-a arătat roditoare de credinţă, iar noi cei ce ne încredinţăm şi prin mărturia lui Toma despre faptul Învierii, ne bucurăm şi-L mărturisim pe Hristos Dumnezeu şi Om:

„Simt cea mai mare bucurie,  Mântuitorule al meu, văzând dovedită Învierea Ta, din cele de care, cu îndrăzneală s-a învrednicit Toma  a se atinge;   pentru  aceasta  pe Tine  Te  mărturisim Dumnezeu şi Om, purtând două lucrări fireşti ale acelora din care eşti alcătuit“.[21]

 

5.   Cine este Cel ce a fost pipăit de Sfântul Apostol Toma ? 

Apărând între Apostoli, Iisus a arătat că ştia de îndoiala lui Toma şi de declaraţia lui că nu va crede de nu va pune mâna în semnul cuielor şi în al suliţei din coasta Lui.[22]„Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios ci credincios“ (Ioan 20, 27). „Deci verificând că Eu Însumi, Învăţătorul tău, de Care ştii că a fost răstignit, stau în fata ta, nu te mai îndoi ci crede în Învierea Mea. Toma a răspuns exprimându-şi în mod concentrat credinţa sa. Dacă Învăţătorul său a înviat, El e cu adevărat Dumnezeu, pe Care îl recunoaşte ca Stăpânul său: <<Domnul meu şi Dumnezeul meu>>“.[23]Cântările de la slujba Duminicii a doua după Paşti repetă de multe ori exclamaţia de uimire a Sfântului Apostol Toma în urma întâlnirii cu Mântuitorul: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20, 28). Accentuarea puternică a acestei afirmaţii, a acestei mărturisiri se datorează faptului că ea Îl revelează pe Cel ce S-a lăsat pipăit de Toma ca Dumnezeu şi Om. Sinaxarul sărbătorii ne spune că Toma „a strigat Domnul meu şi Dumnezeul meu, una pentru trup iar alta pentru dumnezeire“.[24]Aceasta înseamnă că Toma spunând „Domn“ se referea la persoana lui Iisus ca om, iar spunând „Dumnezeu“ avea în vedere dumnezeirea Lui.

          „Venit-ai Hristoase  cu strălucirea cea neacoperită a dumnezeirii Tale,  uşile fiind încuiate  şi stând  în mijlocul  Ucenicilor, le-ai descoperit coasta Ta; şi arătându-le semnele ranelor  mâini lor  şi ale picioarelor Tale,  şi risipind  mâhnirea neliniştei lor,  ai strigat lămurit: Precum vedeţi după trupul care vă stă acum înainte prieteni nu port fire de duh.  Iar pe Ucenicul care se îndoia, l-ai îndemnat să se atingă  cu frică;  zicându-i:  Tu  care ispiteşti toate, vino şi nu te mai îndoi. Iar el simţind cu mâna firea Ta cea îndoită, cu frică a strigat cu credinţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie“. [25]

Cel pipăit de Toma era deci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ, a trăit împreună cu oamenii, a fost răstignit şi omorât de ei, dar după trei zile a înviat şi S-a arătat Ucenicilor Săi pentru a-i încredinţa despre Învierea şi dumnezeirea Lui, lucru pe deplin realizat, deoarece după pipăire Toma „teologhisea pe Cel întrupat ca pe însuşi Fiul lui Dumnezeu“. L-a cunoscut pe El ca pe Cel ce a pătimit cu trupul şi L-a propovăduit Dumnezeu, Cel ce a înviat; şi a strigat plin de bucurie: Domnul meu şi Dumnezeul meu slavă Ţie“.[26]Noi, plini de bucurie, ne alăturăm lui Toma celui ce s-a încredinţat şi îl mărturisim împreună cu el pe Hristos, Dumnezeu şi Om, rugându-ne Lui pentru mântuirea sufletelor noastre.

 

6.   Texte reprezentative din rânduiala de slujbă de la Duminica Tomei 

Ca la orice praznic, textele care caracterizează cel mai bine întreaga sărbătoare şi care se fac cel mai mult auzite în cadrul slujbelor, sunt Troparul, Condacul şi Icosul praznicului.

Troparul sărbătorii vesteşte Învierea lui Hristos din morţi, mormântul fiind pecetluit, şi venirea lui la Apostoli, uşile fiind încuiate.

       „Pecetluit fiind mormântul, din mormânt viaţă ai răsărit,

Hristoase Dumnezeule; şi uşile fiind încuiate, înaintea Uceni-

cilor ai venit, Învierea tuturor, Duh drept printr-însii înnoin-

du-ne nouă, după mare mila Ta“. [27]

Important pentru noi este aici faptul că Hristos Dumnezeu este Învierea noastră a tuturor, şi că prin Apostolii Săi, Mântuitorul înnoieşte întru noi Duhul cel drept. Învierea noastră vine ca urmare a adevăratei credinţe transmise nouă fără schimbare de la Apostoli. Duhul drept se regăseşte acolo unde este credinţa dreaptă, credinţa pe care Apostolii, primind-o de la Hristos au transmis-o mai departe.

Condacul praznicului:        

„Toma cu dreapta lui cea iubitoare de încredinţare, a cercat coasta Ta cea de viaţă dătătoare, Hristoase Dumnezeule.  Că dacă ai intrat uşile fiind încuiate,  dimpreună cu ceilalţi Apostoli  a strigat către Tine:  Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu!“ [28]        

ca şi Icosul acestuia:

„Cine a ferit atunci mâna Ucenicului  nearsă, când s-a apropiat de coasta  cea de foc a Domnului?  Cine i-a dat ei  îndrăzneală de putut pipăi osul cel de văpaie?  Numai coasta  care a fost pipăită.

Că dacă coasta n-ar fi dat putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi Patimile cele ce au clătit  pe cele de sus şi pe cele de jos?  Harul acesta de a o pipăi pe ea a fost dat Tomei, şi a strigat lui Hristos: Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu“ [29]   

au în vedere faptul pipăirii rănilor Mântuitorului de către Toma. În Condac se insistă asupra faptului că Toma a pipăit coasta lui Hristos cel înviat şi venit acum la Apostoli prin uşile încuiate, iar Icosul accentuează faptul că Toma s-a bucurat de un mare har, primind de la Dumnezeu puterea şi îngăduinţa de a putea pipăi „coasta cea de foc“, „osul cel de văpaie“. Ca urmare a harului Toma a primit încredinţarea, a devenit credincios, şi fiind convins, şi-a mărturisit credinţa-“Domnul meu şi Dumnezeul meu“. Cel ce are o credinţă statornică este aşadar şi mărturisitor. Nu se poate ca cineva având o credinţă să nu o şi mărturisească. Dimpotrivă, crezând cu tărie, cel credincios va oferi mereu  mărturia nezdruncinată a credinţei sale.

 

7.   Spiritualitatea ortodoxă întemeiată pe slujba de la Duminica Tomei 

În Duminica a doua după Paşti, Antipasha, prăznuim înnoirea Învierii lui Hristos şi pipăirea Lui de către Sfântul Apostol Toma. Acestea sunt cele două teme asupra cărora se concentrează întreaga rânduială de slujbă a praznicului. Ea ni-l prezintă pe Hristos cel răstignit şi înviat, Care se arată Apostolilor pentru a-i încredinţa pe ei, şi prin ei şi pe noi de adevărul Învierii. De menţionat aici faptul că Hristos se descoperă, prezentându-Se Apostolilor în stare de jertfă, ca Cel ce a murit şi a înviat pentru noi. Atât de puternică este intenţia Mântuitorului, încât chiar îl invită pe Toma să-i pipăie rănile. Vrea deci să fie cunoscut ca Cel ce S-a jertfit pentru noi. În starea de jertfă S-a arătat El Apostolilor până la Înălţare şi în această stare ni se oferă şi nouă la fiecare sfântă liturghie. Legătura noastră cu Dumnezeu este aşadar prin Hristos cel jertfit pentru noi din iubire. Precum odinioară Toma, şi noi la fiecare liturghie  nu doar îl pipăim ci ne împărtăşim cu El, devenind una cu El. Înnoirea Învierii noi o prăznuim în fiecare Duminică, la fiecare liturghie, când ne unim cu Hristos, aşteptând şi dorind unirea mai adevărată în împărăţia cea veşnică.[30]

Mărturisirea noastră la acest praznic, este aceea că Toma L-a pipăit pe Mântuitorul cel înviat din morţi. Pipăirea s-a făcut pentru că aşa a vrut Dumnezeu, pentru ca Toma şi prin el noi toţi, să fim încredinţaţi de Învierea şi  de dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi convinşi de acestea să spunem şi noi cu Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu slavă Ţie“. 

 

8.   Pace vouă 

„Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!“  (Ioan 20, 19, 26).

După relatarea Sfântului Evanghelist Ioan, în seara Învierii, ca şi la opt zile după aceasta, Hristos venind în mijlocul Ucenicilor Săi li S-a adresat cu  cuvintele „Pace vouă!“ Este primul cuvânt pe care Mântuitorul  l-a spus Ucenicilor Săi. „I-a salutat cu cuvântul <<Pace vouă>> ca să-i scoată din tulburarea pe care le-o provoca gândul că poate e un duh“[31], deoarece venise la ei prin uşile încuiate (Ioan 20, 19, 26), dar şi pentru a le arăta prin aceasta pacea pe care o aduce lumii prin Învierea Lui.[32]

„Pace au vestit îngerii la venirea Fiului lui Dumnezeu ca om în lume. Pace le vesteşte El ucenicilor spre a o vesti şi ei lumii.[33]Pace ne spune şi nouă Hristos de câte ori îi dăm posibilitatea să vină în mijlocul nostru, fie că suntem singuri în rugăciune dar mai ales atunci când ne adunăm împreuna pentru a celebra liturghia.  „Pace vouă“- este urarea pe care preotul o face credincioşilor atât de des în cadrul tuturor sfintelor slujbe.

 În a doua Duminică după Paşti, ca şi în seara zilei de Paşti, la Vecernie, Biserica ne transmite salutul de urare al lui Hristos cel înviat -„Pace vouă“. Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei temelie Hristos a pus-o prin Moartea şi Învierea sa, e împărăţia păcii între oameni, deoarece e împărăţia păcii conştiinţei lor cu Dumnezeu, a păcii pe care le-o dă oamenilor siguranţa că vor trăi în veci. Hristos a înviat ca să ne aducă pace, pace cu Tatăl şi pace între noi. Primul lucru pe care ni-l vesteşte Hristos cel înviat este „Pace vouă“, ce echivalează şi cu: „Credeţi în Învierea Mea, nu vă mai lăsaţi tulburaţi de gânduri de îndoială în Învierea Mea“.[34]

 

B. Duminica Mironosiţelor

1. Martori ai Înmormântării şi Învierii Domnului

   a) Martori ai Înmormântării

   b) Martori ai Învierii

2. Ce înseamnă a fi martor al lui Hristos Cel răstignit şi înviat?

3. Iubire - Jertfă - Înviere

4. Reflexii teologice la Duminica Mironosiţelor

 

B.   Duminica Mironosiţelor

                „Ucenitele aduc lui Hristos mir, iar eu drept mir aduc cu acestea cântare“. [1]

 

În Duminica a treia după Paşti, Biserica noastră a rânduit a se face pomenirea femeilor Mironosiţe şi în acelaşi timp a lui Iosif din Arimateea, care fusese ucenic în ascuns al Domnului, şi a lui Nicodim cel ce venise noaptea la Mântuitorul.

Imediat după Învierea lui Hristos au fost unii care au contestat acest fapt. Sămânţa lor s-a înmulţit mereu, iar învăţătura înmulţindu-se s-a diversificat, astfel că unii susţin până astăzi că Hristos n-a înviat ci a fost furat din mormânt, alţii chiar că n-ar fi murit ci din cauza grelelor suferinţe ar fi căzut într-un adânc leşin, din care în răcoarea mormântului S-a trezit şi a fugit de acolo, iar alţii în sfârşit, că El ar fi murit cu adevărat dar n-a înviat niciodată ci unii din ucenicii Lui prea înflăcăraţi ar fi avut unele halucinaţii, părându-li-se că l-ar fi văzut pe Hristos.[2]

Aceste lucruri avându-le în vedere Biserica a rânduit ca imediat după măreţul praznic al Învierii să se facă pomenirea unor persoane care dau mărturie despre faptul că Hristos a înviat. În seara zilei Învierii se face pomenirea venirii lui Hristos în mijlocul Ucenicilor Săi, prin uşile încuiate, în a doua Duminică după Paşti se prăznuieşte a doua arătare a lui Hristos Ucenicilor Săi, de fată fiind acum şi Toma care lipsise la prima arătare a Mântuitorului şi care este invitat chiar la pipăirea ranelor Domnului pentru a alunga orice umbră de îndoială, şi în sfârşit în a treia Duminică după Paşti se face pomenirea altor martori ai lui Hristos cel înviat, a femeilor Mironosiţe. Acestea erau femei credincioase care îl urmaseră pe Iisus în timpul activităţii Sale publice, asistaseră cu curaj la Patimile Sale, şi îi pregătiseră trupul preacurat pentru înmormântare. Deoarece  făcuseră acest lucru în grabă, din pricina sărbătorii iudaice a Paştelui, veneau după trecerea acesteia la mormânt pentru a plini cele ce mai erau necesare în legătură cu îmbălsămarea trupului. Sfintele Evanghelii ne spun că venind ele la mormânt în prima zi a săptămânii (Duminica) au găsit mormântul gol.  Tot atunci li s-au arătat îngeri care le-au vestit bucuria Învierii, şi apoi ele l-au văzut chiar şi pe Hristos cel înviat (Matei 28, 1-7; Marcu 16, 1-10; Luca 24, 1-10; Ioan 20, 1, 11-17).

Împotriva celor ce susţin că Hristos n-ar fi murit, Biserica aduce pe lângă femeile Mironosiţe, care de fapt au fost nu numai martori ai Învierii, ci şi ai morţii şi înmormântării lui Iisus, încă doi martori; Iosif şi Nicodim, cei care l-au înmormântat pe Iisus cel răstignit.

Aducând aceste mărturii ale Morţii şi Învierii, Biserica stăruie la acest praznic asupra însemnătăţii celor două momente din viaţa Mântuitorului, asupra faptului că ele au constituit de fapt două etape ale unei singure lucrări. aceea de mântuire a noastră.

 

1.   Martori ai Înmormântării şi Învierii Domnului 

În această Duminică facem pomenirea unor persoane care au fost de fată în mod activ la înmormântarea Domnului şi care l-au văzut după ce a înviat din morţi.

 

a)   Martori ai Înmormântării 

Martori ai morţii şi înmormântării lui Iisus au fost desigur ostaşii romani însărcinaţi cu paza trupurilor osândiţilor după ducerea la împlinire a execuţiei. Sfintele Evanghelii ne prezintă chiar relatarea sutaşului căruia i se încredinţase comanda celor ce au îndeplinit execuţia. Acesta văzând felul în care a murit Iisus a rostit: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta“. (Matei 27, 54; Marcu 15, 39) . În Sfânta Evanghelie de la Ioan este menţionat şi episodul cu zdrobirea fluierelor picioarelor osândiţilor, care lui Iisus nu i s-a aplicat fiindcă murise între timp (Ioan 19, 31-37). Pe lângă aceştia Biserica se opreşte în mod deosebit asupra a doi martori ai morţii şi înmormântării lui Iisus: Iosif şi Nicodim. După moartea lui Iisus cei doi I-au îmbălsămat şi înmormântat trupul. Iosif este menţionat în toate cele trei Evanghelii sinoptice (Matei 27, 57-60; Marcu 15, 43-46; Luca 23, 50-55). Împreună cu el, în Evanghelia după Ioan este menţionat şi Nicodim (Ioan 19, 38-42). Cele relatate de Sfinţii Evanghelişti Biserica le-a preluat în cultul său şi ni le pune în vedere la acest praznic.

„Pe Tine, Cele ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, pogorându-te  de pe lemn,  Iosif  împreună cu Nicodim,  şi văzându-Te mort, gol şi neîngropat, cuprins de jale plină de milă tânguindu-se, zicea: Vai mie prea dulce Iisuse; pe Tine , cu putin înainte, soarele văzându-Te  răstignit pe cruce, cu întuneric s-a îmbrăcat şi pământul de frică s-a clătit şi  catapeteasma Bisericii s-a rupt; dar iată că acum  te văd , de voie supunându-Te morţii pentru mine.  Cum Te voi îngropa Dumnezeul meu?  Sau cum Te voi înfăşura în giulgiuri?  Cu ce mâini mă voi atinge de trupul Tău cel curat? Sau ce cântări voi cânta plecării Tale dintre noi Indurate? Măresc Patimile Tale; laud îngroparea Ta împreună cu Învierea, strigând: Doamne slavă Ţie!“ [3]

Aici sunt cuprinse în formă poetică relatările Sfinţilor Evanghelişti precum şi starea interioară a lui Iosif şi a lui Nicodim, aflaţi în situaţia de a-l înmormânta pe Iisus. Hristos a fost aşadar mort şi îngropat:

„Cu giulgiuri înfăşurând Iosif  trupul Tău Hristoase,  în mormânt nou Te-a pus pe Tine, mântuirea noastră, dar pe cei morţi ca un Dumnezeu i-ai înviat“. [4]

Unul din Troparele praznicului insistă asupra aceluiaşi lucru: „Iosif cel cu bun chip,  de pe lemn  pogorând  preacuratul  Tău trup,  cu giulgiu curat înfăşurându-L  şi cu miresme îngropându-L în mormânt nou L-a pus; dar a treia zi ai înviat Doamne, dăruind lumii mare milă“. [5]

Troparul acesta se rosteşte de către preot la fiecare sfântă liturghie, la sfârşitul vohodului mare, în timp ce aşează cinstitele daruri pe sfânta masă.

Intre martorii morţii şi înmormântării lui Iisus se numără şi femeile Mironosiţe, pe care de asemenea Sfinţii Evanghelişti le menţionează ca fiind de fată când Mântuitorul murea pe cruce şi era pus de Iosif cu Nicodim în mormânt (Matei 27, 55-56, 61;   Marcu 15, 40-41, 47;   Luca 23, 55-56;   Ioan 19, 25). Penticostarul le prezintă pe mironosiţe mai ales ca martori ai Învierii Mântuitorului, dar tocmai în această postură, venind la mormânt încă întuneric fiind, pentru a îmbălsăma trupul lui Iisus, este evident că ele fuseseră de fată activ şi la înmormântare şi cunoşteau foarte bine starea şi locul în care se afla trupul Mântuitorului.

 

b)   Martori ai Învierii 

De fapt nu există martori ai Învierii lui Hristos. Evangheliile nu ne prezintă nici un martor al Învierii. Ele ne spun doar că dimineaţa la venirea Mironosiţelor, în mormânt stăteau doi îngeri, dintre care unul le-a spus că Hristos a înviat (Matei 28, 1-6; Marcu 16, 1-6; Luca 24, 1-7; Ioan 20, 11-13). Evenimentul însuşi însă nu a fost văzut de nimeni şi nici nu putea fi văzut. Marile taine nu pot fi privite de ochii acoperiţi de solzii păcatului. Şi cine dintre muritori ar fi putut să vadă pogorârea la iad a Mântuitorului, care constituie un singur corp cu Învierea? Sau cine cu ochi trupeşti putea privi cum Hristos îi scoate pe cei drepţi din iad, ducându-i împreună cu El în rai? Străjerii mormântului, ne spune Sfântul Evanghelist Matei, s-au cutremurat şi s-au făcut ca morţi, când îngerul Domnului, venind din cer cu cutremur, a prăvălit piatra de la gura mormântului (Matei 28, 2-4). Cum ar fi putut cineva suporta să vadă însăşi Învierea îmbrăcat fiind în stricăcioasele haine de piele?

Există însă, conform mărturiei  Sfintelor Evanghelii, martori ai lui Hristos cel înviat. Penticostarul, preluând relatările acestora (Matei 28, 1-10;   Marcu 16, 1-10;   Luca 24, 1-10;   Ioan 20, 1-17) ne prezintă pentru a ne încredinţa de realitatea Învierii, pe primii martori ai Mântuitorului înviat - femeile Mironosiţe. Citim astfel în Sinaxarul praznicului că acestea s-au numit Mironosiţe, deoarece Înainte de înmormântare unseseră cu miruri Trupul Domnului după obiceiul iudeilor.[6]Din pricina faptului că începea sărbătoarea„nu făcuseră lucrul aşa cum se cuvenea.[7]Având însă, ca nişte ucenite, „dragoste înfocată pentru Hristos, cumpărând miruri de mult preţ, au venit noaptea la mormânt,  atât de frica iudeilor cât şi din pricina obiceiului,  ca să-L plângă şi să-L ungă cu miresme în zorii zilei şi să împlinească atunci ce nu se putuse face din pricina grabei la îngropare. Iar dacă au ajuns ele la mormânt, aleasă arătare au văzut: Doi îngeri strălucitori şezând înlăuntrul mormântului şi  altul pe piatră.  După aceea, au văzut şi pe Hristos şi I  s-au închinat“. [8]Sinaxarul ne prezintă nominal pe cele mai importante dintre Mironosiţe: „Mironosiţele au fost multe, dar Evangheliştii fac amintire numai de cele mai însemnate, trecând cu vederea pe celelalte. Acestea erau: mai întâi de toate Maria Magdalena din care Hristos alungase şapte demoni şi care după Învierea Domnului, ducându-se la Roma după cum se spune a dat unei morţi neaşteptate pe Pilat şi pe arhierei, istorisind cezarului Tiberiu cele făcute de aceia împotriva lui Hristos. Mai târziu a murit la Efes şi a fost înmormântată de Ioan Teologul; iar sfintele ei moaşte au fost duse la Constantinopol de preaînţeleptul Leon. A doua mironosiţă a fost Salomeea, fiica lui Iosif logodnicul, care a avut soţ pe Zevedei, din care s-au născut Ioan Evanghelistul şi Iacov... A treia dintre mironosiţe este Ioana, femeia lui Cuza, care era epitrop şi iconom al casei lui Irod. A patra mironosiţă este Maria şi a cincea Marta, surorile lui Lazăr; a şasea Maria lui Cleopa şi a şaptea Suzana“. [9]Pe toate aceste evlavioase femei noi le cunoaştem sub numele de mironosiţe şi conduşi de Penticostar, în a treia Duminică după Paşti ne adresăm Domnului Hristos, zicând:

„Mironosiţele de dimineaţă venind şi la mormântul Tău cu sârguinţă ajungând, Te căutau pe Tine, Hristoase, ca să ungă cu miresme prea curat Trupul Tău; şi auzind spusele îngerului, sem- ne dătătoare de bucurie Apostolilor au vestit: Că a înviat Incepătorul mântuirii noastre,  prădând moartea  şi lumii dăruind viaţă veşnică şi mare milă“. [10]

Ultimul din Troparele sărbătorii este tot în legătură cu femeile mironosiţe pe care îngerul le trimite să vestească Învierea.

„Stând lângă mormânt, îngerul a strigat mironosiţelor femei: Miresmele sunt potrivite pentru cei muritori; iar Hristos S-a arătat  străin de putreziciune. Ci strigaţi:  A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă“. [11]

Iată că Biserica lui Dumnezeu a rânduit ca noi să prăznuim după Sfântul Apostol Toma pe femeile mironosiţe „ca pe cele ce au propovăduit Învierea şi au adus multe mărturii pentru credinţa noastră, întru încredinţarea şi dovedirea lămurită a Învierii lui Hristos, ca pe unele care au văzut cele dintâi pe Hristos înviat din morţi şi au propovăduit tuturor învăţătura cea mântuitoare şi au petrecut viaţa în cel mai bun chip, precum se cuvenea unor femei, care au fost ucenite ale lui Hristos“. [12]

 

2.   Ce înseamnă a fi martor al lui Hristos Cel răstignit şi înviat? 

Una din formele cinstirii sfinţilor este şi urmarea vieţii de sfinţenie a lor. La o prăznuire a unor martori ai lui Hristos Cel răstignit şi înviat, ne întrebăm ce a însemnat pentru ei a fi martori (martiria) şi ce înseamnă aceasta pentru noi. Pentru mironosiţe, primul pas în a fi martori ai lui Hristos, a fost urmarea Lui. Când ele au fost atrase de farmecul învăţăturii Sale, mai întâi L-au urmat. Au făcut aceasta asumându-şi toate riscurile pe care le aducea acest lucru. Ele nu au preţuit atunci nimic mai mult ca faptul de a-L urma pe Hristos, făcând uneori aceasta, chiar mai bine decât Apostolii, care în fata patimilor Mântuitorului, fiind cuprinşi de frică au fugit. Al doilea aspect al mărturiei mironosiţelor este vestirea, afirmarea cu tărie în fata tuturor, a lucrurilor pe care ele le-au crezut. Prin aceste două lucrări ale credinţei, mironosiţele au devenit renumite.[13]Urmării lui Hristos îi urmează imediat şi necondiţionat vestirea Lui. Mesajul adresat în dimineaţa Învierii este acela de a propovădui Învierea:

      „Femeilor ascultaţi glas de bucurie:  Am călcat pe tiran  în iad şi am ridicat lumea din stricăciune;  alergaţi de spuneti prietenilor Mei bunele vestiri; căci voiesc să luminez zidirea Mea cu bucurie de acolo de unde a ieşit întristarea“. [14]

Şi Troparul care le are în vedere pe mironosiţe, este tot un îndemn, o trimitere a lor la propovăduire:      

„Stând lângă mormânt, îngerul a strigat mironosiţelor femei: Miresmele sunt cuvenite pentru cei muritori, iar Hristos S-a arătat străin de putreziciune.  Ci strigaţi: A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă“. [15]

Slujba Duminicii Mironosiţelor ne arată că ele şi-au luat în serios misiunea.                       

„Femeile cele de Dumnezeu întelepţite, cu miruri în urma Ta au alergat şi ca pe un mort cu lacrimi Te căutau; dar bucurându-se s-au închinat Tie, Dumnezeului celui viu  şi Paştile  cele de taină, Ucenicilor Tăi, Hristoase, au binevestit“. [16]

Ca cinstitori ai femeilor mironosite şi următori împreună cu ele, ai lui Hristos, celui răstignit şi înviat, suntem şi noi chemati să ne mărturisim credinţa, să vestim tuturor bucuria mântuitoare a Învierii lui Hristos.

„Să laude neamurile şi popoarele pe Hristos, Dumnezeul

nostru, Carele a răbdat de bună voie crucea pentru noi şi

în iad a rămas trei zile;  şi să se închine  Învierii Lui celei

din morţi, prin care s-au luminat toate marginile lumii“. [17]

Mărturia Învierii, propovăduirea Celui răstignit şi înviat, este strigăt de chemare, vestire a faptelor minunate, prin care noi am fost ridicati din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. O viaţă conform Evangheliei este o continuă veste bună, o permanentă afirmare a Învierii lui Hristos.

 

3.   Iubire - Jertfă - Înviere 

Notiuni ca: iubire, jertfă, înviere, ocupă un loc central în creştinism. Termenii iubire şi jertfă apar şi în alte spiritualităti, dar legătura: iubire-jertfă-înviere este specifică crestinismului. Acesta are în centru Jertfa şi Învierea Mântuitorului, care au la bază iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Legătura între Iubirea, Jertfa şi Învierea Mântuitorului este pusă în lumină cu cea mai mare claritate de slujba din Duminica Paştilor. La Duminica Mironositelor, este subliniată, pe lângă Jertfa Mântuitorului şi jertfa celor ce îi urmează Lui. La acest praznic, Biserica ne pune înainte câteva modele de iubire jertfelnică a Mântuitorului. -De ce iubire jertfelnică? -Deoarece iubirea nu poate exista fără jertfă, adevărata iubire fiind întotdeauna una jertfelnică. [18]Hristos ne-a iubit şi din dragoste pentru noi S-a întrupat, a petrecut împreună cu noi, a suferit şi chiar S-a lăsat răstignit pe cruce. Mironositele n-au putut muri împreună cu El, dar I-au stat aproape în timp ce pătimea, usurându-I astfel suferinta prin împreuna lor pătimire. După ce Hristos a murit, „ele au plâns, spălând trupul Domnului cu apa lacrimilor lor, „apă mai curată decât cea din fântâna lui Iosif“. [19]În dimineata Învierii, cumpărând mir, mironosiţele au venit să ungă trupul Domnului, biruindu-şi firea lor feminină, neţinând seama de faptul că mormântul era păzit de ostasi şi refuzând să vadă pericolul la care se expuneau din partea connationalilor evrei, care-L răstigniseră pe Hristos. Sinaxarul sărbătorii ne relatează în acest sens: „Femeile mironosite, având ca nişte ucenite, dragoste înfocată pentru Hristos, cumpărând miruri de mult preţ, au venit noaptea la mormânt, atât de frica iudeilor cât şi din pricina obiceiului ca să-L plângă şi să-L ungă cu miresme“. [20]După constatarea Învierii şi primirea misiunii de a o vesti ele „au propovăduit Învierea şi au adus multe mărturii pentru credinţa noastră“. [21]Iubirea jertfelnică se vede foarte bine şi în ce-i priveşte pe Iosif şi Nicodim, împreună prăznuiti în această zi. Ei îşi asumaseră riscul de a- L coborî pe Hristos de pe cruce şi a-L îngropa, aducându-I astfel cinste când cei mai multi îl necinsteau. Iosif i-a oferit chiar propriul său mormânt Mântuitorului, şi nu ca unuia ce avea să învieze, ci ca unui mort în sensul cel mai obişnuit al cuvântului. Plata iubirii acestora a fost jertfirea lor de către connationalii evrei. Penticostarul ne relatează că: „Nicodim pentru că nu avusese aceleasi simţăminte cu iudeii, a fost dat afară din sinagogă“[22],ceea ce practic înseamnă excluderea lui din comunitate, lipsirea de orice drepturi, „iar Iosif, după îngroparea Trupului Domnului a fost aruncat de iudei într-o prăPaştie, de unde însă a fost scos cu putere dumnezeiască şi a fost dus în Arimateea, care era locul lui de naştere“. [23]Prin urmare, iată şi învierea. Cel ce moare pentru Hristos va trăi vesnic - „Cine îşi va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“. (Mc. 8, 35). Viaţa veşnică este doar la Dumnezeu. Toţi cei care iubindu-L pe Hristos, vor avea puterea să-şi jertfească viaţa pentru El, pentru vestirea Învierii, sigur vor avea parte de înviere, de petrecerea împreună cu Hristos.

„Răstignitu-Te-ai şi Te-ai îngropat Hristoase, precum ai voit; prădat-ai moartea şi ai înviat întru slavă, ca un Dumnezeu şi Stăpân, dăruind lumii viaţă veşnică şi mare milă“. [24]

 

4.   Reflexii teologice la Duminica Mironosiţelor 

O caracteristică a slujbei de la Duminica Mironosiţelor, când pomenim cu cinstire pe unii din martorii Înmormântării şi Învierii Domnului, este aceea că pune în evidentă strânsa legătură dintre Jertfa Mântuitorului şi Învierea Sa. Utrenia duminicii reia în întregime canonul Paştilor. Legătura între Moarte şi Înviere, valoarea Jertfei, însemnătatea concretă  a aspectului ei mântuitor, este pusă în lumină de canonul  numit al Mironosiţelor. Intre cele două se găseşte şi un al treilea canon, al Maicii Domnului, cea prin care toate acestea au fost mijlocite.

„Firea cea stăpânită de demult de moarte şi de stricăciune, este ridicată la viaţa cea nestricăcioasă şi pururea veşnică, prin Cel ce S-a întrupat din preacurat pântecele tău,  Născătoare  de Dumnezeu, Fecioară“ [25],    

spunem la slujba Utreniei, adresându-ne Maicii Domnului. Crucea, Moartea, Învierea, toate sunt părti ale uneia şi aceleiasi lucrări.                 

„Cu Crucea Ta ai nimicit blestemul lemnului; cu Ingroparea Ta ai omorât stăpânia morţii; iar cu Învierea Ta,  neamul omenesc ai luminat“. [26]

Moartea şi Învierea Mântuitorului au însemnat „moartea iadului“[27], „prădarea vrăsmasului“[28], „scularea lui Adam şi eliberarea din lanturi a tuturor celor legati“[29], „potolirea plângerii strămoasei Eva“[30], „sfărâmarea boldului morţii“[31], „învierea celor morţi“[32]şi„mântuirea noastră a tuturor“[33].Astfel stând lucrurile, noi privim Jertfa şi Învierea Mântuitorului ca etape ale aceleeasi lucrări. Deşi la slujba acestei Duminici atenţia ne este îndreptată şi spre mormântul Mântuitorului, acum noi nu ne mai întristăm, ci ne bucurăm, ne bucurăm din pricina Învierii. Hristos a murit pentru a învia. În dimineata Învierii mormântul este gol dar plin de slava lui Hristos cel înviat. În mormânt se găsesc îngeri în vesminte luminate, care vestesc mironosiţelor Învierea Domnului. Mormântul e plin de lumină: „Acum toate de lumină s-au umplut, şi cerul şi pământul şi cele dedesupt“.[34]Tăria iadului a fost sfărâmată, iar cei adormiti întru nădejde se bucură de Înviere. Ingerul întâmpină pe mironosiţe în  mormânt spunându-le: „nu vă temeţi“ (Mt. 28, 5), pentru că nu mai aveau de ce să se teamă. Miresmele pe care le aduseseră ca unui mort trebuie înlocuite cu vestirea Învierii Domnului.

„Stând lângă mormânt, îngerul a strigat Mironosiţelor femei: Miresmele sunt potrivite pentru cei muritori;   iar Hristos S-a arătat străin de putreziciune. Ci strigaţi: A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă“. [35]

Cultul morţilor se transformă astfel în vestirea Învierii, în cultul Învierii. Cei dintre noi, adormiţi întru nădejde, nu sunt morţi ci vii, petrecând împreună cu Hristos cel înviat, această împreună petrecere fiind obiectul rugăciunilor Bisericii pentru cei adormiţi. Bisericile noastre sunt morminte ale lui Hristos - oricare sfântă masă este un altar de jertfă şi un mormânt al lui Hristos. Mormintele acestea însă, sunt pline de slava Învierii, sunt mormintele de la care sfinţiţii slujitori preiau şi vestesc apoi la toată lumea mesajul Învierii Domnului. Din fiecare altar, din fiecare biserică Hristos Cel înviat îşi face tron al slavei Sale, astfel că acolo unde se propovăduieşte Jertfa Lui mântuitoare se vesteşte şi bucuria Învierii, bucurie pe care ne rugăm s-o trăim mai intens în împărăţia cea veşnică.

„O Paştile cele mari şi prea sfinţite, Hristoase! O înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale“. [36]

 

 

C. Duminica Slăbănogului şi Duminica Orbului

1. Cine este Cel ce a vindecat pe slăbănog şi a dat lumină celui orb ?

2. Hristos Fiul lui Dumnezeu, alinător al suferinţei omului

3. Însemnătatea omului

4. Întunericul păcatului şi lumina lui Hristos

   a) Păcatul

   b) Lumina

5. Consideraţii teologice

 

C.   Duminica Slăbănogului şi Duminica Orbului

                                  „Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă“. [1]

 

Duminicile a doua şi a treia după Paşti insistă asupra realităţii Învierii Mântuitorului. Slujbele acestor duminici vor să ne întărească convingerea asupra faptului că Hristos a murit şi a înviat cu adevărat. În cele trei duminici următoare, deşi Învierea Domnului rămâne o temă centrală, pe lângă aceasta se face şi pomenirea câte unui eveniment important din viaţa Fiului lui Dumnezeu întrupat. Aceste evenimente pun în evidentă puterea dumnezeiască a lui Iisus Hristos şi ne arată că El este Mesia Cel făgăduit.[2]În „Duminica a patra după Paşti, a Slăbănogului“ se face pomenirea vindecării minunate, prin cuvânt, de către Hristos, a unui slăbănog bolnav de 38 de ani (Ioan 5, 1-16), în„Duminica a cincea după Paşti, a Samarinencei“, pomenim întâlnirea lui Iisus cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov, când Iisus S-a descoperit acesteia drept Mesia cel profeţit (Ioan 4, 1-42). În sfârşit, în„Duminica a şasea după Paşti, a Orbului“, pomenim minunea vindecării unui orb din naştere de către Mântuitorul (Ioan 9, 1-41).

Pomenirea cu prăznuire a celor trei evenimente se face în timpul Cincizecimii, deoarece ele s-au petrecut în răstimpul dintre Paşti şi Rusalii, dar mai ales pentru că prin ele Hristos, S-a descoperit drept Mesia cel prezis de profeţi, Fiul lui Dumnezeu. Temele duminicilor a patra şi a şasea după Paşti se aseamănă prin faptul că în ambele ni se prezintă vindecări minunate săvârşite de Mântuitorul, fapt pentru care le vom trata împreună, urmând apoi Duminica Samarinencii, a cărei temă este diferită.

 

1.   Cine este Cel ce a vindecat pe slăbănog şi a dat lumină celui orb ?

Aşa cum orice operă pune în evidentă mai întâi talentul, celui care a creat-o, aşa cum întregul univers mărturiseşte măreţia Creatorului său, tot astfel şi minunile relatate în Sfintele Evanghelii, dau mărturie despre Cel care le-a săvârsit. Iisus, vindecând pe slăbănog într-o sâmbătă, i-a scandalizat pe iudeii legalişti, care chiar în această vindecare găseau o dovadă a faptului că Cel ce nu tine sâmbăta nu poate fi de la Dumnezeu (Ioan 5, 10, 16). Hristos însă, a folosit şi acest prilej pentru a se declara Fiul lui Dumnezeu[3], lucrarea Lui fiind una cu cea a Tatălui. Cântările din Penticostar, rânduite pentru cele două duminici, pun în evidentă faptul că Cel care a săvârşit aceste minuni, Cel care a vindecat prin cuvânt şi a luminat ochii cu ajutorul tinei şi al apei, este Acela care la început crease întregul univers prin Cuvânt şi pe om din pământ. Prima stihiră a Vecerniei mari de la Duminica Slăbănogului, referitoare la acest eveniment se opreste tocmai asupra acestui fapt.

„Cela ce ai zidit pe om cu mâna Ta cea preacurată, Milostive Hristoase,  ai venit să vindeci pe cei bolnavi;  pe slăbănog la scăldătoarea oilor, cu cuvântul Tău l-ai sculat;  durerea celeia ce-i curgea sânge o ai vindecat; pe fiica Cananeencei, ce era bântuită, o ai miluit;  şi nu ai trecut cu vederea rugăciunea sutaşului“. [4]

Icosul Duminicii Slăbănogului este şi mai clar, făcând şi o distinctie. Cel ce a făcut aceste vindecări a fost Iisus Hristos, Una din Persoanele Sfintei Treimi.

„Cela ce cuprinzi cu palma mâinii  Tale  marginile

lumii, Iisuse Dumnezeule;  Cela ce împreună cu Tatăl eşti fă-

ră de  început şi  împreună cu  Duhul  Sfânt  stăpânesti  toate,

Care Te-ai arătat în trup,  vindecând  bolile şi Patimile  alun-

gând;  pe orbi i-ai luminat şi pe slăbănog,  cu dumnezeiescul

Tău cuvânt l-ai ridicat, poruncindu-i îndată să umble şi să ri-

dice pe umerii săi  patul,  pe care l-a  purtat.  Pentru  aceasta,

toţi, împreună cu dânsul cântăm şi strigăm: Indurate Hristoa-

se, slavă puterii Tale“. [5]

Aceleaşi lucruri le mărturisim şi la Duminica Orbului, când seara la Vecernie spunem:           

„Dumnezeule  şi  Cuvinte,  vedere a obştii  credincioşilor fiind şi ochi  al trupului  acestuia  lumesc,  Făcător  laolaltă şi Ziditor al ochilor   fiind cunoscut,  şi acum din  amestecarea tinei cu scuipat, dai vedere orbului, în chip negrăit.  Intre degetele Tale se plăsmuieşte  şi tina  şi vederea;  pe care  dobândindu-o cel cel ce mai înainte era ştiut  că din naştere n-a văzut nicidecum soarele, Te vede pe Tine, Soarele cel dulce, privind chipul

Celui ce ne-a zidit pe noi, pentru milostivirea cea negrăită“.[6]

Sinaxarul Duminicii Orbului subliniază acest fapt spunându-ne că: „Hristos a scuipat în ţărână, a făcut tină, a uns cu ea locul gol al ochilor orbului şi i-a poruncit să se ducă să se spele la fântâna Siloamului.Prin aceasta Hristos a arătat că El este Cel care la început, luând ţărână din pământ a plăsmuit pe om; şi pentru că dintre toate părţile trupului, ochiul este cel mai de seamă, El plăsmuieşte acum ochii orbului, făcând dovada că tot El este Acela, care dă puterii sufleteşti mişcare“. [7]Cel prin care la început, toate s-au făcut, este deci Acela, care întrupându-Se, are puterea de a reface creaţia slăbănogită şi orbită de păcat. Cel ce odinioară crease pe om din pământ, din tina făcută din acelaşi pământ, îi face acum celui ce nu vedea ochi, cu care să-şi privească Creatorul şi Binefăcătorul.

 

2.   Hristos Fiul lui Dumnezeu, alinător al suferinţei omului

Motivul central al întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost mântuirea noastră, introducerea noastră în împărăţia cerurilor. Hristos a venit însă în lume, nu doar pentru a ne ajuta să câştigăm o viaţă viitoare în fericire, în urma unor suferinţe îndurate pe pământ, ci El a alinat şi alină în continuare suferinţele omului încă din această viaţă . El vrea chiar să-l scutească pe om de suferinţă. Astfel, în lumina Evangheliei şi conform învăţăturii Bisericii, suferinţa este un lucru îngăduit de Dumnezeu, din pricini doar de El ştiute, de multe ori drept consecinţă a păcatelor omului, dar este ceva nedorit de om, ceva ce Biserica lui Dumnezeu deasemenea nu îi doreşte omului. Dimpotrivă, la sfintele slujbe noi ne rugăm pentru „sănătatea şi mântuirea“[8]tuturor. Acceptăm suferinţa, în cazul în care ne este rânduită, dar ne dorim sănătatea, dorinţă conformă întru totul cu voinţa Creatorului, Care la început le-a făcut pe toate „bune foarte“ (Geneză 1.31). Suferinţa şi boala au intrat în lume doar în urma păcatului care a slăbănogit întreaga creaţie. Hristos a venit în lume pentru a-l repune pe om în demnitatea lui, pentru a regenera creaţia, astfel că noi suntem datori să dorim vindecarea, regenerarea, desăvârşirea omului şi a întregii creaţii.

La slujbele celor două duminici este subliniat în mod deosebit acest lucru. În Duminica Slăbănogului ni se spune că Hristos „a venit să vindece pe cei bolnavi, că El pe slăbănog l-a întărit cu cuvântul, durerea celei ce-i curgea sânge a vindecat-o, pe fiica Cananeiencei ce era bântuită o a miluit şi nu a trecut cu vederea rugăciunea sutaşului“ [9]Luminânda acestei duminici ni-L prezintă pe Hristos venit la scăldătoare special pentru a vindeca:

   „Venit-a  Iubitorul de oameni  şi Prea înduratul Domn la scăldătoarea oilor ca să vindece bolile; şi aflând un om zăcând de mulţi ani a strigat către dânsul:  Ridică-ti patul tău şi mergi pe căile cele drepte“. [10]

La Duminica Orbului îl vedem pe Hristos, „trecând pe cale“[11], neavând în vedere a face o vindecare, dar întâlnind în cale un om care suferea, se opreşte pentru a-l vindeca, pentru a împlini lucrul Celui care L-a trimis, deoarece un motiv al trimiterii lui Hristos în lume a fost şi vindecarea omului care zăcea în suferinţă. Luând aminte la învăţăturile celor două praznice, ne rugăm şi noi pentru vindecarea noastră sufletească şi trupească:

„Vindecă, Prea Bunule, sufletul meu, cel ce zace cumplit de mulţi ani, ca mai înainte pe slăbănogul; ca să merg pe cărările Tale, pe care le-ai arătat celor ce Te doresc pe Tine“. [12]  

 

„Ridică Doamne,  cu dumnezeiescul Tău ajutor,  sufletul meu cel slăbănogit întru păcate de tot felul şi întru fapte netrebnice,  precum de demult ai ridicat pe slăbănogul,  ca mântuit fiind să strig Ţie: Indurate Hristoase, slavă puterii Tale“. [13]

 

„Fiind lipsit de vederea sufletului, vin la Tine, Hristoase, ca orbul cel din naştere, cu pocăinţă, strigând Ţie: Tu eşti lumina cea prea strălucitoare a celor din întuneric“. [14]

 

„Luminează Doamne ochii mei cei înţelegători, care sunt slăbiţi de păcatul cel întunecat, insuflându-le smerenie, Indurate, şi curăţeşte-mă cu lacrimile pocăinţei“. [15]

Sănătatea noastră trupească şi sufletească, pentru care ne rugăm, sunt aşadar în strânsă legătură una cu alta. Sufletul şi trupul, întreaga creaţie trebuie să tindă spre a fi „bune foarte“.

 

3.   Însemnătatea omului

Căderea în păcat a însemnat în primul rând alterarea comuniunii cu Dumnezeu, dar şi stricarea armoniei relaţiilor dintre oameni. Căderii i-a urmat izgonirea din rai dar şi întâia omucidere. Până la venirea lui Hristos oamenii erau departe de Dumnezeu şi depărtaţi între ei, însinguraţi. Slăbănogul de la Vitezda şi orbul din Ierihon oglindesc tocmai această stare de lucruri. Pentru faptul că nu avea pe cineva care să-l ajute, slăbănogul se socotea ca un mort.

„Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul,  văzându-Te pe Tine a strigat: Miluieşte-mă Doamne! că patul meu mormânt s-a făcut mie. Ce câştig am eu de pe urma vieţii? De scăldătoarea oilor nu mă pot folosi, căci n-am pe nimeni să mă arunce când se tulbură apa“. [16]

Lipsa omului este plângerea sa în fata Mântuitorului - „nu am om“. Deşi înconjurat de oameni, era singur. Fiecare, în egoismul său, urmărea doar binele propriu. Fiul lui Dumnezeu, având în vedere această stare de lucruri, a coborât din slava dumnezeirii Sale pentru a se face om, frate al oamenilor necăjiţi şi împovăraţi de păcate, cărora le-a adus pace, linişte, uşurare. În fiecare clipă, El a fost omul cuiva: al vameşului, al lui Zaheu, al văduvei din Nain şi al lui Iair, al lui Lazăr din Betania[17], al slăbănogului de la Vitezda şi al orbului din Ierihon. El a fost omul orbilor şi al bolnavilor fără leac, omul celor însinguraţi, omul tuturor ce aveau nevoie de om. Slujba Duminicii Slăbănogului subliniază îndeosebi acest fapt, scoţându-se în evidentă faptul că Hristos s-a făcut om pentru cei ce aveau nevoie de om.              

„La scăldătoarea oilor, zăcea un om întru neputinţă, şi văzându-Te pe Tine,  Doamne a strigat:  Om nu am, ca dacă se tulbură apa să mă arunce într’însa; şi până când merg eu, altul  apucă înaintea mea şi ia tămăduire,  iar eu zac neputincios.  Şi îndată,  milostivindu-Se, Mântuitorul a zis către dânsul:  Pentru tine m-am făcut om, pentru tine m-am îmbrăcat în trup şi tu zici:

Om nu am! Ridică-ti patul tău şi umblă! Toate îţi sunt cu putinţă Sfinte, toate ascultă de Tine,  toate se pleacă Ţie;  adu-Ţi aminte de noi toţi şi ne miluieşte ca un Iubitor de oameni“. [18]

La Duminica Orbului, Iisus este prezentat drept omul care a adus vindecarea.            

„Un om care se chiamă Iisus, Acela mi-a zis: Spală-te

în Siloam, şi am văzut.  Acesta este cu adevărat Mesia Hristos,

despre care a grăit Moisi în Lege;  Acesta este Mântuitorul su-

fletelor noastre“. [19]

Totuşi, vedem că în jurul nostru este multă suferinţă, însingurare, egoism. Să nu uităm că Hristos s-a făcut om tuturor oamenilor. Dacă azi oamenii suferă, dacă ei sunt singuri, aceasta se datorează în primul rând egoismului în care se închid. La Botez ne-am unit cu Hristos şi ne-am îndatorat prin aceasta a fi oameni, oameni dispuşi să ajute, să mângâie, să aline. Să privim în jur şi văzând pe atâţia care au nevoie de om, să ne facem noi om, om pentru oameni.

 

4.   Întunericul păcatului şi lumina lui Hristos

În textele de slujbă ale celor două duminici se vorbeşte foarte des de păcat, de întunericul şi urmările lui şi despre lumina care vine de la Hristos, Lumina cea adevărată, lumină ce luminează pe toţi cei ce se fac asemenea Lui.

 

a)   Păcatul

După cădere, întreaga lume se afla sub imperiul păcatului. Prin păcat fiinţa umană n-a pierdut chipul lui Dumnezeu, dar acesta a fost întunecat şi deformat, ca o oglindă întinată de noroi. Păcatul l-a antrenat (pe om) într-o existentă nu numai contra lui Dumnezeu, ci şi contra naturii sale: suferinţă, boli, catastrofe, moarte. Prin păcat a creat dezordine şi în relaţiile sale cu trupul său şi cu creaţia.[20]Refuzând să privească spre Dumnezeu ca spre viaţă şi ţinta sa, omul a răsturnat scara valorilor. El a refuzat să fie preot al lui Dumnezeu, căruia să-i jertfească întreaga creaţie, ci închizându-se în egoismul său, el a ajuns să vrea a jertfi totul pentru a se afirma pe sine. Această stare de lucruri, strânsa legătură dintre păcatul, decăderea omului, precum şi bolile trupeşti, este clar prezentată de slujba acestei sărbători. Sinaxarul de la Duminica Slăbănogului ne spune că Iisus, aflându-l în templu pe slăbănogul pe care-l vindecase i-a spus: „Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ti fie ţie mai rău“[21],deoarece a vrut să arate prin aceasta că  „suferinţa slăbănogirii,  i-a venit acestuia de pe urma păcatelor“.[22]La fel şi în ce-l priveşte pe orbul din Ierihon. Toţi se întrebau pentru ale cui păcate s-a născut orb. Boala trupească,în multe cazuri este o urmare a păcatului, pe care de multe ori îl vindecă. Urmarea cea mai gravă a păcatului este întunecare mintii, care poate ajunge până la a falsifica, la a schimba sensul celor mai evidente lucruri şi fapte bune. În cazul vindecării slăbănogului iudeii se revoltaseră pentru că nu fusese păzită odihna Sâmbetei.

„La întărirea slăbănogului, cea săvârşită în zi de Sâmbătă, cei învârtoşaţi în slăbănogirile urii, gândind, fiind cuprinşi în tot trupul de dispreţ, ziceau: Nu se cade să se facă vindecări Sâmbăta şi să se strice odihna cea din  strămoşi a  Sâmbetei;   necunoscând că Tu eşti Stăpânul Legii şi tămăduitorul sufletelor noastre“. [23]

Iată cum păcătoşii, având judecata pervertită de păcat îşi sprijină faptele lor rele chiar pe Scriptură. La fel stau lucrurile şi în ce priveşte vindecarea celui orb din naştere. „Acesta e un păcătos fiindcă strică Sâmbăta“ [24], îi spuneau fariseii celui vindecat. În Duminica Orbului avem de-a face cu două feluri de orbi: „Orbul din naştere care s-a tămăduit şi orbii care pretindeau că văd dar care erau cu mintea împăienjenită şi fără judecată şi cu sufletul de-a dreptul orbi“.[25]Judecata strâmbă a fost aceea care a dus în cele din urmă chiar la Răstignirea lui Hristos, cel fără de păcat. „Soborul fariseilor, topindu-se de ură, Te-a răstignit pe lemn, pe Tine Doamne“[26], spunem la slujba din această duminică.

Această stare a omului, întunecată de păcat, Hristos întrupându-Se, a venit s-o vindece, să o lumineze.

 

b)   Lumina

Cel ce la început crease lumina, la plinirea vremii S-a întrupat pentru a-l lumina iarăşi pe omul care căzuse în întuneric. Vindecând bolile trupeşti, Hristos voia să vindece totodată şi sufletele celor bolnavi. De aici şi îndemnul: „Să nu mai păcătuieşti“. Hristos voia să restabilească în suflete lumina.

„Cine va spune puterile Tale,  Hristoase,  sau cine va număra mulţimile minunilor Tale?  Că precum ai fost văzut  în două firi pe pământ, pentru bunătatea Ta, îndoite tămăduiri ai dat şi celor bolnavi.  Că nu ai deschis numai  ochii  trupeşti ai celui orb din naştere ci şi pe cei sufleteşti.  Pentru aceasta te-a mărturisit pe Tine Dumnezeu tăinuit în trup, Care dai tuturor mare milă“. [27]

Celor ce puneau mai presus decât orice prescripţiile exterioare ale Legii, Hristos le dovedea că omul e mai presus de Lege, că Legea a fost dată pentru binele şi folosul lui, nu pentru a-l asupri. Celor izolaţi în egoism, El le arăta prin minunile făcute că omul trebuie să trăiască în comuniune, să privească mereu spre nevoile celui de lângă el, să se facă pentru cei din jur om gata să ajute nu fiară care să sfâşie. Astfel de lucruri având noi în vedere, la aceste praznice, ne rugăm lui Hristos spunând:               

„Fiind lipsit de vederea sufletului, vin la Tine Hrisoase, ca orbul cel din naştere, cu pocăinţă strigând Ţie: Tu eşti lumina cea prea strălucitoare a celor dintru întuneric“. [28]

„Luminează Doamne, ochii mei cei înţelegători, care sunt slăbiţi de păcatul cel întunecat, insuflându-le smerenie,  Indurate şi curăţeşte-mă cu lacrimile pocăinţei“. [29]

Lumina, iată un lucru de preţ pentru noi. Hristos este lumină, întreaga Sfântă Treime este lumină. Viaţa noastră a creştinilor, trebuie să fie lumină.

 

5.   Consideraţii teologice

Slăbănogul de la scăldătoarea oilor ca şi orbul din Ierihon, sunt după Sfinţii Părinţi imaginea omenirii paralizate, orbite de veninul păcatului strămoşesc, care la oameni nu găsea nici un remediu, deoarece întreaga omenire era înfierată de acel păcat. Omenirea aştepta vindecarea sa tot de la puterea lui Dumnezeu, simbolizată prin scăldătoarea oilor. „Deoarece Dumnezeu avea de gând să dea Botezul, curăţire de toate păcatele, rânduise în Legea veche, să se lucreze minuni prin mijlocirea apei, astfel încât atunci când avea să vină Botezul, să poată fi primit cu uşurinţă“. [30]  Dumnezeu Omul nu era încă venit să afunde omenirea în scăldătoarea Botezului şi prin cuvântul Său să o întărească spre a servi lui Dumnezeu, Creatorului său. Iată că la „plinirea vremii“ (Galateni 4,4),  Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, Unul Născut pentru a aduce această vindecare. L-a trimis nu doar pentru un neam, pentru un popor anume, ci pentru întreaga omenire. „Vindecarea orbului s­-ar putea tâlcui şi printr-o asemănare: Orbul adică închipuieşte şi pe poporul păgân, pe care l-a aflat Hristos în timp ce trecea pe cale, cu alte cuvinte, în timp ce S-a sălăşluit pe pământ, în loc să rămână în cer. Sau şi astfel: Hristos a venit pentru poporul evreiesc şi în treacăt a păşit şi la păgâni. Scuiparea în ţărână şi ungerea cu tină a ochilor, înseamnă că a învăţat mai întâi pe aceştia; şi că El s-a pogorât pe pământ întocmai ca o picătură de ploaie şi S-a întrupat din Sfânta Fecioară. Apoi El a dat şi dumnezeiescul Botez, pe care îl preânchipuie Siloamul“. [31]Trimiterea celui orb să-şi spele tina de pe ochi în scăldătoarea Siloamului înseamnă trimiterea tuturor celor ce vor să se lumineze, spre baia Botezului. Prin Botez ne unim cu Hristos, Lumina, devenind şi noi luminaţi. Să păstrăm aşadar Lumina, să n-o umbrim cu întunerecul păcatelor. Să trăim ca fii ai Luminii, ai Dumnezeului iubirii, deoarece doar trăind în iubirea lui Dumnezeu vom putea birui asupra săgeţilor răutăţii vicleanului, scăpând de slăbănogirea răutăţii. 

 

 

D. Duminica Samarinencei

1. Cu cine s-a întâlnit la fântână Samarineanca ?

2. Hristos în căutarea oii celei pierdute

3. Ce a însemnat pentru femeia samarineancă întâlnirea cu Hristos ?

4. Apa şi apa cea vie

a) Apa

b) Apa cea vie

5. Credinţă şi misionarism

  

D.   Duminica Samarinencei

                              „Veţi scoate apă cu veselie din izvoarele mântuirii“. [1]

 

În Duminica a cincea după Paşti „prăznuim sărbătoarea Samarinencei“.[2]Praznicul se înscrie în ciclul duminicilor de după Paşti, care îl prezintă pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu, întrupat, venit în lume în căutarea omului căzut în păcat, pentru a-l ridica din această stare şi a-l repune în demnitatea cea dintâi. Până acum L-am văzut pe Hristos în mijlocul poporului iudeu, poporul ales, pe care Dumnezeu îl condusese în chip minunat în istorie. În această duminică Hristos se revelează unei femei de alt neam - unei samarinence (Ioan 4, 1-42). Ştim că samarinenii erau urâţi, dispreţuiţi de iudei din pricină că ţineau doar o parte din Lege. Dacă iudeii îi urau pe samarineni, Hristos îi iubea. El venise în lume pentru toţi oamenii, venise să desfiinţeze barierele dintre iudei şi elini, dintre robi şi slobozi, venise să facă din întreaga umanitate un popor al lui Dumnezeu. Acesta este mesajul Duminicii Samarinencei, când îl vedem pe Hristos căutând nu un popor sau o seminţie anume, ci suflete curate, însetate de veşnicie, cărora să le potolească setea cu apele nemuririi.

 

1.   Cu cine s-a întâlnit la fântână Samarineanca ? 

Sfânta Evanghelie de la Ioan (4, 1-42), ne relatează că Mântuitorul trecând prin Samaria, fiind obosit, S-a aşezat să se odihnească lângă fântâna lui Iacov. Acolo L-a întâlnit o femeie samarineancă, venită din cetate pentru a scoate apă, femeie căreia Hristos i s-a revelat ca fiind Mesia cel prezis de profeţi. Este demn de admirat modul în care Hristos s-a descoperit femeii. El nu i-a spus dintr-o dată cine este, ci mai întâi a pregătit-o pentru a putea primi descoperirea, lucru subliniat de Sinaxarul sărbătorii care ne spune că: „Hristos, ca să nu sperie pe femeie nu-i spune despre Sine că este mai mare decât Iacob, ci aduce din nou vorba despre apă, înfăţişând mai departe cât de mai presus de toate este aceasta, devreme ce dacă bea cineva din apa aceasta, nu va înseta niciodată“.[3]Hristos i-a deschis astfel inima femeii, făcându-o să-L recunoască drept un prooroc, să se gândească chiar la Mesia cel profeţit, şi atunci Hristos „cunoscând bunăvoinţa femeii şi că samarinenii ştiau şi ei cele cu privire la Mesia, din cărţile lui Moise şi mai ales din locul acesta <<Că prooroc va ridica vouă Domnul Dumnezeu>>, ca şi din multe altele, zice: Eu sunt Mesia!“ [4]Descoperirea a fost categorică. Samarineanca s-a învrednicit să audă de la Hristos ceea ce foarte puţini dintre iudei auziseră. Hristos nu ţinea cont de neam, El căuta inimi sincere, deschise, gata să-L primească. Această recunoaştere a lui Hristos de către samarineancă o cântăm la Vecernia acestei duminici, spunând:

„Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel împreună fără de început şi împreună veşnic, Izvorul tămăduirilor, a venit la fântână şi o femeie din Samaria a venit să scoată apă; pe care văzându-o Mântuitorul,  a zis: Dă-mi apă să beau şi mergi de cheamă pe bărbatul tău! Iar ea grăind ca unui om iar nu ca unui Dumnezeu, silindu-se să tăinuiască, a zis: Nu am bărbat!  Şi Învăţătorul a zis către dânsa: Adevărat ai zis: Nu am bărbat;  căci cinci ai avut şi acum pe care-l ai nu-ti este bărbat   Iar ea  mirându-se de acel cuvânt şi alergând în cetate, striga mulţimilor, grăind: Veniţi de vedeţi pe Hristos, Carele dăruieşte lumii mare milă“. [5]

Mărturisim şi noi că Cel ce a întâmpinat-o pe samarineancă, a fost Însuşi Ziditorul universului, minunându-ne în fata iubirii Lui de oameni.

„Lângă fântâna lui Iacov aflând Iisus pe samarineancă, a cerut apă de la dânsa, Cel ce acopere pământul cu nori. O minune   Cel ce se poartă pe heruvimi, vorbea cu o femeie desfrânată; apă cerând,  Cela ce a spânzurat pământul pe ape;  apă căutând,

Cela ce revarsă apele izvoarelor şi lacurilor; vrând să dezlege cu adevărat pe aceea, care era vânată de luptătorul vrăşmaş şi să adape cu apa cea vie pe ceea ce era aprinsă puternic de lucruri netrebnice, ca un Indurat şi de oameni Iubitor“. [6]

La fântână, femeia samarineancă a întâlnit pe Însuşi Ziditorul. În ceasul în care omul călcase porunca în rai, pierzându-şi demnitatea dată de Creator, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, la fântână, s-a descoperit samarinencei drept Mesia, venit să-l repună pe om în demnitatea de la început. 

 

2.   Hristos în căutarea oii celei pierdute 

Femeia samarineancă este şi o imagine a întregii omeniri căzute în păcat. În ceasul în care Eva călcase porunca în rai, Hristos, la fântână a dat viaţă rodului Evei:                

„Venit-a la izvor,  în ceasul al şaselea,  Izvorul minunilor, spre a aduce la viaţă pe rodul Evei;  că Eva întru acest ceas a iesit din rai, din pricina amăgirii şarpelui. Deci s-a apropiat samarineanca să  scoată apă,   pe care văzându-o  Mântuitorul,  a zis:

Dă-mi apă să beau şi Eu te voi sătura de apa cea vie; iar înţeleapta, alergând în cetate, a vestit îndată mulţimilor, zicând: Veniţi de vedeţi pe Hristos, Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre“. [7]

Samarineanca de la fântâna lui Iacov este prezentată de slujba duminicii şi ca imagine a omenirii căzute, dar şi ca mijloc prin care Hristos voia să ajungă la noi, cei al căror chip era.

„Să ascultăm pe Ioan cel ce ne învaţă pe noi despre cinstitele taine, care s-au făcut în Samaria; cum a vorbit Domnul cu femeia, cerându-i apă, Cel ce a adunat apele întru adunările lor; Cel ce este împreună şezător pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul. Că a venit să caute chipul Său, ca Cel ce este în veci pururea lăudat“.[8]

Revelaţia făcută femeii samarinence a constituit aşadar una din etapele lucrării de mântuire a omului, întreprinsă de Iisus Hristos. Noi cei de azi, mărturisim că toate cele făcute şi suferite de Hristos erau părţi ale lucrării Sale mântuitoare, de care noi bucurându-ne, îl lăudăm pe Pricinuitorul.

„Moarte ai primit cu trupul,  lucrându-ne nouă nemurire, Mântuitorule;  şi în mormânt  Te-ai sălăşluit ca să ne slobozeşti pe noi din iad, înviindu-ne împreună cu Tine, Care ai pătimit ca un om şi ai înviat ca un Dumnezeu. Pentru aceasta strigăm: Slavă Ţie, Dătătorule de viaţă ,  Doamne,  Cel ce singur eşti Iubitor de oameni“.[9]

Şi Duminica Samarinencei este prin urmare, un prilej la care îi aducem cântare Celui ce ne-a mântuit pe noi, Celui ce trecând prin Samaria, căuta mântuirea femeii samarinence şi a noastră a tuturor.

 

3.   Ce a însemnat pentru femeia samarineancă întâlnirea cu Hristos ? 

Toate lucrurile pe care le facem sau le întâmpinăm în viaţă au o anumită influentă asupra noastră. Cu cât ele sunt mai mari, mai importante, cu atât şi influenta lor asupra noastră e mai mare. O întâlnire a omului cu Dumnezeu, cu Hristos, nu poate rămâne fără urmări în viaţa omului. Ştim ce a însemnat pentru Sfinţii Apostoli, sau pentru Sfântul Toma, întâlnirea cu Hristos cel înviat. De asemenea Saul, fiind întâmpinat de Hristos pe drumul Damascului, s-a schimbat radical. La fel stau lucrurile şi cu femeia samarineancă. Era o femeie păcătoasă, dar întâlnindu-L pe Hristos şi cunoscând milostivirea Lui [10], a devenit alta umplându-se de cunoştinţă puterii dumnezeieşti. [11]Condacul praznicului ne arată că pentru samarineancă întâlnirea cu Hristos a însemnat moştenirea împărăţiei veşnice:

„Cu credinţă venind la fântână samarineanca, Te-a văzut pe Tine apa înţelepciunii, din care bând din destul cea pururea lăudată, a moştenit împărăţia cea de sus“. [12]

Momentul a fost hotărâtor. Întâlnirea cu Hristos a însemnat dobândirea vieţii veşnice. Viaţa însă, tinde să dea viaţă , lumina să lumineze. Femeia care a primit lumina nu poate ascunde acest dar. Lăsându-şi vasul cu apă, dădu fuga în cetate să vestească tuturor samaritenilor pe Mântuitorul. Fusese convertită la Hristos, la credinţă şi deveni totodată „misionară“, chemându-i la credinţă pe toţi cei din cetate.[13]     

„Când Te-ai arătat pe pământ,  Hristoase Dumnezeule, pentru nespusa iconomie, auzind samarineanca cuvântul Tău, Iubitorule de oameni, a lăsat vadra la fântână şi alergând a spus celor din cetate: Veniţi de vedeţi pe Cunoscătorul inimilor;  oare nu este Acesta Hristos, pe care-L aşteptăm, Cel ce are mare milă ?“ [14]

Intâlnindu-L pe Hristos samarineanca „a vestit îndată mulţimilor, zicând: Veniţi de vedeţi pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre“. [15]Cum se întâmplase şi în cazul lui Toma sau al lui Pavel, tot aşa şi acum. Pentru samarineancă întâlnirea cu Hristos, a însemnat îndeosebi două lucruri: convertire la credinţă şi misionarism. Este un prilej să ne întrebăm şi noi dacă L-am întâlnit pe Hristos. Răspunsul însă trebuie să-l dăm cu viaţa noastră.

 

4.   Apa şi apa cea vie 

„Şi cel ce va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa“(Matei 10, 42), spusese Mântuitorul Ucenicilor Săi.

 

a)   Apa 

Hristos, cel totdeauna gata să răsplătească însutit, în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare, înainte de a-l dărui pe om cu bunătăţile Sale, îi cere ceva; o cât de mică dovadă a unei inimi sincere, deschise pentru a primi harul. Aşa s-a întâmplat şi cu femeia samarineancă. Preluând cele relatate de Sfânta Evanghelie. Penticostarul ne prezintă cererea Mântuitorului adresată femeii: „Dă-mi să beau şi Eu te voi sătura de apa cea vie“.[16]Ziditorul se pleacă în fata zidirii, îi cere omului pe care l-a creat să-i aline setea.

„Lângă fântâna lui Iacov aflând  Iisus pe samarineanca, a cerut apă de la dânsa,  Cela ce  acoperă  pământul cu nori.  O minune! Cel ce se poartă pe heruvimi vorbea cu o femeie desfrânată; apă  cerând,  Cela ce a spânzurat  pământul pe ape;  apă căutând,

Cela ce revarsă izvoarele apelor şi lacurilor;  vrând să dezlege cu adevărat  pe aceea care era  vânată  de luptătorul vrăsmas şi să adape cu apa cea vie pe ceea ce era aprinsă  pururea de lucruri netrebnice, ca un Indurat şi de oameni Iubitor“. [17]

Sigur că Hristos, Izvorul apei, putea să-şi aline setea şi fără a cere apă femeii. El însă, dorea să-i aline setea acesteia, setea celei căreia îi  cerea apă. Voia ca alături de setea trupească ce o chinuia, să-i trezească setea spirituală, setea de desăvârşire, de veşnicie, de dumnezeire, pentru ca după cum alerga după potolirea setei de apă, cu aceeaşi ardoare să alerge şi după potolirea setei supranaturale. Dorea ca lumea să înţeleagă că unul este chipul setei fizice şi altul este chipul setei spirituale.[18]Cerând apă, indispensabilă pentru viaţa omului, Hristos era însă ars de setea de a salva sufletul femeii, sufletul care nu are egal în întreaga lume materială. În schimbul apei, în schimbul disponibilităţii omului, Mântuitorul dăruieşte cum numai Dumnezeu poate să o facă -  viaţa veşnică.

 

b)   Apa cea vie 

Apa cea vie este una din temele acestei duminici precum şi ale Miercurii Înjumătăţirii Cincizecimii.

Cel prezentat în această duminică cerând apă femeii samarinence era însuşi Izvorul: „Dă-mi apă să beau şi Eu te voi sătura de apa cea vie“.[19]Ce avea Mântuitorul în vedere când spunea: „apa cea vie“? Am anticipat o parte a răspunsului când am spus că această apă vie era spre potolirea setei spirituale. În textele pentru slujba din această duminică pentru apa cea vie se folosesc şi expresii ca: „apă a credinţei“ [20], „apă a iertării şi a cunoaşterii“ [21], „izvorul tămădu-irilor“ [22], numiri care ne ajută să intrăm mai uşor în misterul apei celei vii. Din Condacul sărbătorii aflăm că apa cea vie se referă îndeosebi la Hristos :

„Cu credinţă venind la fântână Samarineanca, Te-a văzut pe Tine,  apa înţelepciunii,  din care bând din destul, cea în veci pururea lăudată, a moştenit împărăţia cea de sus“. [23]

Aşadar Hristos Însuşi este apa înţelepciunii, apă de care Samarineanca s-a împărtăşit atunci pe calea cuvântului, moştenind „împărăţia cea de sus“. Hristos, apa cea vie, ni se împărtăşeşte şi nouă celor de azi pe calea cuvântului dar mai ales Euharistie pe care primindu-o devenim una cu El, una cu Izvorul, devenim şi noi izvoare de apă vie. Aceasta o înţelegem şi o cerem spunând la acest praznic, fiecare pentru sine:        

„Sufletul meu cel întelenit  în fărădelegile greşalelor,  adapă-l cu pâraiele sângiurilor Tale  şi  arată-l  roditor de fapte bune.

Că Tu ai zis tuturor să vină la Tine, Cuvinte al lui Dumnezeu Preasfinte,  şi să scoată apa nestricăciunii,  cea vie, care spală păcatele celor ce laudă slăvita şi dumnezeiasca Ta Înviere; dând Bunule, puterea Duhului, care cu adevărat  S-a pogorât de sus  peste Ucenicii Tăi,  celor ce Te cunosc pe Tine  Dumnezeu;  că Tu  eşti Izvorul vieţii noastre“.[24]

Hristos, Izvorul vieţii ne izvorăşte nouă Preacuratul Său Sânge, din care adăpându-ne ne curăţim de păcate şi primim puterea Duhului, Care deasemenea este închipuit prin „apa cea vie“.

„Apa vie, cea săltătoare, apa nemuriri ai  făgăduit să dai Izvorule cel pururea viu, celor ce primesc cu credinţă Duhul Tău, Mântuitorule, Carele din Tatăl purcede“. [25]

Sinaxarul sărbătorii, foarte explicit în acest sens, ne spune că: „Iisus o îndrumează (pe samarineancă)către cele înalte, aducând vorba despre apa duhovnicească, care este apa cea îmbelşugată şi curăţitoare; că Duhul îşi găseşte totdeauna asemănare cu apa şi cu focul“. [26]

Apa cea vie este simbol al lui Hristos şi al Duhului Sfânt, este simbol al dumnezeirii. Dumnezeu este Izvor de apă vie, iar cei ce se împărtăşesc din această apă îl primesc în fiinţa lor pe Hristos şi pe Duhul Sfânt, devin locaşuri ale Preasfintei Treimi, Temple ale Duhului Sfânt, îşi potolesc setea duhovnicească cu Însuşi Izvorul vieţii.

 

5.   Credinţă şi misionarism 

„Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28.19-20).

 Duminica Samarinencei este şi un prilej de a reflecta asupra relaţiei dintre credinţă şi misionarism. Privind mai întâi la Prototip, la Hristos, vedem că a venit în lume pentru mântuirea tuturor. Nu doar pentru un popor anume, ci pentru toţi oamenii. Toţi cei ce cred în numele Lui se vor bucura de petrecerea împreună cu El. La acest praznic, L-am văzut pe Hristos trecând prin Samaria, căutând şi acolo oile rătăcite. Cu cei ce aveau putină cunoştinţă S-a comportat după puterea lor de înţelegere, plin de delicateţe, pentru a se putea face înţeles. Sinaxarul zilei îl prezintă pe Hristos, descoperindu-Se femeii într-un mod foarte delicat, menajând orice sensibilitate a acesteia.[27]Ucenicii, înflăcăraţi, ca nişte iudei fervenţi ce erau, s-au minunat de atitudinea Domnului. Din Sinaxar aflăm că ei venind „se umplură de uimire văzând nesfârşita îngăduinţă a Domnului“.[28]Ziditorul se micşorează în fata zidirii până la măsura acesteia de a-L cuprinde. Dar zidirea ?

- Femeia Samarineancă, îndată ce a primit apa cea vie, îndată ce a fost înviorată de Izvorul răcoritor al credinţei şi s-a împărtăşit de cunoştinţă, a alergat în cetate pentru a vesti şi celorlalţi. Credinţa ei, abia încolţită, s-a arătat îndată lucrătoare. Izvorul primit într-însa izvora în continuare apă vie, neputând fi zăgăzuit. Ne aducem aminte de femeile Mironosiţe care încredinţându-se de Înviere, au fost trimise să o vestească mai departe. Ucenicii Mântuitorului au fost trimişi spre a propovădui la toată lumea. Iată că şi Samarineanca a fugit în cetate şi deoarece credea cu tărie, a avut puterea de a-i aduce la credinţă şi pe concetăţenii ei.

Ne dăm seama că foarte puţin credincioşi suntem noi cei care ne întrebăm dacă trebuie să mărturisim şi altora credinţa noastră, gândind că aceasta ar putea rămâne ceva doar între noi şi Dumnezeu. Vedem că cel ce crede cu adevărat nu poate să nu-şi vestească credinţa. Adevărata credinţă este un izvor de nădejde şi bucurie cerească, pe care avându-l cineva înlăuntru nu-l poate astupa, pe care posedându-l cineva în fiinţa sa, plin fiind de credinţă, de bucurie, de lumină şi nădejde, le va revărsa continuu pe acestea în jurul său, în familie, între colegi, în întreaga societate, în lume.

Dacă undeva există o credinţă adevărată, ea este sigur misionară.

 

 

E. Duminica de după sărbătoarea Înălţării Mântuitorului

1. Iisus Hristos în lumina textelor de slujbă pentru Duminica a şaptea după Paşti

2. Maica Domnului în aceleaşi texte

3. Însemnătatea şi rolul Sfinţilor Părinţi de la Niceea, precum şi lauda lor

4. Spiritualitatea ortodoxă ce se desprinde din textele de slujbă de la Duminica Sfinţilor Părinţi

 

E.   Duminica de după sărbătoarea Înălţării Mântuitorului

                                               „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă“

 

Duminica a şaptea după Paşti este consfinţită de Biserica noastră pomenirii Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu, care la sinodul I de la Niceea, în anul 325, au mărturisit dumnezeirea lui Iisus Hristos împotriva lui Arie, alcătuind şi un simbol de credinţă (primele opt articole din Crez), referitor la Dumnezeu Tatăl şi la Dumnezeu Fiul.[1]Pomenirea Sfinţilor Părinţi de la acest sinod s-a aşezat în această duminică pentru că şi lucrările sinodului au început în timpul Cincizecimii dar mai ales pentru că hotărârile lui  privesc mărirea lui Hristos cel înviat, pe Care Biserica îl vesteşte mai ales în timpul Cincizecimii [2], motivaţie asupra căreia Penticostarul, oprindu-se, ne spune prin Sinaxarul zilei: „Prăznuim sărbătoarea de azi din următoarea pricină: Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a îmbrăcat în trup şi a adus la îndeplinire toată negrăita iconomie cea pentru noi, S-a întors iarăşi la scaunul părintesc. Sfinţii voind însă a arăta că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om şi că S-a înălţat la ceruri om şi Dumnezeu desăvârşit şi S-a aşezat de-a dreapta măririi întru cele înalte şi că acest sinod al sfinţilor părinţi, L-a propovăduit şi L-a mărturisit pe Fiul deofiinţă şi de o întocmai cinstire cu Tatăl, pentru acest cuvânt, după slăvita Înălţare au orânduit sărbătoarea de fată, vrând oarecum şi mai mare să facă adunarea atât de numeroasă a Părinţilor  care au propovăduit pe Acela care S-a înălţat cu trupul, Dumnezeu adevărat şi om desăvârşit în trup“. [3]Aşezarea acestui praznic în Duminica de după Înălţare s-a făcut cu multă înţelepciune, fiind deosebit de grăitoare. După ce sărbătorim Învierea lui Hristos, după ce pomenim o serie de martori ai înmormântării şi Învierii Lui, ca şi unele întâmplări din viaţa publică a Mântuitorului, care dovedesc dumnezeirea Lui, după ce la patruzeci de zile de la Înviere sărbătorim Înălţarea Lui la cer, Biserica a rânduit să facem şi pomenirea Părinţilor care la sinodul I ecumenic au consfinţit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om, a pătimit, a murit şi a înviat, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer cu trupul cu care vieţuise  pe pământ. Biserica a rânduit această sărbătoare, la care se afirmă că toate acestea sunt credinţa ei în privinţa Mântuitorului. Aceasta a fost credinţa Părinţilor de la sinodul I ecumenic, pe care ei au aşezat-o în scris şi pe care Biserica a mărturisit-o şi o va mărturisi până la sfârşitul veacurilor. Toate acestea, mărturisindu-le şi noi ca fii ai Bisericii, în Duminica a şaptea după Paşti aducem cinstirea noastră Părinţilor, care la întâiul sinod ecumenic, insuflaţi fiind de Duhul Sfânt, au aşezat în scris dogmele Bisericii.

 

1.   Iisus Hristos în lumina textelor de slujbă pentru Duminica a şaptea după Paşti

Textele de slujbă ale Duminicii a şaptea după Paşti, pun în evidentă cele hotărâte la Sinodul I ecumenic, privitoare la persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cântările praznicului dau mărturie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi împreunăşederea Lui în slavă împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. „Sinodul cel din Niceea, Fiu al lui Dumnezeu Te-a propovăduit pe Tine Doamne, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, pe scaun şezător“. [4]Amintim la această sărbătoare toate cele mărturisite atunci de Părinţi cu privire la persoana lui Iisus Hristos, pe care Biserica le-a consfinţit ca fiind învăţătura noastră de credinţă, învăţătură pe care noi o mărturisim. În această duminică rugându-ne şi teologhisind în acelaşi timp, mărturisim că Părinţii L-au cunoscut pe Hristos în două firi, Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Dumnezeu şi Om:

„Mijlocitor ai fost între Dumnezeu şi oameni,  Cela ce eşti Dumnezeu şi Om.  Pentru aceasta,  cugetătorii de Dumnezeu, cunoscându-Te pe Tine, un Fiu în două firi Te-au propovăduit“. [5]

Adresându-ne lui Hristos, amintim şi că Părinţii L-au propovăduit ca Fiul cel Unul Născut din veci al Tatălui.

„Dumnezeiasca şi cinstita adunare a Părinţilor Te propovăduieşte pe Tine, Stăpâne, raza cea singură născută care a strălucit din Fiinţa părintească şi Fiu născut mai înainte de toţi vecii“. [6]

„Naşterea dinainte de veci a Fiului din Tatăl rămâne pentru noi taina tainelor pe care nici îngerii nu au putut s-o înţeleagă. <<Când auzi că Dumnezeu a născut - ne spune Sfântul Chiril al Ierusalimului - să nu cazi în gânduri trupeşti, nici să presupui o naştere stricăcioasă pentru că nici îngerii nu o înţeleg. Duh este Dumnezeu, duhovnicească este naşterea.>> Ca să nu rămână nici o îndoială că Fiul care S-a născut mai înainte de veci este ca Tatăl din care S-a născut, Părinţii sinodului I ecumenic ne-au învăţat că aşa cum nu se deosebeşte lumina care se aprinde de lumina din care se aprinde, aşa nu se deosebeşte fiinţa Fiului de fiinţa Tatălui“. [7]

„Soborul cel dintâi al preoţilor Tăi fiind adunat, Te-a propovăduit pe Tine cu credinţă, Mântuitorule, că Te-ai născut deofiinţă cu Tatăl, Cel fără de început şi Făcător a toate“. [8]   

„Fiului tunetului asemănându-vă minunaţilor, cu gurile voastre cele în chipul focului, pe toţi îi învăţaţi să strige Cuvântului, Celui împreună fără de început cu Tatăl şi împreună şezător pe scaun: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri“. [9]

Astfel de lucruri mărturisim în Duminica a şaptea după Paşti, deoarece ele au stat în centrul preocupărilor Părinţilor pe care-i sărbătorim în această zi. Sunt lucruri mai presus de înţelegerea omenească, pe care nici ei nu le-ar fi putut gândi dacă nu ar fi fost luminaţi de sus, călăuziţi de Dumnezeu Însuşi:

„Luminându-se cu razele dumnezeirii Tale,  păstorii Tăi cei buni, pe Tine Te-au mărturisit Făcător al tuturor şi Domn; pe Carele Te prea înălţăm întru toţi vecii“. [10]

Ne plecăm cu mintea în fata acestor taine şi stând cu uimire în fata măreţiei lui Dumnezeu, îi aducem şi noi cântare:

„Pe Hristos,  Dătătorul de viaţă , Cel ce S-a înălţat în două firi la ceruri cu slavă şi împreună cu Tatăl şade, preoţi lăudaţi-L, popoarelor prea înălţaţi-L întru toţi vecii“. [11]

 

2.   Maica Domnului în aceleaşi texte

 „Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor;  spre Carele nu cutează a căuta ostile îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Carele mărindu-L, cu oştile cereşti, pe tine te fericim“.[12]

De necuprins este pentru noi adâncul dumnezeirii  şi minunată  cea care s-a învrednicit a se face Maică a lui Dumnezeu. Până acum L-am avut în centrul atenţiei pe Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, născându-se în istorie, devenind ca unul dintre noi, fără a vorbi de vasul ales care L-a purtat întru sine. Dar cum vom putea cuprinde cu mintea şi această taină? Cum nu vom rămâne în uimire în fata crinului neprihănit care s-a arătat purtător de roadă?  Textele slujbei acestei duminici ne prezintă măreţia tainei în fata căreia ne plecăm smeriţi şi plini de nădejde, văzând pe cineva dintre pământeni învăluit într-o aşa măsură în misterul dumnezeirii.

„Cine nu te va ferici pe tine Preasfântă Fecioară?  Sau cine nu va lăuda preacurată  naşterea ta?  Că Cel ce a strălucit fără de început din Tatăl, Fiul cel Unul Născut, Acelaşi din tine, cea Curată, a ieşit negrăit întrupându-Se, din fire Dumnezeu fiind şi cu firea om făcându-Se pentru noi;  nu despărţit în două fete, ci în două firi fără amestecare fiind cunoscut. Pe Acela, roagă-L Curată, cu totul fericită, să se miluiască sufletele noastre“.[13]

Maica Domnului! A născut în timp pe Cel mai presus de timp, pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe Cel din veci din Tatăl născut. Minunat este Fiul, fericită Maica, mai presus de cuvânt naşterea.

„Fecioara a născut şi cele ale maicelor nu le-a cunoscut; că Maică este şi Fecioară a rămas; pe care lăudându-o, strigăm: Bucură-te Născătoare de Dumnezeu!“ [14]

„Fecioară după naştere te lăudăm pe tine, Născătoare de Dumnezeu, că ai născut lumii pe Dumnezeu Cuvântul, cu trup“. [15]

În fata celei ce s-a învrednicit a-L naşte pe Cel ce şade pe heruvimi, uimiţi fiind, rămânem fără cuvinte, contemplând-o în tăcere.

„Cu adevărat de negrăit  şi de neînţeles sunt  pentru cei de pe pământ şi din cer, tainele naşterii tale celei dumnezeieşti, Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară“ [16],       

şi ca Maicii lui Dumnezeu şi Maicii noastre celei iubitoare şi fără de prihană, ne încredinţăm rugăciunilor ei:   

„Roagă neîncetat, Curată, pe Cela ce a ieşit din coapsele tale, ca să izbăvească din înşelăciunea diavolului, pe cei ce te laudă pe tine, Maica lui Dumnezeu“.[17]

 

3.   Însemnătatea şi rolul Sfinţilor Părinţi de la Niceea, precum şi lauda lor

La acest praznic, textele de slujbă pun în evidentă însemnătatea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic:

„Adunând toată ştiinţa sufletului,  şi împreună cu dumnezeiescul  Duh  cercetând,  Sfinţii  Părinţi  au săpat  în scris,  cu litere dumnezeieşti,  fericitul şi  sfântul  Simbol;  întru  care  ne învaţă în chip  foarte  lămurit,  că  Cuvântul este deopotrivă  fără de  început cu Tatăl şi cu totul adevărat de aceeaşi fiinţă, urmând slăviţii, preafericiţii şi cu adevărat de Dumnezeu cugetătorii Părinţi, în chip strălucit, învăţăturile Apostolilor“. [18]

Punând în lucrare întreaga lor învăţătură omenească şi fiind asistaţi de Duhul Sfânt, Părinţii au reuşit să aşeze în scris, fundamentele de credinţă ale Bisericii:                

 „Au învăţat pe toţi, să mărturisească în chip lămurit că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă cu Tatăl, împreună veşnic şi mai înainte de toţi vecii, înfăţişând aceasta  hotărât şi cu evlavie în Simbolul Credinţei“. [19]

Având în vedere marea importantă a celor hotărâte de Sfinţii Părinţi adunaţi în sinod, îi numim „Luminători ai pământului“ şi îl lăudăm pe Hristos, Cel ce le-a dat lor înţelepciunea de a lămuri dogmele dreptei credinţe:

„Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce ai aşezat pe Părinţii noştri luminători pe pământ şi prin ei ne-ai îndreptat pe noi la adevărata credinţă; mult Indurate, slavă Ţie“. [20]

Pentru lumina de care s-au învrednicit de sus, îi lăudăm pe Părinţi, încredinţându-ne rugăciunilor lor:

„Să lăudăm astăzi pe trâmbiţele cele tainice ale Duhului, pe purtătorii de Dumnezeu Părinţi, pe cei ce au cântat în mijlocul Bisericii cântarea plină de armonie a teologiei, pe Treimea cea una, neschimbată după fiinţă şi după dumnezeire, pe surpătorii lui Arie şi pe apărătorii  ortodocşilor,  care se roagă pururea Domnului, să se miluiască sufletele noastre“. [21]

Ne încredinţăm rugăciunilor lor şi credem că aşa cum au aşezat în scris dogmele credinţei noastre, tot aşa se şi roagă lui Dumnezeu pentru ca şi noi să trăim în credinţa cea adevărată, să ne facem vrednici următori ai lor.

 

4.   Spiritualitatea ortodoxă ce se desprinde din textele de slujbă de la Duminica Sfinţilor Părinţi

Ortodoxia este credinţa care a păstrat neschimbată învăţătura lăsată de Mântuitorul Hristos şi transmisă mai departe prin Sfinţii Apostoli şi prin urmaşii lor - Părinţii Bisericii. Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă dogmelor de credinţă stabilite la cele şapte sinoade ecumenice. Poate că cele mai importante întrebări pe care trebuie să ni le punem cu ocazia sărbătoririi Sfinţilor Părinţi de la primul din cele şapte sinoade, sunt cele referitoare la activitatea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, la Biserică, la învăţătura acesteia şi la credinţa şi Ortodoxia noastră, întrebări la care găsim răspunsul în textele pentru slujba acestei duminici. Cântând Troparul sărbătorii spunem:

„Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce ai aşezat pe Părinţii noştii luminători pe pământ  şi prin ei ne-ai îndreptat pe noi la adevărata credinţă; mult Indurate, slavă Ţie“. [22]

Mărturisim că însuşi Dumnezeu i-a luminat pe Părinţi, că învăţătura stabilită de ei în scris e de la Dumnezeu. Rostind sau cântând Condacul praznicului facem un pas mai departe. Credinţa Părinţilor este una cu propovăduirea Apostolilor. Apostolii şi Părinţii au aceeaşi credinţă - credinţa Bisericii, credinţa pe care Hristos ne-a descoperit-o, credinţa care vine de sus şi ne învaţă dreapta cinstire de Dumnezeu.           

„Propovăduirea  Apostolilor  şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă; care purtând haina adevărului, cea ţesută din teologia cea de sus,  drept îndreptează  şi  slăveşte  taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu“. [23]

Icosul praznicului este o chemare a Bisericii adresată nouă, un strigăt care ne îndeamnă să ne potolim setea duhovnicească cu apa înţelepciunii dumnezeieşti pe care ne-o oferă ea - Biserica. O chemare la a bea din paharul adevărului, singurul în măsură să ne întărească a merge pe calea cea dreaptă, ce duce la Dumnezeu:   

„Să ascultăm Biserica lui Dumnezeu, care strigă cu înaltă propovăduire:  Cel însetat să vină la Mine şi să bea; paharul pe care-l port, este paharul înţelepciunii;  băutura lui am dres-o cu cuvântul adevărului; neturnând din apa grăirii împotrivă, ci dintr-a mărturisirii;  din care bând,  Israil cel de acum,  vede pe Dumnezeu grăind:  Vedeţi,  vedeţi, că Eu Însumi sunt şi nu mă schimb; Eu sunt Dumnezeu întâi,  Eu şi după  acestea  şi afară de Mine nu este altul nicidecum.  Cei ce se împărtăşesc dintru acesta, se vor sătura şi vor lăuda taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu“. [24]

Să ascultăm aşadar Biserica lui Dumnezeu. Să rămânem în credinţa cea adevărată pe care ne-o propovăduieşte, credinţă care vine de sus, de la Dumnezeu cel fără de schimbare. Să rămânem în comuniune cu cei ce au fost luminaţi să întărească aceste adevăruri şi cu toţi cei ce au trăit în ele. Astfel, la sfârşitul alergării, ne vom putea bucura de petrecerea în curţile Domnului, vom putea fi împreună cu toţi cei ce s-au adăpat din potirul Adevărului.