Biserica și statul comunist

PAGINI  DE  JURNAL

München, 2 august, 2011

Întrebarea pe care mi-a pus-o, şi felul în care mi-a pus-o, un auditor la una dintre întâlnirile noastre de referate şi discuţii pe teme spirituale şi cultural-istorice, prezidate de Episcopul nostru de la München, Sofian Braşoveanul, „dacă şi de ce Biserica noastră din Ţară a îndeplinit concesii inadmisibile faţă de regimul comunist”, m-a făcut să simt, dintr-odată, că obişnuitele premise ale răspunsului de rigoare mai trebuiesc primenite. Am în spatele meu un lung trecut de multiplă împotrivire la concesii aşa că răspunsul ar fi putut fi uşor de imaginat de către cei de faţă, dar în fizionomia şi ţinuta neobişnuit de îngrijită pentru stilul studenţesc al întrunirilor noastre şi mai ales în privirea pe care mi-o adresa acel tânăr pe care îl vedeam pentru prima oară, întrebătoare la modul politicos şi totuşi parcă discret provocatoare în acelaşi timp, cu subtonul că aici nu mai sunt de acceptat rutine de gândire, fie ea cât de consacrată şi onorabilă sau reiterări de political correctness, m-au făcut să-mi pardosesc răspunsul cu o scurtă recapitulare istorică, dar tot pe atât de atentă chiar şi la noi niveluri de comprehensiune.O redau, cu câteva precizări necesare, pe care timpul disponibil atunci nu mi le-ar fi acordat. În fond, în lumea comunistă s-au găsit de la început două instituţii cu cel mai înalt grad de incompatibilitate structurală şi intenţională reciprocă: Biserica şi partidul comunist. Şi nu era vorba numai de voinţa transmisă doctrinar de părinţii materialismului istoric şi dialectic, dar chiar logica expectativei victoriei finale a sistemului o prescria. Căci fundamentul ideologic al comunismului istoric, dogma materialistă, stătea sau cădea în raport cu tulburătoarea capacitate de dăinuire a credinţei în Dumnezeu a popoarelor. Una dintre caracteristicile esenţiale – poate cea mai distructivă – ale comunismului a fost ura împotriva trecutului şi tentativa de obnubilare a tradiţiei. Aceasta a constituit o trăsătură comună  a comunismului, indiferent de ţară sau continent – chiar acolo unde se recurgea la folclor se încerca, în mod aberant, o instrumentare antiarhetipală a acestuia, ceea ce este de explicabil printr-o psihanaliză a acestei forme de utopism imanentist – dar ura împotriva trecutului se asocia şi cu un calcul foarte lucid al necesităţii unei tabula rasa fără de care se intuia că proectul de dominaţie a comunismului ateu nu are nici o şansă. Ori sentimentul sacrului şi existenţa în zarea divinului era zestrea cea mai statornică a însăşi genezei umanului. Iar distrugerea religiei reprezenta calea cea mai scurtă pentru devitalizarea memoriei popoarelor. Acest absolutism ideologic centrat pe o imagine reducţionistă a omului nu se putea împlânta în istorie decât în măsura în care un control totalitar fără precedent reuşea să-l limiteze pe om la dimensiunile de piesă în sistem. Puterea exercitată trebuia să fie pe măsura atentatului împotriva firii. Dar chiar în cazul reuşitei unei subjugări generalizate vizibile şi aflată sub deplinul control al forţei aplicate rămânea ceva necontrolabil: trăirea interioară a credinţei într-o putere sau o fiinţă mai presus de lume dar  în acelaşi timp prezentă în lume, şi tocmai prin aceasta capabilă  să dea un sens vieţii dincolo de orice constrângeri şi care să întâmpine chiar şi întrebările ultime ale existenţei faţă de care comunismul pentru a supravieţui prin refuz şi opresiune trebuia să rămână orb până la capăt.

Religia a început prin a fi o piedecă omniprezentă aşternută, în variate dozări, în calea spre putere a comunismului şi a rămas după ce acesta s-a instaurat un semnal permanent al neputinţei atotputernicilor de a lichida chiar şi imponderabilul.

Nu numai că întotdeauna şi pretutindeni comuniştii s-au declarat şi au fost – prin definiţie – atei, dar nu a existat o altă formă de regim politic mai refractară şi mai agresivă împotriva nu numai a instituţiei bisericeşti, ci şi a oricăror modalităţi de mentalitate, practică sau gândire religioasă de orice tip şi stil. Numai după ce au trebuit să constate imposibilitatea iremediabilă de realizare a planurilor lor de asanare antireligioasă a societăţii comuniştii s-au văzut siliţi să renunţe la ofensiva directă, ba chiar, după ce profeţia sfârşitului definitiv al religiei a suferit o mişcare de translaţie spre un viitor din ce în ce mai nebulos, şi-au elaborat o cvasi toleranţă insidioasă, la care îi îndemna şi tot atât de prefăcută dar pentru propria lor securitate indispensabila, coexistenţă paşnică, după ce regimurile comuniste create prin forţă şi asigurate prin represiune în perioada postbelică obţinuseră, totuşi, recunoaşterea de către occident. Ca şi toate celelalte metamorfoze comportamentale din istoria comunismului şi aceasta afişa totala amnezie faţă de poziţia foarte diferită sau contrară de mai dinainte. De parcă marile persecuţii antireligioase, semănate cu hecatombe, inaugurate de părinţii întemeietori bolşevici precum şi imitaţiile învăţăceilor ar fi fost numai o halucinaţie.

În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Română, nici ea nu a fost scutită de lovituri, terorizare, vizându-i şi pe preoţi şi pe credincioşi, manevre de infiltrare şi discreditare, încercare de distrugere a relaţiilor istorice şi fondatoare de cultură dintre Biserică şi poporul român. Faţă de religie, conducerea comunistă a practicat atitudinea de superioritate a omului „luminat” în raport cu ignoranţa, superstiţiile, inducerea în eroare a poporului în slujba exploatării, de care se face vinovată propovăduirea şi instituţia religioasă. Cât de în serios a luat poporul român scientismul incult şi ateismul de stat impus de ideologia şi practica de partid se putea vedea la slujbele de Înviere când miile de credincioşi cu lumânările aprinse înconjurau locaşurile Domnului de la bisericuţele satelor până la cele ale capitalei, luminate de o credinţă invincibilă în noaptea aceea, pe faţă şi cu o bucurie care îi transforma pe stăpânii comunişti într-un fel de colonialişti străini ai unui imperiu fără inimă şi fără viitor. An de an ei au trebuit să accepte aceste demonstraţii luminoase în masă împotriva unei stăpâniri covârşitoare, dar, din capul locului, izbite de o nevindecabilă nelegitimitate tocmai prin dezacordul ei dictatorial cu cea mai trainică dintre credinţele omului.

Când se vorbeşte – chiar şi cu ton justiţiar – despre concesii făcute de Bisericile din Răsăritul Europei sub comunism se uită enorma concesie anterioară făcută de puterile occidentale – cu excepţia Franţei -, pe socoteala înlăcrimată şi însângerată a popoarelor, atunci când au cedat dominaţiei sovietice atee ţările est-europene. Aceasta a fost o crimă istorică făptuită  de cei puternici şi ispăşită de cei slabi împotriva cărora fusese comisă şi care dintr-o dată îşi pierduseră libertatea şi exercitarea unor drepturi fundamentale.

Biserica Ortodoxă Română a suferit îndelung  după urma acestui vid de dreptate meşteşugit din afară şi întreţinut cu ajutorul complicilor şi rătăciţilor dinăuntru. După mai vechi şi incomplete date verificabile, numai între 1948 şi 1962 peste o mie de preoţi ortodocşi, dintre care şi 17 ierarhi, fie că au fost scoşi din scaune, fie că au fost chiar condamnaţi şi au făcut mulţi ani de închisoare. A existat şi un număr de preoţi condamnaţi la moarte şi executaţi. În dosarele securităţii se găsesc ordine perfide de genul acesta: „Ministerul de Interne, Direcţia Securităţii Statului: Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă că preotul din comuna cutare, cu numele cutare, trebuie urmărit de aproape şi compromis”. Despre percheziţiile nocturne, cel puţin odată la câteva săptămâni, la Mânăstirea Cernica, am aflat prin anii ’50, pe când eu însumi trăiam în ilegalitate, iar Mitropolitul Tit al Basarabiei se găsea surghiunit acolo. Să  nu-i uităm nici pe cei peste 5000 de călugări şi călugăriţe izgoniţi din Mânăstiri, în 1959.

Despre feţele nenumărate ale duşmăniei intrinsece a partidului comunist împotriva religiei şi a Bisericii şi instrumentarul său de opresiune, subminare, depreciere ideologizantă şi reducere la insignifianţă în aşteptarea sucombării prevăzute de materialismul istoric, s-ar putea scrie biblioteci întregi. Şi totuşi, Biserica a continuat să slujească şi să propovăduiască Vestea cea Bună, iar partidul comunist a trebuit să accepte prezenţa unei instituţii şi lucrări spirituale fundamental-antagonice şi chiar să-şi dozeze mai cu grijă, de data aceasta, lipsa de măsură a puterii sale, pe care altfel o concepea ca fiind nelimitată.

În 1962, ministrul de interne de atunci, Alexandru Drăghici, a adresat un raport către Comitetul Central al Partidului Comunist Român în care afirma că singurul duşman care a rămas în interior pentru statul de democraţie populară este Biserica Ortodoxă Română, în frunte cu Patriarhul ei de atunci, Justinian Marina, şi cu cei doi vicari ai acestuia, arhiepiscopul de Turda de Jos şi Galaţi, Antim Nica, şi Teoctist Arăpaşu, viitorul Patriarh Teoctist.

Dar în 1965, cel care primise raportul atât de răspicat al lui A.Drăghici, Gheorghe Gheorghiu Dej, al cărui nume este legat de perioada stalinismului sângeros (Alecu Paleologu) şi care spre sfîrşitul domniei absolute a intrat în conflict cu noua conducere de la Moscova, a cerut, în pragul morţii, ajutor de la acel „ultim duşman”, Biserica Ortodoxă Română”. Era în timpul nopţii când Patriarhul Justinian a trebuit să-şi îmbrace în grabă epitrahilul pentru a-i răspunde la această rugăminte, celui care fusese cândva botezat, uitase aceasta cu îndelung dovedită lipsă de milă, şi acum nu îşi mai dorea înainte de marea despărţire decât o reactualizare şi pentru sufletul lui a „Tainei cea din veci ascunsă şi de îngeri neştiută”.

Nu ştiu şi nu cred că s-ar mai fi putut întâmpla aşa ceva la vârful vre-unui partid comunist din ţările unde puterea aceasta atee se instalase odată şi pentru totdeauna.

München, 14 octombrie, 2011 

Clive Staples Lewis (1898-.1963), irlandez, istoric al literaturii (din 1954 profesor la Cambridge), autor de profunde eseuri de filozofie a religiei, scriitor de intensă fecunditate ale cărui povestiri şi romane îmbină substanţa anticipativ-vizionară cu reflectări ale empatiei mitologice şi luciditatea cu introversiunea meditativă şi ochiul poetic. C.S.Lewis este un gânditor creştin pe deplin conştient de puterile şi capcanele răului, dar cu ascuţită percepţie şi perspicacitate a unduirilor realului religios şi încredinţare strălucit comunicabilă în sensul eliberator şi mântuitor al Revelaţiei. C.V.Lewis fusese un ateu deschis însă dialogului şi marii controverse şi a cărui convertire nu s-a produs printr-o experiere mistică sau o viziune subită, ci ca rod a ducerii până la capăt a confruntării cu marea întrebare, argument contra argument. Şi a venit o noapte de dispută şi filtrare atent-raţională a punctelor de vedere cardinale. Şi aşa cum ne povesteşte el însuşi, în zori zăgazul refuzului spiritual s-a prăbuşit dintr-odată şi în momentul acela de conclusivă convingere a minţii şi subită luminare a sufletului până în străfunduri C.S.Lewis a îngenunchiat mărturisind.

Au fost autori care au venit la credinţa creştină pe calea lecturii scrierilor lui C.S.Lewis, precum W.H.Auden, Joy Davidman şi Henry Noel, poeţi, precum Kathleen Raine, John Heath-Stubbs şi Jack Clemo. Iar filozofi, precum Josef Piepper şi Helmut Kuhn au fost influenţaţi de el.

În lecturile mele recente dând peste poezia lui C. V. Lewis, intitulată de el „O notă de subsol la toate rugăciunile”, am găsit că ar bine să o fac cunoscută şi la noi, transpunând-o în româneşte:

O notă de subsol la toate rugăciunile

Cel căruia mă închin, numai el ştie cui mă rog /  Atunci când încerc Numele negrăit murmurând Tu ... /  Şi îmbrăţişez în inimă simboluri ştiindu-le că nu sunt ceea ce eşti Tu /  Aşa că luate după cuvintele lor /  Toate rugăciunile profanează adorarea /  Cu fragile imagini de vis folcloric /  Şi toţi, în rugăciunea lor, autoamăgindu-se, o îndreaptă către tiparniţa propriilor gânduri zbuciumate /  Afară dacă Tu, în magnetica atracţie a îndurării Tale /  Către Tine Însuţi vei îndrepta  săgeţile noastre stângaci ţintite /  Pentru ca ele să treacă dincolo de deşert; Căci altfel toţi rămân  idolatri strigând neauziţi /  Către un idol surd, dacă i-ai lua după cuvântul Tău. /  O, Doamne nu ne asculta potrivit cuvântului nostru. Doamne, tradu în magnificul tău grai nevorbit metaforele noastre şchiopătânde.