Teoria evoluţiei şi creştinismul. Sunt ele incompatibile?

În ultimele trei  secole omenirea a fost martora dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice. Ştiinţa prin diversele ei ramuri ne-a adus o mai bună înţelegere a lumii naturale şi implicit a schimbat întreaga perspectivă pe care o avem despre univers şi  om. Una dintre aceste descoperiri ştiinţifice este teoria evoluţiei a lui Darwin care susţine ,, că toate speciile vii descind dintr-un mic grup de strămoşi comuni-poate unul singur. El afirma că variaţia din cadrul unei specii are loc la întâmplare şi că supravieţuirea ori dispariţia fiecărui organism depinde de capacitatea sa de a se adapta la mediul înconjurător, ceea ce el a numit selecţie naturală.”[1]      

Deşi teoria evoluţiei este foarte bine argumentată şi acceptată de biologie, paleontologie, antropologie fizică, arheologie, din afara ştiinţelor naturii au apărut diverse reacţii faţă de aceasta, pornind de la negarea ei (de exemplu creaţionismul ştiinţific literalist) până la ideologizarea acesteia (de exemplu evoluţionismul ateu).[2]  Astfel de viziuni  provin fie din cadrul fundamentalismului religios– în special de sorginte neoprotestantă –fie din zona ateismului militant care ideologizează teoria evoluţiei în scopul promovării ateismului. De asemenea unii consideră că între ştiinţă şi credinţă –implicit între teoria evoluţiei şi teologie–nu se poate stabili nicio relaţie (evoluţionismul agnostic ). O ultimă perspectivă (evoluţionismul teist) susţine însă un dialog fructuos între biologie şi credinţă care se caracterizează prin   acceptarea datelor ştiinţifice, acestea fiind  trecute printr-o grilă de interpretare teologică. Este un lucru important de menţionat că în acest mod teologia nu intervine în ştiinţă ci doar interpretează descoperirile acesteia. Totuşi acceptarea teoriei evoluţiei din punct de vedere teologic naşte o serie de întrebări precum: Lumea este inertă sau răspunde chemării lui Dumnezeu? A existat moartea înainte de căderea omului în păcat? Cum se împacă  naraţiunea biblică a creării omului cu teoria evoluţiei?         

 Colaborarea dintre Dumnezeu şi natură în procesul creaţiei

În cartea Facerii se observă o anumită gradaţie şi activitate a lumii. Astfel Scriptura spune ,,Să scoată pământul iarbă” nu că ,,Dumnezeu a creat iarba”.[3]  Practic există o chemare a pământului de către Dumnezeu la o conlucrare. Materia în Sfânta Scriptură nu este inertă ci din contră ea are capacităţi creatoare. Ea este chemată spre dezvoltare şi are capacitatea de a răspunde acestei chemări[4].Sfântul Vasile cel Mare în Omilii la Hexaemeron comentând versetul ,,Să răsară pământul” scria: ,,Gîndeşte-mi-te că aceste puţine cuvinte şi această poruncă scurtă au făcut ca pămîntul neroditor să odrăslească dintr-o dată şi să se porneasă spre naşterea de roade”[5].Această sinergie exprimă dimensiunea kenotică a lui Dumnezeu care prin providenţa Sa influenţează lumea prin chemare, convingere şi nu prin constrângere: ,, Pentru că Dumnezeu este iubire şi nu o forţă a dominaţiei lumea trebuie să fie înzestrată cu o spontaneitate internă şi capacitate auto-creatoare care îi permite să devină <<ea însăşi>> şi astfel să participe la aventura propriei creaţii. Orice alt tip de lume, de fapt, din punct de vedere teologic este de neconceput. Dacă Dumnezeu ar fi un dictator care dirijează şi nu iubire care convinge universul nu ar putea ajunge la acel punct care să-i permiă  ieşirea la libertate.”[6] Prezenţa lui Dumnezeu în creaţie nu este una dictatorială ci din contră este discretă după cum scrie şi teologul Jürgen Moltmann: ,, Dumnezeu acţionează în istoria naturii şi a omului prin prezenţa sa răbdătoare şi tăcută, prin care el dă celor create spaţiu să se desfăşoare, timp pentru dezvoltare, şi putere pentru propria lor mişcare”[7].  Deci Dumnezeu nu creează în mod automat ci în colaborare cu natura  oferindu-i acesteia ,,libertate” în procesul devenirii. Prin aceasta ni se revelează un Dumnezeu iubitor, smerit.

Moartea şi suferinţa

Creaţoniştii literalişti susţin incompatibilitatea dintre Scriptură şi teoria evoluţiei datorită existenţei în lume a morţii şi suferinţei. Moartea pentru ei nu a existat înainte de căderea în păcat a lui Adam.[8] Într-adevăr moartea este consecinţă a păcatului dar întrebarea care se pune este dacă moartea omului seamănă cu cea a animalelor sau noţiunea de moarte poate fi aplicată în special omului.  Moartea unui câine nu este asemănătoare cu cea a omului. De asemenea animalele nu au fost create  nemuritoare : ,, Dumnezeu n-a creat animalele pentru nemurire şi de aceea   plecarea lor din existenţă nu este o încălcare a voinţei lui Dumnezeu, nu este un păcat. Sfântul Augustin scria: <<Animalele au fost create muritoare>>”.[9]  Deci moartea animalelor nu este un rău al creaţiei. Comportamentul animal nu poate fi descris în termeni morali, implicit nu există cruzime în lumea  necuvântătoarelor.[10] De asemenea Sfântul Vasile cel Mare în aceleaşi Omilii la Facere vorbeşte de faptul că există păsări care au construit trupul pentru a se hrăni cu carne: ,,Altul este neamul păsărilor care mănânca carne; aceste păsări au astfel construit trupul lor potrivit cu felul hranei lor: au unghii ascuţite, ciocul întors, aripile iuţi, ca să prindă cu uşurinţă prada şi să o facă bucăţele pentru a se hrăni.”[11]  Astfel putem spune că moartea animalelor a existat înainte de căderea omului în păcat. Aceasta nu contravine cu ideea unui Dumnezeu bun şi iubitor deoarece în lumea animală nu se poate aplica noţiunea de cruzime pentru că necuvântătoarele nu au conşiinţă morală. De asemenea noţiunea de moarte este impropriu aplicată lumii animale. Din punct de vedere teologic şi filosofic numai omul are conştiinţa tragediei morţii. Animalele nu au fost create pentru nemurire.  Ele nu pot fi păcătoase sau virtuoase din motivul că aceste noţiuni pot fi aplicate doar pentru om care deţine conştiinţa morală.[12]

Naraţiunea biblică  despre om şi perspectiva  evoluţiei. Sunt ele incompatibile?

Teoria evoluţiei ne descrie în general modul în care a apărut omul modern. Conform acesteia cele mai vechi fosile de hominizi datează de acum 6-7 milioane de ani. Ele s-au descoperit în Africa şi sunt cunoscute sub denumirile de Sahelanthropos şi Orrorin. Aceşti strămoşi ai omului erau bipezi şi aveau un creier foarte mic. Acum 3-4 milioane de ani a apărut hominidul cunoscut sub numele de Australopithecus. Şi acest hominid era biped iar capacitatea craniană era sub 500 de cm3. Ceea ce este interesant la acest hominid Australopithecus este că avea un craniu care prezintă caracteristici asemănătoare atât cu ale maimuţelor cât şi cu ale oamenilor. Astfel el avea ,,o frunte îngustă şi o faţă lungă, ca a unei maimuţe, dar cu dinţi proporţionaţi precum cei ai omului.”[13]   Acum 2-1,5 milioane de ani a trăit în  Africa homo habilis  care avea o capacitate craniană mai mare de 600 cm3.  Tot în Africa acum aproximat 1,8 miloane de ani a trăit homo erectus care avea o capacitate craniană cuprinsă între 800-1100 cm3. Acesta este şi primul hominid  nomad dintre strămoşii noştri, găsindu-se fosile ale acestuia în Europa, Arhipelagul Indonezian,China.  Tranziţia de la homo erectus la homo sapiens a început probabil acum 400.000 de ani..[14] Totuşi oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că ,,omul modern a apărut pentru prima dată în Africa, cu peste 100.000 de ani în urmă şi, de acolo, s-a răspândit în întreaga lume, înlocuind populaţiile anterioare de Homo erectus şi speciile de hominizi înrudite […]”[15] Aceasta ar fi foarte pe scurt povestea apariţiei omului din punct de vedere al ştiinţei. Pentru  înţelegerea raportului dintre naraţiunea biblică şi teoria ştiinţifică se pot folosi trei modele. Primul model susţine o interpretare anistorică a primelor capitole din Geneză, al doilea o viziune protoistirocă graduală iar cel de-al treilea tot o perspectivă protoistorică dar care are la bază nişte evenimente localizate în istorie.

Primul model susţine că ,,scopul primelor capitole din cartea Genezei este să furnizeze o explicaţie teologică pentru rolul şi importanţa omenirii în intenţiile lui Dumnezeu, aşezată în forma unei naraţiuni despre Adam şi Eva  care este un mit în sensul tehnic al termenului, adică este o poveste sau o parabolă ce are drept scop principal expunerea adevărurilor imuabile fără constrângerile particularităţilor istorice.”[16]  

Al doilea model sugerează că pe măsură dezvoltării oamenilor moderni a existat ,,o creştere treptată  a conştiinţei prezenţei lui Dumnezeu şi a stăpânirii lui peste vieţile lor, la care ei au răspuns cu ascultare şi veneraţie  “[17] Acest eveniment a fost transpus în naraţiunea Genezei dar prezentat pentru oamenii situaţi din punct de vedere geografic în zona Orientului Mijlociu.

Al treilea model susţine că ,,[…] Dumnezeu în mărinimia lui, a ales un cuplu de agricultori din neolitic, din  Orientul Apropiat, sau poate o comunitate de agricultori, cărora a dorit să li se reveleze într-un mod special, chemându-i să intre în relaţie cu El, aşa încât ei să-l poată cunoaşte ca Dumnezeu personal.”[18]  

Primul model are dezavantajul de a nu cuprinde nici o dimensiune istorică şi implicit căderea în păcat îşi pierde înţelesul. Al doilea are dezavantajul că povesteşte evenimente care nu s-au petrecut în zona Orientului Apropiat ci în Africa acum 100.000 de ani. Din punct de vedere asupra perspectivei păcatului strămoşesc  în cadrul acestui model căderea  constă în respingerea conştiinţei prezenţei lui Dumnezeu. Această respingere presupune un  proces  îndelungat al căderii.[19]

Al treilea model probabil este cel care ne ajută să înţelegem cel mai bine raportul dintre evoluţie şi naraţiunea biblică. În primul rând el nu intră în contradicţie cu ştiinţa actuală. În al doilea rând ne ajută să înţelegem grădina Edenului nu ca pe ceva ireal ci ca un element concret,un mediu al harului. De asemenea este important de menţionat că ,,paradisul era doar un loc restrâns şi bine circumscris de pe pământ, în timp ce restul pământului era în starea de stricăciune pe care o cunoaştem. Paradisul descris în cartea Facerii  era o insulă a harului lui Dumnezeu pe pământ. În afara raiului, animalele continuau să se devoreze unele pe altele, plantele continuau să moară şi să se ofiliească , şi viaţa era ceea ce fusese de la început şi cum va continua să fie până la cea de a Doua Venire a Domnului nostru şi a unui Cer Nou şi Pământ Nou.”[20]  O altă problemă pe care o rezolvă acest model este aceea că explică cine a fost soţia lui Cain precum şi temerea acestuia că va fi omorât de către cineva-  explicaţia constă în faptul că alături de Adam şi Eva au existat pe pământ şi alţi oameni. Existenţa altor indivizi umani în lume este menţionată în Facere  cap.1 versetele 26-27 unde se vorbeşte  de crearea neamului omenesc şi mai apoi  despre cea a individul Adam.[21]  Conform acestui model Adam şi Eva sunt consideraţi ,,protopărinţii noii familii a lui Dumnezeu pe pământ, cuprinzându-i pe toţi cei care vor intra într-o relaţie personală cu Dumnezeu prin credinţă.”[22] Astfel căderea în păcat reprezintă neascultarea faţă de Dumnezeu care are ca şi consecinţă moartea spirituală : ,,Printr-o extindere a modelului, cum Adam este capul întregului neam omenesc, prin căderea lui în păcat, toată omenirea cade în păcat odată cu el. Rolul lui de călăuză  este valabil în ambele sensuri. Aşa cum o bombă cu hidrogen explodează cu o forţă sălbatică, împrăştiind radiaţii în toată lumea, la fel şi păcatul intră în lume odată cu prima nesupunere deliberată faţă de porunca lui Dumnezeu, răspândind în toată lumea contaminarea spirituală a păcatului.”[23]    Căderea în păcat are ca şi consecinţă mai întâi moartea spirituală şi mai apoi pe cea fizică. Adam într-adevăr avea posibilitatea să devină nemuritor după cum scria Sfântul Atanasie cel Mare: ,,Iar ştiind că libertatea de alegere a oamenilor poate înclina în amîndouă părţile, a voit să le asigure de mai înainte harul dat lor prin lege. Căci aşezîndu-i în raiul Său, le-a dat lor lege. Aceasta, pentru ca, dacă vor păstra (ce au primit) şi vor rămîne buni, să aibă şi făgăduinţa nestricăciunii din ceruri. Iar dacă vor călca porunca şi, întorcându-se, se vor face răi, să ştie că vor avea să sufere în moarte stricăciunea cea după fire şi nu vor mai vieţui în rai, ci murind vor rămâne în afara acestuia, în moarte şi în stricăciune.”[24]

Concluzie:

Relaţia dintre teoria evoluţiei şi teologie cunoaşte mai multe dimensiuni. Astfel  există poziţii contrare faţă de teoria evoluţiei care provin în general din zona fundamentalismului literalist neoprotestant. Teoria evoluţiei de asemenea este folosită în mod ideologizat contra religiei de către fundamentalimul ateu.  O altă dimensiune este aceea  care susţine că între aceste două domenii nu există nici o legătură  în cadrul evoluţionismului agnostic. Ultima perspectivă, a evoluţionismului teist,  consideră însă că poate exista un dialog fructuos între biologia modernă şi teologie. Această viziune nu vorbeşte de conflict sau de indiferenţă ci de îmbogăţire reciprocă. Astfel din punct de vedere teologic avem de a face cu un Dumnezeu smerit care respectă şi ghidează în mod discret evoluţia lumii.O astfel de viziune poate fi susţinută pe baza descoperirile ştiinţifice deoarece avem de a face cu un univers inteligibil şi care permite apariţia vieţii: […],, ştiinţa modernă a demonstrat că Natura este ordonată, complexă, uşor de exprimat în limbaj matematic şi inteligibilă <<până în cele mai mici particule>>, atât cât o pot discerne instrumentele şi tehnicile noastre. În locul <<atomilor>> noţionali, absolut simpli, am descoperit o <<grădină zoologică a particulelor>> extraordinar de complexă, frumoasă şi supusă rigorilor matematice din Modelul Standard al fizicii, plutind la limita existenţei şi inteligibilităţii (aşa cum Aristotel a prezis acum mult timp în doctrina sa privind materia primară). Iar această ordine, complexitate şi inteligibilitate se manifestă şi la nivel macroscopic. Observăm că există o ierarhie teleologică şi un lanţ de emergenţă pornind de la fizica cuantică, care dă naştere chimiei simple, care la rândul ei permite existenţa proprietăţilor aproape miraculoase ale carbonului şi biochimiei, ce furnizează mai departe bazele materiale pentru apariţia vieţii, cu propria ierarhie ontologică a existenţei metabolice (plante), sensibile (animale) şi raţionale (fiinţe umane). Dincolo de ordine şi inteligibilitate, trăsături uluitoare şi constante, dincolo de cunoştinţele noastre care cresc în fiecare zi, pe măsură ce ştiinţa îşi lărgeşte aria de activitate, acum ştim mai multe şi despre acordarea fină şi precisă a legilor fizice şi constantelor care fac posibil un univers-suport al vieţii.”[25]

Bibliografie selectivă

Alexander, Denis, Creaţie sau evoluţie.Trebuie să alegem?, traducere din limba engleză de Ramona Neacşa-Lupu şi Viorel Zaicu,Editura Curtea Veche,Bucureşti,2010.

Sf.Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I,trad.,introd. şi note Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Colecţia ,,Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,vol.15,EIBMBOR,Bucureşti,1987.

Ayala J.,Francisco, Darul lui Darwin către ştiinţă şi religie,traducere din limba engleză Doina Rogoti, Editura Curtea Veche,Bucureşti,2008.

Collins S.,Francis, Limbajul lui Dumnezeu.Un om de ştiinţă aduce dovezi în sprijinul credinţei,traducere din limba engleză de Silvia Palade, Editura Curtea Veche, Bucureşti,2009.

Haught ,F,John, Darwin,Design, and Divine Providence, în editori Wiliam A Dembski, Michael Ruse, Debating Design. From Darwin to DNA,Editura Cambridge University Press, 2004.

Kuraev, Andrei, Ortodoxie şi creaţionism,în Ioan Ică,Alexandros Kalomiros,Andrei Kuraev,Doru Costache, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi omului, Editura Deisis, Sibiu, 2003.

Kalomiros, Alexandros, Sfatul cel veşnic.Câteva gânduri privitoare la înţelegerea biblică şi patristică a craţiei lumii şi a omului,în Ioan Ică,Alexandros Kalomiros,Andrei Kuraev,Doru Costache,Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi omului, Editura Deisis, Sibiu, 2003.

Schőnborn, Christoph,  Şi nu, şi da, în O dezbatere Templeton: oare din cauza ştiinţei a ajuns desuetă credinţa în Dumnezeu?,Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010.

Sf.Vasile cel Mare, Scrieri, partea I,introd.,trad.. Pr.D.Fecioru,Colecţia  ,,Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986.