Trăim religios în societate sau social în religie?

Introducere

Mai întâi aş dori să felicit organizatorii acestei conferinţe pentru faptul de a dezbate într-un astfel de cadru această problematică atât de actuală, într-un moment al istoriei în care omenirea pare că şi-a pierdut în mare măsură orientarea. De asemenea doresc să mulţumesc pentru încrederea şi cinstea ce mi s-a acordat prin invitaţia de a vorbi astă seară în faţa dumneavoastră.

În ce priveşte contribuţia mea, o să vă vorbesc dintr-o perspectivă pastorală personală, fără a avea nici pe departe pretenţia de a aborda toate faţetele unui subiect atât de vast. Şi anume vorbesc de pe poziţia unui episcop ortodox, născut în România în timpul regimului comunist ateu, care am suferit unele din privaţiunile şi îndoctrinările impuse de acest regim şi care acum îmi desfăşor activitatea în mijlocul societăţii de consum occidentale secularizate, fiind martor în prezent al escaladării uimitoare a secularismului în est şi a ateismului în vest. Vă rog să-mi permiteţi să aduc o mică completare titlului conferinţei mele. Şi anume vorbesc din perspectiva unui episcop-monah, a unui episcop care am trăit ca monah 12 ani, care am rămas monah, episcop fiind, şi care mă bucur să trăiesc monahismul cât mai autentic, el reprezentând pentru mine viaţă, răsuflare împreună cu Dumnezeu, în ritmul lui Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă toţi episcopii sunt monahi. Ei sunt aleşi dintre monahi, iar atunci când este ales un cleric ne-monah, acesta trebuie să depună întâi voturile monahale şi numai după aceasta este hirotonit episcop. Prin acest lucru Biserica Ortodoxă doreşte să păstreze reprezentanţii ei de la vârf în cea mai autentică tradiţie ortodoxă, însufleţiţi de idealurile cele mai înalte ale creştinismului, ştiindu-se foarte bine că monahismul reprezintă încercarea cea mai consistentă în cadrul Bisericii noastre, după încetarea persecuţiilor, de a trăi o viaţă care să-L aibă în centru pe Iisus Hristos ca Domn şi Dumnezeu.

Geneza tematicii

Ca monah, din 1990 până în 2002 am trăit într-o mănăstire din centrul României, la poalele Munţilor Făgăraş, lângă localitatea Sâmbăta de Sus, mănăstire numită Brâncoveanu, după numele întemeietorului ei, Constantin Brâncoveanu, voievod al Ţării Româneşti, care a preferat moartea martirică în credinţa ortodoxă împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu ginerele său faptului de a-şi părăsi credinţa şi de a îmbrăţişa islamul. La 1785 mănăstirea din care vin a fost distrusă cu tunul de către stăpânirea habsburgică, deoarece ea constituia un centru de rezistenţă ortodoxă împotriva acţiunii de răspândire forţată, chiar armată, a catolicismului în Transilvania prin uniatism. În timpul regimului comunist mănăstirea noastră a putut dăinui datorită abilităţii şi probabil unor compromisuri pe care stareţul de atunci al mănăstirii le va fi făcut cu puterea politică, pentru ca monahii să poată să trăiască nestingheriţi. Astfel, în timpul acestui regim un părinte din mănăstire putea afirma: „Noi trăim aici în mănăstire ca pe o insulă capitalistă, dar să nu audă comuniştii că vin şi ne cuceresc”. Bineînţeles că nu aceasta era situaţia tuturor mănăstirilor. Multe din ele fuseseră închise sau chiar demolate, foarte mulţi monahi fuseseră alungaţi din mănăstiri în 1959 şi siliţi să se încadreze în societatea civilă, în condiţii adesea umilitoare. Unii dintre ei se aflau în închisori, vinovaţi de a fi uneltit împotriva ordinii socialiste prin faptul că îşi manifestaseră deschis credinţa în Dumnezeu. Acelaşi părinte – este vorba de Arhimandritul Teofil Părăian, duhovnic cunoscut şi apreciat în întreaga ţară – spunea uneori că din păcate „cei mai mulţi oameni trăiesc social în religie, nu religios în societate”. El avea în vedere mai ales oameni care se consideră religioşi, fără a trăi ca atare, ci care împlinesc formal anumite prescripţii, obiceiuri sau ritualuri religioase doar în virtutea unei tradiţii, pentru că aşa face toată lumea. Ca om care a trăit 53 în mănăstire, în slujba lui Dumnezeu, într-un contact permanent cu El, Părintele Teofil consideră că oamenii care rămân doar la afirmarea credinţei lor, dar care nu fac nimic în această calitate, de fapt nu sunt credincioşi, ci necredincioşi. Dânsul cere cu insistenţă o angajare reală în viaţa religioasă a celor care se declară credincioşi, cere ca ei să facă anumite lucruri pe care le face cineva doar pentru că este credincios, de exemplu să meargă duminica la biserică, să se roage regulat dimineaţa şi seara, să postească, să citească Sfânta Scriptură şi în mod special Noul Testament. El spune: „Pe cei care nu merg la biserică eu la păgâni îi număr”. Prin urmare, prin faptul ca cineva să trăiască religios în societate Părintele Teofil, în acord cu întreaga tradiţie ortodoxă, înţelege că acea persoană trebuie să aibă o manifestare de om credincios şi în tot ce este, gândeşte, spune şi împlineşte să Îl aibă în vedere pe Dumnezeu, să se raporteze la Dumnezeu. Cred că aceasta ar putea fi o definiţie a omului credincios: un om în viaţa căruia Dumnezeu se află pe primul loc, un om care are o raportare continuă la Dumnezeu.

Contextul actual

Din păcate însă în spaţiul european contemporan există tot mai mulţi oameni care nu cred sau nu mai cred în Dumnezeu, mulţi care au o credinţă foarte slabă precum şi mulţi care I se declară chiar ostili. Spre exemplu, în Cehoslovacia peste 60% din populaţie nu mai crede în Dumnezeu, în Germania de est mai cred doar 30-40%; deci o situaţie asemănătoare, reprezentând o noutate istorică nemaiîntâlnită până acum. Nu s-au mai întâlnit până acum situaţii în istorie în care un grup etnic, un popor să cuprindă o rată majoritară de oameni care nu cred în Dumnezeu. În limba greacă cuvântul „om” se exprimă prin termenul „anthropos” (ἄνθρωπος), cuvânt care înseamnă privitor în sus, de la „ano athreein” (ἄνω ἀθρέειν). Prin creaţie omul este orientat spre ceruri. Sfântul Vasile cel Mare într-una din omiliile sale spune că: „Dintre toate vieţuitoarele numai pe om l-a creat cu facultatea de a sta drept, ca să cunoşti şi din forma lui că viaţa ta este de origine dumnezeiască. Căci toate patrupedele privesc spre pământ şi sunt plecate spre pântece; numai omul are privirea gata spre cer, ca să nu se îndeletnicească cu pântecele, nici cu pasiunile cele de sub pântece, ci să aibă toată pornirea lui spre înălţime” . Iată că ne aflăm din păcate în situaţia în care omul astăzi priveşte atât de mult spre pântece şi atât de puţin spre ceruri...

Dacă până în secolul al XIX-lea tradiţia culturală europeană, viaţa în general era întrepătrunsă cu creştinismul, începând cu acest secol a apărut tendinţa omului de a se debarasa de creştinism. Vorbim de atunci încoace de o continuă desacralizare (Verweltlichung) a culturii şi vieţii umane, de o încercare a culturii de a se emancipa de creştinism sau de religie, proces care a atins apogeul în cultura şi societatea necreştină a zilelor noastre.

Congresul de astăzi, faptul că vorbim despre „ateism” şi „secularizare” (ateism = absenţă a lui Dumnezeu şi secularizare = desacralizare) este şi o consecinţă a acestei triste realităţi, care a luat forme diferite în estul şi în vestul Europei, forme care au însă aceeaşi bază comună şi anume îndepărtarea omului de Dumnezeu, precum şi mentalitatea marcată de convingerea progresului continuu. Începând cu Revoluţia franceză omul occidental a crezut în ideea realizării printr-un progres continuu a unui paradis social-politic, proiectând asupra societăţii o desăvârşire care există de fapt doar în Dumnezeu. În secolul al XIX-lea s-a născut convingerea că progresul este o desfăşurare inevitabilă. E vorba de o concepţie deterministă, care spune că unei etape de dezvoltare trebuie să-i urmeze alta cu o precizie ştiinţifică. Iar industrializarea este în acelaşi timp secularizare. În timp ce omul cel vechi trăia într-o lume în care supranaturalul şi naturalul se îmbinau, industrializarea este o creaţie pur istorică, o lume pur umană, în care omul îşi vede doar realizările lui. Iar această fază industrială în care se consideră că este necesar să intre întreaga umanitate este în acelaşi timp victoria secularizării.

Deşi s-a vorbit mai mult de ateismul din est şi de secularismul din vest, cele două sunt faţete ale aceleiaşi medalii, manifestarea aceleiaşi lipse de credinţă. La idee nu s-a renunţat din păcate nici după ce, cele două războaie mondiale au demonstrat că ea este o utopie, deoarece s-a creat o confuzie între aspiraţia religioasă autentică şi credinţa în progres. Secularizarea pe o perioadă lungă a dus la o lume în care sacralitatea, sacrul, sfinţenia nu mai sunt percepute, sau aproape că nu mai au loc, la o lume care se vede doar pe ea însăşi, pentru care cerul este închis. Papa Benedict al XVI-lea, în cadrul întâlnirii de lucru avute vinerea trecută, în 10 noiembrie, când a primit în audienţă primul grup de episcopi germani veniţi la Roma pentru vizita „ad limina”, referindu-se la această situaţie, spunea că „împărtăşeşte cu întreaga lume apuseană situaţia unei culturi caracterizate de secularizare, în care se tinde ca Dumnezeu să dispară tot mai mult din conştiinţa publică, în care caracterul deosebit al persoanei lui Hristos se estompează şi valorile făurite de tradiţia Bisericii îşi pierd eficacitatea”.

Pe de altă parte nevoia de sacralitate a omului privat de ea izbucneşte sub alte forme, apărând ideologii ca false religii cum a fost şi comunismul, care promitea unei lumi total secularizate un paradis terestru şi un fel de automântuire a omului, o mântuire cu forţe proprii în limite strict materiale. În estul european secularizarea şi îndepărtarea omului de sacru s-a manifestat într-un mod foarte violent sub forma ideologiilor regimurilor comuniste atee. Ateismul promovat de regimul comunist, descris drept idealul social al societăţii umane şi impus prin orice mijloace, inclusiv tortură sau omorârea celor care se opuneau ideologiei lui, devenise în ţările comuniste un fel de substitut al religiei. Practic ateismul era noua religie, iar conducătorul partidului şi implicit al statului, „cel mai iubit fiu al poporului”, „geniul” atoateştiutor era dumnezeul sistemului comunist. În sistemul comunist din est a existat un materialism colectivist. Însă în zilele noastre avem de-a face mai ales cu un materialism individualist care poate fi chiar mai grav, deoarece primul, apelând la o solidaritate umană, nu era chiar aşa de egocentric. O altă formă a manifestării nevoii de sacralitate în societatea occidentală este boom-ul importurilor de religii exotice. Aspiraţia după transcendenţă ne mai găsind loc în societatea industrializată secularizată se deplasează spre ocultism şi ezoterică necreştină, ceea ce trebuie să fie un avertisment şi o provocare pentru creştinismul milenar.

Trebuie amintit aici faptul că, chiar în cadrul teologiei creştine există diferite interpretări ale secularizării. Unele dintre ele, catolice sau ortodoxe, văd în ea o desacralizare (Verweltlichung) a culturii, care sfârşeşte prin intrarea într-o cultură necreştină. În încercarea de a împăca creştinismul cu secularismul, a apărut însă, mai ales în sânul protestantismului, în legătură cu interpretarea istorico-critică a Bibliei, şi ideea că secularizarea este în fond o continuare a creştinismului, un nou mod de manifestare şi înţelegere a acestuia. Aceasta plecându-se de la ideea că şi creştinismul a secularizat întreaga mitologie şi religiile politeiste ale păgânismului precreştin. Astfel s-a răspândit tot mai mult ideea că creştinismul nu ar fi în opoziţie cu secularizarea, ci că aceasta este continuarea naturală a ceea ce a fost în germene conţinut în creştinismul primar, deoarece şi monoteismul biblic iudeo-creştin a fost în raport cu peisajul religios precreştin o secularizare, iar acum noi ne găsim într-un moment înaintat de dezvoltare a ceea ce era conţinut în embrionul creştinismului. Astfel secularizarea ar fi în cele din urmă prelucrarea de fond şi realizarea creştinismului (vezi Gogarten).

Clarificarea unei realităţi triste – social în religie în sens negativ

Suntem cu toţii de acord că această lume secularizată, atee se află în criză. Religia care până în secolele XVIII-XIX era trăită ca o componentă permanentă atât individuală cât şi socială a omului, astăzi nu mai este nici pe departe aşa ceva, ci este unul dintre fenomenele sociale cu o structură aparte, fără a beneficia de o semnificaţie spirituală deosebită. Ea este pur şi simplu un fenomen printre altele. Sociologia şi hermeneutica judecă religia ca pe un fenomen social oarecare, aceasta fiind o altă latură a desacralizării. Iar religia, în mijlocul desacralizării generale, caută să se adapteze la mentalitatea profană şi să-şi găsească şi ea un loc printre alte concepţii despre lume pe baza raţionalităţi ei, la fel cum fac şi celelalte şi nu pe baza revelaţiei dumnezeieşti. Religia se prezintă astfel drept un mod raţional de a înţelege lumea ca şi ştiinţele naturii, sociologia sau diverse instituţii ale lumii moderne. Astfel creştinii renunţă la Revelaţie şi caută argumente raţionale care să le garanteze o supravieţuire împreună cu celelalte instituţii într-o lume secularizată. Există chiar o teamă faţă de sacru. El ne mai fiind uşor accesibil omului modern, reprezentanţii religiei caută să nu mai pună accentul pe sacru, ci pe elemente secundare ale religiei cum ar fi faptul că au o doctrină socială, că au grijă de aproapele, că umanizează comportamentul oamenilor, că luptă pentru pace, argument mult folosit de Biserica noastră în timpul comunismului, elemente care într-adevăr ţin de creştinism, dar care nu îl justifică în finalitatea sa, ele ţinând mai mult de metodă decât de scop.

Secularismul şi ateismul societăţilor contemporane europene constituie din păcate şi după cum s-a putut observa deja nu doar un factor exterior, ci şi unul interior creştinismului, factor datorat şi unui mod de gândire şi comportament defectuos, necreştin al creştinilor înşişi. Dacă noi astăzi avem o legislaţie străină poziţiilor creştine, aceasta a fost alcătuită de creştinii înşişi. Cum s-a ajuns la o astfel de situaţie?

În secolul al IV-lea, în contextul luptelor dintre ortodocşi şi arieni, Sf. Vasile cel Mare, referindu-se la fapte ce nu pot fi în nici un caz puse în acord cu calitatea de creştin, amintea adesea în scrierile sale cuvântul Mântuitorului: „Din pricina înmulţirii fărădelegii dragostea multora se va răci” . Este avută în vedere bineînţeles dragostea de Dumnezeu şi de oameni. Din păcate creştinii prea mult au instrumentalizat religia, prea mult au uitat că Iisus Hristos nu este un obiect de discuţie, ci este domnul lumii, prea mult au crezut că lui Dumnezeu trebuie să-i ofere ceva, uitând că El îi vrea pe ei înşişi. Toate păcatele creştinilor, întreg modul acesta de a gândi despre Dumnezeu din afară de Dumnezeu, le-aş caracteriza cu cuvântul Părintelui Teofil: Gândim şi ne comportăm social în religie. În general odată cu încetarea persecuţiilor şi a martiriului creştinismul s-a adaptat prea mult normelor societăţii, a devenit mult prea asemănător lumii. Învăţătura şi etosul creştin nu au mai format, nu au mai determinat gândirea şi etosul oamenilor, ci regulile societăţii au determinat în prea mare măsură comportamentul creştinilor. Ajunge să amintim aici luptele pe care creştinii le-au purtat unii împotriva altora, omorându-se unii pe alţii în numele Dumnezeului iubirii, „binevestind” dragostea lui Dumnezeu cu armele morţii. S-a încercat materializarea împărăţiei lui Dumnezeu, construirea ei cu mijloacele împărăţiei omului. Creştinii, în loc să se asemene cu Dumnezeu, au distorsionat chipul lui Dumnezeu după gândirea lor profană.

Şi acest întreg comportament al creştinilor a avut consecinţe grave. Mai întâi, ei înşişi au ajuns să nu mai creadă în ceea ce propovăduiau, pentru că trăiau altfel. Deci mai întâi s-au secularizat ei înşişi. Dragostea lor de Dumnezeu s-a răcit de tot sau chiar a dispărut. În al doilea rând ei şi-au pierdut credibilitatea în faţa necreştinilor. Rezultatul îl vedem în zilele noastre. Sub influenţa mediului necreştin sau chiar anticreştin, creştinii sunt debusolaţi. Ei nu mai ştiu să gândească şi să se poarte creştineşte. Intenţionat am evitat folosirea cuvântului „decreştinare”. De ce? Pentru că noi trebuie să fim conştienţi că Iisus Hristos este cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” . El fiind Domnul lumii, Stăpânul a toate, trebuie doar să facem efortul de a-L vedea, de a-L recunoaşte. Problema noastră este să nu mai judecăm lucrurile raportându-ne doar la material şi raţional, ci să ne referim cu adevărat la Revelaţia lui Dumnezeu.

Adevărata perspectivă creştină

La o scurtă privire în Vechiul Testament, mai ales în cărţile profeţilor, putem observa că întreaga istorie a poporului Israel era dirijată de Dumnezeu după un anumit plan şi în funcţie de comportamentul oamenilor. Dumnezeu, am putea spune, îşi modifica planurile Sale în funcţie de modul în care israeliţii Îl ascultau sau nu. În Faptele Apostolilor, unde este descrisă istoria primilor creştini, tot ceea ce se întâmpla în Biserica primară este prezentat ca făcând parte din planul dumnezeiesc. Acesta este şi modul creştin de a privi lucrurile. Referitor la situaţia europeană actuală, un monah atonit român, Părintele Petroniu Tănase, stareţul Schitului românesc Prodromul, prezintă lucrurile cu o deosebită claritate duhovnicească: Dumnezeu a îngăduit, spune el, ca creştinismul european să sufere în est şi vest două mari încercări. În Occident, în societatea de consum capitalistă, creştinii au fost încercaţi prin ispita plăcerii, a confortului, ispită în faţa căreia ei s-au arătat slabi, abdicând adesea de la principiile creştine pentru confortul de acum şi aici. Ispita aceasta a dus la ceea ce noi numim astăzi lume secularizată. Creştinismul răsăritean a fost încercat prin proba durerii, la care l-au supus regimurile comuniste atee. Din această încercare el a ieşit în mare măsură biruitor, întărit. Dovada? Mai întâi mulţimea de neomartiri, care se pare că doar în Rusia depăşesc cu mult numărul martirilor daţi de creştinism în timpul prigoanelor din primele patru secole. În al doilea rând, ca urmare a harului dumnezeiesc, dobândit prin această sinergie sau împreună lucrare a atâtor martiri şi mărturisitori cu Dumnezeu, observăm avântul religios de după căderea comunismului, manifestat în România în construirea unui număr impresionant de biserici noi, în triplarea numărului vieţuitorilor din mănăstiri, în dublarea numărului mănăstirilor etc .

Cerând îngăduinţa de a continua cele spuse de Părintele Petroniu în acelaşi mod de a prezenta lucrurile, aş zice, că acum, prin apropierea sau intrarea mai multor ţări majoritar ortodoxe în Uniunea europeană, Dumnezeu îşi împlineşte în continuare planul său. Pe de o parte Occidentul primeşte un suflu nou. La 1 ianuarie 2007, când în Uniune vor intra Bulgaria şi România, aceasta se va îmbogăţi cu aproximativ 30 de milioane de creştini ortodocşi. Pe de altă parte, tot ca parte a acestui proces, ispita plăcerii va încerca de acum tot mai mult şi Răsăritul. Şi cred că doar învăţând reciproc unii de la alţii, creştinii pot face faţă noilor greutăţi pe care le au de înfruntat.

Însă se pune întrebarea: Ştim noi de fapt care este planul lui Dumnezeu? Sincer vorbind, nu. Însă suntem datori să încercăm să recunoaştem în tot ce se întâmplă care este voia lui Dumnezeu, într-un mod biblic şi creştin. Sigur rămâne din păcate faptul că atât în Răsărit cât şi în Apus cad mulţi oameni de pe scara care conduce spre Dumnezeu.

A trăi religios în societate

După cum deja s-a putut observa, ortodoxia este înclinată să judece lucrurile în raport cu relaţia cu Dumnezeu mai mult decât în raport cu relaţia cu societatea, sau să considere ca preocupare centrală şi supremă mântuirea omului, nu propăşirea lui. Conform învăţăturii biblice şi creştinismului autentic, noi nu trebuie să ne refugiem undeva din societate, ci să transformăm, să sfinţim societatea, lumea întreagă, trăind religios în ea. Dietrich Bonhoeffer scria în „Etica” sa următoarele cuvinte profetice: „Spaţiul bisericii nu este pentru a contesta lumii o bucată a domeniului său, ci tocmai pentru a mărturisi lumii că ea rămâne lume; da, chiar lumea iubită şi împăcată de Dumnezeu… Biserica poate să-şi apere propriul teritoriu doar atunci când nu se luptă pentru el, ci pentru mântuirea lumii. Altfel Biserica ajunge să fie o societate religioasă care se luptă pentru propriile lucruri şi prin aceasta a încetat să mai fie Biserica lui Dumnezeu în lume” . În tradiţia ortodoxă biserica şi societatea sunt aproape sinonime. Biserica este societate, iar societatea în forma ei deplină şi desăvârşită este Biserică. Biserica este însă o societate a îndumnezeirii, cum spune Sfântul Grigorie Palama. Ea, Biserica, este de asemenea o societate orientată eshatologic, care îi cuprinde în ea pe oamenii ce se află în unitate cu Dumnezeul treimic.

Aici trebuie să avem în vedere faptul că în greacă cuvântul „koinonia” (κοινωνία) înseamnă societate, dar primul său înţeles este cel de „comuniune”. Însă, spre deosebire de latinescul „societas” sau germanul „Gesellschaft”, grecescul „koinonia” exprimă o unitate, o comunicare, o comuniune mult mai profundă şi are doar înţeles pozitiv, pe când „societas” şi „Gesellschaft” pot fi întrebuinţate şi cu sens negativ. Acelaşi cuvânt grecesc se foloseşte şi pentru Sf. Împărtăşanie: „theia koinonia” (θεία κοινωνία), în timp ce în germană şi în limbile latine se folosesc cuvinte derivate din latinescul „communio”, care exprimă acea comuniune profundă ca şi „koinonia”. Conform sensului grecesc al cuvântului „koinonia”, adevărată comuniune există doar când acelaşi lucru se găseşte în acelaşi timp în două părţi, aparţine la două subiecte. Dacă acest lucru nu se întâmplă în acelaşi timp nu mai e vorba de comuniune. Nu sunt de exemplu conlocuitori doi locatari care se succedă în aceeaşi locuinţă.

Iar adevărată comuniune există doar în Hristos, pentru că doar El are în acelaşi timp comun cu credincioşii Trupul şi Sângele Său. Hristos, în Trupul Căruia sunt încorporaţi credincioşii, nu este separat de aceştia, ci rămâne continuu unit cu ei, spune Sf. Nicolae Cabasila . Ca o societate (comuniune) dumnezeiască şi omenească, Biserica cuprinde în ea comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi a lor întreolaltă. Comuniunea cu oamenii se fundamentează şi se desăvârşeşte în comuniunea cu Dumnezeu. În ultimă analiză taina Bisericii este taina comuniunii adevărate. Dumnezeu se goleşte şi îl primeşte pe om în viaţa Dumnezeirii celei întreite. Participarea la viaţa Sfintei Treimi este totodată participare la viaţa dragostei pentru că Dumnezeu este dragoste. Şi este dragoste în această postură treimică, ca triadă de o fiinţă şi nedespărţită a persoanelor, deoarece nu există nimic, pe care să-l aibă o persoană şi de care să fie lipsite celelalte, diferenţa dintre ele fiind doar în ce priveşte însuşirile lor. În Dumnezeu există doar dragoste şi încă din belşug, care îl cheamă pe om la imitare şi la comuniune de dragoste: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” . Semnul caracteristic al dragostei creştine este faptul de a fi dezinteresată. Iar o astfel de dragoste dezinteresată poate exista doar în măsura participării la dragostea dumnezeiască şi a imitării acesteia. Ea poate fi găsită prin urmare doar în Biserică, unde omul primeşte din destul darurile învierii şi trăieşte ca mădular al trupului lui Hristos.

Biserica este o manifestare a împărăţiei lui Dumnezeu în spaţiu şi timp. Participând la Biserică, omul participă la harul Sfântului Duh; nu mecanic, ci prin conlucrarea omului, care se înfăptuieşte prin cultivarea virtuţilor. Cu harul lui Dumnezeu şi conlucrarea omului viaţa omului devine duhovnicească, iar viaţa duhovnicească nu e fără legătură cu viaţa socială, deoarece adevărata viaţa socială nu se autonomizează, ci reprezintă o dimensiune a vieţii duhovniceşti. În viaţa socială se adevereşte sau se dezminte viaţa duhovnicească a credincioşilor. Cu viaţa socială se manifestă existenţa sau inexistenţa acesteia. Astfel că toate îşi au punctul de plecare în viaţa duhovnicească a omului şi decurg din ea .

Biserica are origine dumnezeiască şi finalitate dumnezeiască. În acelaşi timp ea rămâne în lume şi trăieşte unită cu lumea. Caracterul personalist al vieţii şi învăţăturii Bisericii, precum şi dragostea care rezumă mesajul ortodox şi se manifestă mai întâi la nivel personal, nu pot să fie indiferente faţă de dreptate, atât de necesară unei alcătuiri corecte a societăţii şi organismelor acesteia. Prin urmare Biserica nu poate să nu ţină seama de problematica socială strâns legată de dragostea de aproapele, dar ea are ca scop principal mântuirea omului nu un anumit progres social. Punând în centru grija pentru mântuirea omului Ortodoxia merge mai departe decât grija pentru situaţia lui social politică şi istorică, fără însă a o neglija pe aceasta.

A trăi social în religie, în sens pozitiv

Durerea Părintelui Teofil pentru că oamenii trăiesc social în religie nu este îndreptăţită întru totul. Biserica fiind ea însăşi o societate a celor care cred în Iisus Hristos şi se găsesc în mijlocul societăţii lumii acesteia, membrii ei sunt prin definiţie fiinţe sociale, avizate la comunicare şi la raporturi întreolaltă. Dumnezeu Însuşi a spus: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” . Deci prin creaţie omul este destinat să aibă raporturi cu semenii săi. De asemenea cuvântul persoană în limba greacă se exprimă prin termenul „prosopon”, (πρόσωπον) format din cuvintele „pros” şi „opsin”, adică spre vedere. Prin urmare omul este în acea măsură persoană, în care vede, comunică cu alte persoane. În calitate de creştini nu putem şi nu avem voie să nu trăim şi social în religie. Problema este să nu trăim doar social în religie, ci traiul social în religie să ne fie determinat de cel religios în societate.

În concepţia ortodoxă, Biserica îşi împlineşte lucrarea sa conducând universul întreg spre o funcţionare corectă. Existenţa ei nu se justifică prin acţiuni sociale sau prin rezolvarea problemelor societăţii, ci prin împărtăşirea harului lui Dumnezeu şi desăvârşirea şi asemănarea cu Dumnezeu a omului. Contribuţia ei se găseşte mai mult în persoanele pe care le transfigurează decât în lucrurile pe care le creează. Desigur, în ce priveşte activitatea socială Biserica Ortodoxă are mult de învăţat de la Bisericile Catolică şi Evanghelică. Ceea ce ea le poate oferi acestora este metoda ei de a ordona lucrurile punându-L pe Dumnezeu pe primul loc. Şi acest lucru ea îl face în primul rând cu Sfânta Liturghie, care se împlineşte în dumnezeiasca Împărtăşanie (Comuniune): Cu participarea tuturor la Trupul şi Sângele lui Hristos, cu unirea tuturor în Hristos. Astfel societatea omenească devine comuniune dumnezeiască, devine Biserică .

Pentru a rezuma lucrurile tot cu un cuvânt al părintelui Teofil, o să amintesc un alt cuvânt din cele pe care le repetă adesea: „Dacă Dumnezeu nu e pe primul loc în viaţa ta nu e pe locul care i se cuvine”. Aici este problema. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa noastră sau dacă locul Lui este luat de alt dumnezeu, fie acesta progresul, tehnica, sportul, ştiinţa, confortul, diverse ideologii, atunci toate celelalte îşi pierd locul care li se cuvine şi se ajunge la învălmăşeala pe care o putem constata cu uşurinţă în jurul nostru. Când Dumnezeu ocupă primul loc în gândurile şi acţiunile noastre, atunci toate celelalte îşi găsesc locul lor potrivit şi funcţionarea paşnică.

În loc de sfârşit: un cuvânt al monahului

Am spus la început că voi vorbi şi în calitatea mea de monah. Monahul pare egoist la prima vedere, pare să nu-l intereseze semenii săi, societatea, lumea, pare să nu fie preocupat decât de el însuşi. Şi acest lucru este atât de străin lumii zilelor noastre, în care se vorbeşte atât de dragoste, de comunicare, de unificare, colaborare, universalizare etc. Că monahul nu este înţeles se vede foarte bine în întreaga societate occidentală în care majoritatea mănăstirilor se confruntă cu scăderea drastică a numărului călugărilor.

Din păcate societatea în care trăim judecă lucrurile superficial. Evagrie Ponticul, monah din Pont care a trăit în secolul IV, spune: „Monah este cel ce s-a despărţit de toţi şi s-a unit cu toţi” . Adevărata universalitate, adevărata unificare se poate realiza doar de către oameni universali, unificaţi interior. Oamenii răvăşiţi interior nu pot realiza niciodată o comuniune adevărată, pentru că tot ce fac este marcat de dezordinea şi lupta din ei înşişi. Monahul, în retragere, îşi vindecă întâi propriile răni. Prin îndelung exerciţiu ascetic, prin efortul eliberării de egoismul, pe care atât de mult îl cultivă lumea în care trăim, prin cultivarea dragostei nepătimaşe, monahul încearcă să se asemene tot mai mult cu Dumnezeu. Iar omul care realizează asemănarea cu Dumnezeu este cu adevărat om universal, capabil de adevărată dragoste, de comuniune, de unitate.

Monahul se retrage mai degrabă din faţa răului din lume, pentru ca, asemenea Mântuitorului Hristos, ca să biruiască mai întâi răul în el însuşi, cu armele duhului. Putem să învăţăm de la el să biruim răul din noi, deoarece dragostea adevărată, comuniunea şi unitatea se nasc şi există mai întâi în inima fiecărei persoane. Să dobândim aceste valori pentru a le putea împărtăşi întregii lumi.