"Cel ce se încrede în Domnul este fericit." (Pildele lui Solomon 16, 20)

Deşi caută fericirea, observăm că de multe ori omul trăieşte în durere şi întristare. Primeşte ceea ce doreşte, dar nu este fericit. Ignoră ceea ce îi trebuie pentru a avea ceea ce îi place. Petrece timp preţios în activităţi nefolositoare pentru a limita sau chiar ignora adevărata cugetare sau petrecere.

Nimeni nu vrea să trăiască în întuneric sau neştiinţă; fiecare doreşte ceea ce e bine şi frumos. Şi deşi face mai mult sau mai puţin acestea, omul nu găseşte pacea, calmul sufletesc continuă să îl ocolească. Şi omul ajunge la o vârstă la care nu doar că-i lipseşte forţa fizică pentru a-şi împlini dorirea, dar mai ales puterea voinţei de a fi.

Credinciosul trăieşte cu numele de creştin, dar nu întâlneşte pacea pe care crede că ar trebui să o aibă. Aceasta nu se întâmplă din cauza lui Dumnezeu sau pentru că Biserica învaţă greşit. Părintele Simeon Kraiopoulos spune că "nu eşti nefericit pentru că eşti creştin, eşti nefericit pentru că nu eşti autentic. Starea ta de creştin neautentic îţi este povară". Lipseşte credinţa în Dumnezeu, nu neapărat la nivel teoretic, dar mai ales ca încredere reală în prezenţa Lui activă în viaţa fiecăruia.

Creştinul nu află liniştea nu pentru că nu înţelege ceea ce se întâmplă, ci pentru că nu are încredere. Multe lucruri rele se pot întâmpla. Nu există rău imaginabil sau nu, care să nu se poată întâmpla oricui. Dar asta nu înseamnă că el se va şi întâmpla. Încrederea că Dumnezeu ne vrea binele poate fi încercată sau chiar zdruncinată de anumite încercări. Dar asta doar pentru a se descoperi şi mai mult binele. Lăsarea în voia lui Dumnezeu, ca încredere activă în binele pe care El îl doreşte omului, are puterea de a linişti sufletul, de a-l calma, îndemnând în acelaşi timp trupul la lucrul rânduit. Cu sufletul nădăjduieşti şi cu trupul lucrezi pentru a putea să fii fericit în Domnul.