Ce fel de unitate bisericească este posibilă?

Biserica lui Hristos este una, după cum mărturisim în Simbolul niceo-constantinopolitan, chiar dacă creştinii sunt separaţi în diferite confesiuni. Desigur fiecare confesiune poate să afirme despre sine că este Biserica cea una şi că ceilalţi s-au îndepărtat de la adevărul de credinţă. Totuşi dezbinarea creştinilor este un păcat împotriva Duhului Sfânt de care toţi trebuie să fim conştienţi. Unul din pionierii miş-cării ecumenice zicea că Dumnezeu nu ne va judeca pentru că n-am realizat noi unitatea creştină – care este în cele din urmă lucrarea Duhului Sfânt, Duhul unităţii, – ci ne va judeca pentru că am rămas insensibili la rugăciunea Domnului ca toţi să fie una şi n-am suferit pentru marele păcat al dezbinării în care ne complacem şi pe care o adâncim, cu voie sau fără voie, spre sminteala lumii. Aici mă gândesc în primul rând la atitudinea unor Biserici protestante care se îndepărtează tot mai mult de Bisericile Ortodoxă şi Catolică în ce priveşte morala creştină atât de clar exprimată de Sfânta Scriptură.

Obişnuinţa de a trăi în dezbinare, de a nu conştientiza că dezbinarea este un mare păcat sau de a nu-şi pune problema unităţii este astăzi caracteristică pentru cei mai mulţi creştini. După cum ştim, până nu de mult unitatea creştină era văzută ca întoarcerea celorlalţi la Biserica proprie. Prozelitismul era o practică curentă, fundamentată chiar biblic: „sileşte-i să intre ca să mi se umple casa” (Luca 14, 23). Poate nici astăzi lucrurile nu sunt cu mult diferite, numai că limbajul este altul. Aceasta nu înseamnă că mişcarea ecumenică a eşuat şi că n-ar mai fi necesară, cum cred unii, ci doar că schimbarea mentalităţilor nu se face uşor şi, mai cu seamă, nu se face după cum vor alţii. Totuşi climatul ecumenic între creştini este cu totul altul decât la începutul mişcării ecumenice şi nu putem decât să mulţumim lui Dumnezeu pentru acest dar.

Dacă vorbim de unitatea Bisericii, nu putem trece sub tăcere realitatea dureroasă a păcatului. Păcatul atentează neîncetat la unitatea ontologică a umanităţii pe care n-o poate distruge întru totul, ci doar o desfigurează sau deformează, aşa încât cei mai mulţi  nici nu-şi dau seama că există totuşi o unitate mistică a umanităţii.  Iar păcatul prin excelenţă este egoismul sau iubirea de sine, care ne închide in noi înşine şi ne separă de semeni. Sfinţii  au biruit păcatul şi au redescoperit în ei înşişi această unitate mistică a umanităţii şi a creaţiei, al cărui fundament este iubirea. Astfel sfântul nu mai este separat de nimeni şi de nimic, el poartă în sine pe toţi şi totul: umanitatea şi cosmosul. De aceea unitatea adevărată n-o cunosc şi n-o trăiesc decât sfinţii  (nu doar cei recunoscuţi ca atare de Biserică, ci şi mulţimea sfinţilor necunoscuţi sau ignoraţi de oameni). Căci aceştia au învins în ei înşişi toate barierele, care-i separă de ceilalţi, inclusiv pe cele confesionale. În fond ecumenismul adevărat nu-i posibil decât între oameni care tind spre sfinţenie, care au o profundă conştiinţă a păcatului şi a limitelor proprii şi care prin rugăciune şi asceză se luptă pentru a-şi birui e-ul propriu egoist şi ai cuprinde în sine pe ceilalţi.

Din punct de vedere ortodox, ca şi din punct de vedere catolic, unitatea creştină în-seamnă în primul rând unitatea în credinţă, adică acceptarea de către toţi a adevărurilor de credinţă sau a dogmelor proclamate de Sinoadele ecumenice (7, după ortodocşi; 25, după catolici). Ştim însă cât de greu avansează dialogul teologic între Biserici pentru că nimeni nu este pregătit să cedeze ceva din credinţa Bisericii sale. Fiecare este într-un fel rob al propriei sale tradiţii, al propriului său context social şi cultural.  Eu nu cred  că vom avansa semnificativ în viitorul apropiat, având în vedere trecutul istoric, care apasă încă asupra noastră, ca şi criza de identitate a omului contemporan şi a Bisericilor înseşi. Numai o minune dumnezeiască poate să ne exorcizeze memoria de demonii trecutului conflictual dintre Biserici şi să ne facă să înţelegem că singura noastră identitate este Hristos, Dumnezeul Cel viu, întru Care „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos“ (Gal 3, 28).

Totuşi nu trebuie să ne resemnăm cu gândul că nu putem face mare lucru pentru unitatea creştină, care este în cele din urmă lucrarea şi darul Duhului Sfânt. Mai întâi ar trebui să acceptăm că chiar şi unitatea în credinţă nu înseamnă uniformizare absolută. Ştim că Biserica şi-a păstrat unitatea în primul mileniu, cu toate că în Apus, în unele Biserici locale, se mărturisea Crezul cu adaosul Filioque. Ca să nu vorbim aici de expresiile legitime ale credinţei în rituri şi tradiţii, care difereau de la o Biserică locală la alta. Uniformizarea riturilor liturgice s-a produs spre sfârşitul mileniului I şi a însemnat, fără îndoială, o sărăcire, atât în Răsărit, prin generalizarea ritului bizantin, cât şi în Apus, prin impunerea ritului roman.

Prin aceste afirmaţii nu vreau să minimalizez importanţa mărturisirii de către toţi creştinii a aceleaşi credinţe pe care Biserica a stabilit-o în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan şi prin hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade ecumenice din primul mileniu. Vreau să spun doar că dogmele înseşi, adică adevărurile de credinţă, pot deveni idoli, cum spune Sf. Grigorie de Nyssa, dacă le golim de iubire, dacă le transformăm în arme contra celorlalţi. „Litera ucide, iar duhul face viu” (II Cor 3, 6).  Apoi trebuie spus că precizarea credinţei de către Sinoadele ecumenice, nu s-a făcut dintr-o necesitate interioară sau de dragul de a înmulţi dogmele, ci pentru apărarea adevărului revelat faţă de diferitele erezii apărute de-a lungul secolelor. În această privinţă, Sf. Ilarie de Pictavium spune că Părinţii s-au adunat în sinoade împotriva voinţei lor, siliţi fiind de erezii, pentru a apăra adevărul credinţei faţă de rătăcirile din vremea lor. Şi aceasta pentru că credinţa ne-a fost dată ca s-o trăim şi nu ca s-o tranformăm în concepte doctrinare. De aceea Părinţii s-au silit să nu înmulţească dogmele, conştienţi că orice expresie omenească este relativă şi nu poate cuprinde misterul lui Dumnezeu, care este dincolo de tot cuvântul. Ei erau de asemenea conştienţi că dogmele pot da naştere la interpretări diferite şi, deci, la schisme, cum a fost schisma Bisericilor precalcedoniene. Aceste Biserici s-au rupt de Biserică, neac-ceptând hotărârile Sinodului IV de la Calcedon, din 452 deşi mărturisesc aceeaşi credinţă ca şi a Sinodului, dar în alţi termeni. Iar schisma persistă până astăzi  pentru că nici Biserica Ortodoxă, nici Bisericile precalcedoniene nu fac efortul necesar pentru restabilirea comuniunii euharistice.

Cu cât Bisericile şi-au precizat mai mult credinţa în dogme, pe care fiecare le consideră adevăruri imuabile, cu atât mai greu este să se ajungă la unitatea în credinţă.

Ce fel de unitate între Biserici este posibilă? Cunoscând realitatea din lumea ortodoxă, nu cred că ortodocşii vor accepta vreodată o altă unitate decât unitatea bazată pe mărturisirea aceleaşi  credinţe, după modelul Bisericii din primul mileniu. Romano Catolicii au aceeaşi viziune a unităţii, numai că cele două Biserici au, în anumite puncte, cum este rolul primatului papal în primul mileniu, păreri diferite. Această problemă este dezbătută actualmente în cadrul dialogului teologic dintre cele două Biserici. Lutheranii au, în schimb, o cu totul altă viziune despre Biserică şi despre unitatea ei care nu sunt acceptate de ortodocşi, nici de catolici.

Eu ştiu că dragostea pentru unitatea creştinilor ne presează pe mulţi să facem mai mult pentru avansarea ei. „Foc am venit ca să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins!”, zice Hristos (Luca 12, 49). Dar nu cred că putem forţa lucrurile şi grăbi în mod artificial unitatea creştină pentru că există riscul de a crea noi dezbinări.

Dacă orice dezbinare între oameni este de la diavolul (cuvântul însuşi „diabolos” arată pe cel ce dezbină, învrăjbeşte, seamănă discordie), iar unitatea este prin excelenţă lucrarea Duhului Sfânt, cred că cel mai important lucru care ţine de noi creştinii este de a ne înmulţii rugăciunea şi asceza, singurele mijloace prin care putem alunga demonul dezbinării din noi înşine şi dintre noi. Rugăciunea şi asceza refac în noi unitatea omului lăuntric al cărui simbol este inima, locul în care se concentrează ca într-un focar toate puterile fizice şi psihice Dacă mintea, ca energie a inimii, nu rămâne mereu în legătură cu inima prin rugăciune nu ne putem bucura de pacea inimii. Iar fără pacea inimii nu  putem contribui la pacea şi înţelegerea dintre oameni.

Teologia scolastică, raţională prin excelenţă, din dorinţa de a explica totul prin concepte şi definiţii, a înlăturat în mare parte misterul şi ne ispiteşte, adeseori fără să ne dăm seama, să instrumentalizăm credinţa, respectiv definiţiile dogmatice pe care le folosim ca armă împotriva celor ce cred sau gândesc altfel. Există de asemenea pericolul de a absolutiza totul şi de a-L închide pe Dumnezeu în conceptele noastre. De aceea Vladimir Losky spunea că după ce am construit un sistem teologic trebuie să-l minăm imediat pentru a nu-L face pe Dumnezeu prizonierul propriului nostru sistem. Este necesar deci un echilibru între minte şi inimă, între dezvoltările teologice, ca expresii ale misterului credinţei şi misterul însuşi care este dincolo de orice concept. Ceea ce nu se poate realiza decât tot cu ajutorul rugăciunii şi ascezei.

Sunt conştient că prin tot ce spun aici nu răspund aşteptărilor organizatorilor acestei întâlniri care aşteptau de la mine lucruri mai concrete cu privire la un model de unitate bisericească.

V-aş ruga totuşi ca în încheiere să-mi permiteţi să citez un pasaj dintr-o intervenţie făcută cu mai mulţi ani în urmă la o masă rotundă pe tema „Ecumenismul martirilor“.

Mărturia interconfesională în secolul XX este răspunsul la marea dramă a dezbinării şi, uneori, chiar a urii dintre creştini. În timpul nostru s-au întâlnit în lagăre de con-centrare şi în închisori creştini de  confesiuni, culturi şi limbi deosebite. Ei au trăit împreună, oprimaţi şi ameninţaţi cu moartea, o mare fraternitate. Ei erau doar creştini împreună în suferinţă, fără distincţie de ierarhie sau de apartenenţă confesională: ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici, luterani, baptişti au suferit împreună pentru Hristos. Acest martiriu comun, acest mare genocid al creştinilor din secolul XX are pentru noi o importanţă imensă. El prefigurează profetic evenimentul eshatologic al unei comuniuni eclesiale lărgite care îi va cuprinde pe toţi creştinii dezbinaţi de istorie, de cultură, de politică şi de asemenea de felul diferit de a formula şi de a trăi credinţa creştină.

În vremea noastră, ca în Biserica primară, martirii sunt aceia care sângele lor, prin dragostea lor faţă de vrăjmaşi, prin rugăciunea lor pentru lume, prin mărturisirea explicită a credinţei fondează Biserica. Biserica este Biserica martirilor şi a sfinţilor. Iar mărturia comună a martirilor creştini din toate confesiunile fondează Biserica vremurilor viitoare. Aceasta nu  va fi un sincretism creştin, ci o convertire comună la rădăcinile credinţei şi ale tradiţiei creştine. Pentru aceasta trebuie să fim fideli martirilor noştri. Practica ecumenică trebuie să se inspire din mărturia interconfesională a martirilor din secolul XX: să facem în societate şi în climatul de libertate ceea ce martirii noştri au făcut în captivitate; să continuăm să trăim urgenţa solidarităţii credinţei şi a vieţii evanghelice; să păstrăm, în abundenţă, stilul vieţii creştine de sărăcie pe care martirii l-au trăit în lagărele de concentrare. Trebuie să fim de asemenea foarte apropiaţi de cei mai săraci care ne obligă la o astfel de mărturie interconfesională. Pentru că acolo unde sunt săracii, acolo este Hristos. Toţi trebuie să avem el puţin sărăcia Duhului, o mentalitate de săraci pentru ca marea persecuţie a bogăţiei şi a abundenţei, persecuţie subtilă şi redutabilă a timpului nostru, care cuprinde pe creştinii de toate confesiunile, să stimuleze în noi ardoarea duhovnicească a mărturisirii credinţei.