Sfântul Ulrich, episcopul făcător de pace

Unul dintre cei mai importanţi episcopi care au activat pe teritoriul Germaniei în perioada ottoniana este Sf. Ulrich, fost episcop  de Augsburg. Venerat mai ales în sudul Germaniei, el s-a remarcat nu numai printr-o activitate de 50 de ani ca episcop, ci mai ales prin negocierile pentru pace şi pentru măsurile luate spre ridicarea duhovnicească a clerului din episcopia sa.

Ulrich (Uodaricus) s-a născut în Augsburg sau într-o localitate din apropierea acestui oraş (Wittislingen) în jurul anului 890, într-o familie nobiliară alamană (a hupaldingilor). Despre mama sa, Dietpirch (Thietpirc), se ştie că era înrudită cu ducele şvab Burchard, dar şi cu împărăteasa Adelheid (+999) (Franz Xaver Bischof, art. Ulrich, în: Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon, vol. 17, Verlag Traugott Bautz, 2000).

În primii ani ai copilăriei lui Ulrich, părinţii s-au mutat din Wittislingen în Dillingen, pe Dunăre, unde Ulrich a crescut alături de fraţii săi, Dietpald şi Manegold şi de alte două surori. (Peter Rummel, art. Hl. Ulrich, Bischof von Augsburg, pe situl episcopiei catolice din Augsburg, http://www.bistum-augsburg.de/index.php/bistum/Bistum/Geschichte/Histori..., pagina accesata la data de 10 iunie 2011).

La vârsta de 10 ani a fost trimis să studieze la renumita mănăstire din St. Gallen, unde va rămâne între anii 900 şi 908. Aici o va cunoaşte şi pe sfânta Wiborada, care-i va profeţi că va ajunge episcop undeva la răsărit de oraşul St. Gallen (Pr. Alexandru Nan, art. Wiborada, patroana bibliotecilor, publicat în ziarul « Lumina » la data de 2 mai 2011).

După această pregătire temeinică făcută la călugării benedictini, se va întoarce la Augsburg, unde va primi funcţia de trezorier al episcopului de Augsburg, Adalbero, unchiul său. În acelaşi timp se pare că a administrat şi bunurile familiei sale. Dezamăgit că n-a fost ales episcop de Augsburg la moartea episcopului Adalbero, se va retrage pe moşia părinţilor săi.

Dar profeţia făcută de sfânta Wiborada se va împlini în anul 923, când va fi ales  succesorul episcopului Hiltines, la intervenţia ducelui Burchard I şi cu acordul regelui Heinrich I. Timpde 50 de ani, Ulrich se va dovedi un important şi fidel colaborator al regilorHeinrich I (919-936) şi Otto I (936-973), de ultimul legându-l şi o prietenie foarte strânsă.

Când ducele Liutolf, un fiu al lui Otto I din prima căsătorie, s-a ridicat împreună cu mai mulţi nobili împotriva tatălui său, episcopul Ulrich a fost printre puţinii care şi-au păstrat jurământul de credinţă, susţinându-l pe rege. Însoţit de oamenii săi, Ulrich, a călărit spre Regensburg, pentru a elibera oraşul din mâna răzvrătiţilor. În acest timp răsculaţii au cucerit oraşul Augsburg. La întoarecere a poposit la castelul Schwabmünchen, în care a rămas aproape un an.

În primăvara anului 954 regele Otto I dorea să lămurească situaţia creată printr-o intreventie armată împotriva fiului său şi a celorlalţi răsculaţi. Atunci când conflictul  şi vărsarea de sânge  păreau iminente, Ulrich, împreună cu episcopul de Chur, Hartbert, au mijlocit între cele două fronturi. În urma negocierilor se va încheia pace între cele două tabere, la sărbătoarea  Crăciunului din anul 954.

Câteva luni mai târziu, teritoriul şvab era ameninţat de un pericol şi mai mare: atacul ungurilor. Ajunşi în Bavaria, aceştia distrugeau satele şi mănăstirile şi tot ce găseau în cale. Prin grija lui Ulrich, în calitatea sa de episcop-administrator al Regatului (datorită sistemului episcopal otton, prin care episcopii aveau şi atribuţii importante în Regat!), s-a construit un gard împrejmuitor al oraşului Augsburg, cetăţenii putând opune astfel rezistenţă. Călare pe cal, Ulrich a participat la luptă, dar se pare că «înarmat»  doar cu o Biblie la el. Unii consideră acest episod doar o pioasă legendă.

Cert este faptul că locuitorii oraşului au reuşit în zilele de 8 şi 9 august 954 să respingă atacurile ungurilor până la venirea armatei regale. Astfel, în ziua prăznuirii Sf. Laurenţiu s-a dat la Lechfeld, lângă Augsburg, bătălia finală, unde ungurii au fost definitiv înfrânţi. Pierderile au fost totuşi mari pentru Ulrich, în ciuda biruinţei : şi-a pierdut un frate (Dietpold) şi un nepot în luptă. Pentru meritul avut la infrângerea ungurilor, regele Otto I i-a dat şi mai multe privilegii, printre care şi  dreptul de a bate monedă proprie.

După victoria de la Lechfeld, Ulrich a fost preocupat mai mult de refacerea bisericilor şi manăstirilor distruse de către unguri. Pentru câtva timp a deţinut funcţia de abate al manăstirilor regale, Kempten und Ottobeuren. Acestor mănăstiri le-a dat mai târziu dreptul de a-şi alege singure abatele. În anul 955 a ajutat la refacerea mănăstirii Benediktbeuren, iar în anul 968 a înfiinţat la Augsburg conventul canonicilor cu hramul Sf. Stefan şi un spital (G. Kreuzer, art. Ulrich, în: Lexikon des Mittelalaters, vol. 8, München 1997, p. 1173). În fiecare an Ulrich vizita una dintre mănăstirile episcopiei sale (Feuchtwangen, Füssen, Habach, Staffelsee şi Wiesensteig).

O preocupare permanentă a episcopului Ulrich a fost şi pregătirea temeinică a cleruluisău. În acest sens ţinea o dată la patru ani un Consistoriu bisericesc şi administra Taina Marelui Mir. De asemenea, făcea adesea vizite pastorale clerului său. Bianual îi convoca pe membrii clerului să participe la sinoadele diecezane ţinute la Augsburg (Manfred Weitlauff, Lexikon der Heiligen und der Heiligenverehrung, vol. 3, Freiburg în Breisgau 2003, p. 1637). În decursul activităţii sale episcopale a întreprins cel puţin patru călătorii la Roma, de fiecare dată aducând de acolo mai multe moaşte de sfinţi pentru episcopia sa. De asemenea, în timpul domniei regelui Otto I a participat la cele mai importante evenimentele cu caracter religios din Regat, la adunările regale si lasinoadele ţinute la Ingelheim (948), Augsburg (952), Roma (972) şi încă o dată la Ingelheim (972).

În Viaţa Sf. Ulrich, redactată la zece ani de la moartea sa, de către eclesiarhul catedralei şi ucenicul său, Gerhard, este subliniată viaţă duhovnicească evlavioasă şi ascetică pe care a trăit-o în tot acest timp. Biografia, considerată ca fiind ”prototipul  unui episcop din perioada ottoniana”, scoate în evidenţă  viaţa de renunţare specifică monahilor, pe care a dus-o, dar şi generozitatea safaţă de cei săraci.

Cu un an înainte de moarte, episcopul Ulrich dorea să renunţe la scaunul episcopal în favoarea nepotului său, Adalbero, cu gândul de a se retrage la o mănăstire. Sinodul convocat la Ingelheim în anul 972 s-a opus însă acestei măsuri.

Un an mai târziu, pe 4 iulie 973, Ulrich şi-a dat obştescul sfârşit. După mai multe zile de priveghere în catedrala din Augsburg, rămăşiţele pământeşti i-au fost aşezate în biserica închinată Sf. Afra, biserică pe care o renovase şi în care-şi pregătise dinainte un loc de veci. Slujba inmornantarii a fost oficiată de către episcopul de Regensburg, Wolfgang.

Mormântul episcopului Ulrich a devenit în scurt timp loc de pelerinaj. Chiar în biografia scrisă la doar  zece ani după moarte, sunt consemnate mai multe minuni săvârşite prin mijlocirea sfântului. Deja în anul 992,  la sfinţirea catedralei din Halberstadt, îi era închinat un altar secundar.

La cererea episcopului de Augsburg, Liutolds (989-996), bazată pe evlavia populară, sinodul ţinut în Lateran, la data de 31 ianuarie 993, sub protia papei Ioan al XV-lea, l-a declarat sfânt. Astfel, este consemnat primul proces de canonizare oficială, făcută în Biserica romană. Procesul verbal, elaborat în limba latină,s-a păstrat până astăzi.

Acelaşi episcop Liutold a construit o primă capelă deasupra mormântului sfântului Ulrich. Deja la sfârşitul secolului al X-lea, numele sfântului Ulrich figura atât în Necrologul manăstirilor Reichenau şi Merseburg, cât şi în Analele mănăstirii din St. Gallen (Annales Santgallenses maiores), la data de 4 iulie, datatrecerii sale  la cele veşnice.

Biografia lui Gerhard consemnează răspândirea veneraţiei sfântului cu mult în afara Imperiului roman de naţiune germană, la numai zece ani după trecerea sa la cele veşnice.

În anul 1061, sfântul Ulrich era considerat patron al episcopiei de Augsburg, alături de Sf. Afra, moartă în timpul persecuţiei lui Diocletian. În scurt timp sfântul a devenit şi patron al oraşului Augsburg, dar şi co-patron al episcopiei de Paderborn şi ocrotitor al multor biserici şi mănăstiri, în special, din sudul Germaniei. În decursul Evului Mediu el a fost declarat şi patron al pescarilor, producătorilor de vin, al izvoarelor şi apelor, dar şi al călătorilor.

Viaţa Sf. Ulrich i-a inspirat pe călugării iezuiţi din secolul al XVIII-lea să redacteze o piesă de teatru, avându-l pe sfânt caprotagonist. În urma unor îndoieli legate de autenticitatea moaştelor sale, manifestate începând din secolul al XVIII-lea, rămăşiţele sale pământeşti au fost examinate medical  de două ori: o dată în anul 1764, iar a doua oară în anul 1971.

Sfântul Ulrich, al cărui cult s-a reintensificat în secolul al XX-lea, şi prin iniţiativa episcopului catolic  de Augsburg, Joseph Freundorfer (+1963), este astăzi patronul unei importante edituri catolice din Augsburg, care-i poartă numele. În iconografie sfântul Ulrich este reprezentat având ca atribute speciale, Sf. Evanghelie şi un peşte, care aminteşte de patronajul asupra apelor.  În fiecare an episcopia catolică de Augsburg dedică mai multe manifestări sfântului Ulrich. Anul acesta acestea se vor desfăşura la Augsburg între 1 şi 11 iulie.