Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

I. Consideraţii generale asupra Penticostarului

1. Ce este Penticostarul? 

2. Istoricul Penticostarului

3. Cum este alcătuit Penticostarul?

4. Vremea Penticostarului

5. Specificul Penticostarului 

I.                 Consideraţii generale asupra Penticostarului

Vorbind despre Penticostar şi spiritualitatea ortodoxă, sau mai precis, despre spiritualitatea cuprinsă în Penticostar, se cade mai întâi să zăbovim asupra Penticostarului. Ce este Penticostarul? Ce autoritate are el în Biserică? Ce mesaj ne transmite?, sunt întrebări la care cu acest prilej trebuie să oferim un răspuns.

1.                Ce este Penticostarul? 

Penticostarul este cartea de cult a Bisericii Ortodoxe care „conţine rânduiala serviciilor dumnezeieşti de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor“[1].

Acesta „urmează imediat după finitul Triodului “[2] şi „este pentru cincizecime aceea ce e Triodul pentru patruzecime“.[3] Penticostarul poartă numele de „Triod înflorit“ pentru că „şi el are trei- şi patrucântări ca şi Triodul ajunării, iar în timpurile vechi întrebuinţarea Penticostarului se începea din ziua în care se terminau serviciile patruzecimii, adică la Învierea lui Lazăr, sau mai vârtos de la Duminica Floriilor “.[4]

Numele Penticostarului, „Pentikostarion“, i se trage tocmai de la perioada ale cărei cântări le cuprinde, numită cincizecime, iar în greceşte „pentikosti“. El conţine „cântările de veselie ale Învierii lui Hristos în care se vădeşte pretutindenea bucuria cea mare a creştinului“[5], cântările pentru slujbele praznicului Înălţării şi pentru cel al Rusaliilor, precum şi pe cele ale duminicilor şi tuturor zilelor acestei perioade. Cuprinsul şi întrebuinţarea acestei cărţi, la slujbele Cincizecimii au făcut ca ea să primească numele de Penticostar.

2.                Istoricul Penticostarului

În forma şi cu cuprinsul de astăzi Penticostarul nu are decât câteva sute de ani. Să vedem cum a luat naştere şi cum a ajuns să fie ceea ce este în zilele noastre. Pentru aceasta suntem nevoiţi să ne întoarcem pe firul istoriei până la începuturile creştinismului. Astfel îi vedem pe primii creştini, foarte mulţi proveniţi din iudei, aducând cu ei în Biserică elemente ale cultului lor de până atunci. Liturghia sau frângerea pâinii, era în aceste începuturi încadrată de cântări şi citiri sacre din Vechiul Testament, îndeosebi din psalmi, astfel încât cultul din biserică nu se deosebea la început prea mult de cel din sinagogă. Unii creştini chiar continuau să meargă şi la sinagoga pe care o părăseau treptat, pe măsură ce Biserica se organiza, membrii ei constituindu-se tot mai mult ca o entitate separată, ce avea în centru pe Hristos cel înviat din morţi.

Cultul creştin cu accent vechitestamentar a ţinut în toată perioada secolului I. Cu începutul secolului al doilea al creştinismului însă, „Biserica nu se mai îndestula cu cântările provenite din Vechiul Testament şi cu cântarea psalmilor ci de acum înainte se ridicară bărbaţi creştini înzestraţi cu ştiinţă şi fondul pietăţii care începură a compune imne în spiritul Evangheliei. Mai greu a fost până să se facă începutul iar de aici înainte numărul imnologilor bisericeşti a sporit tot mai mult până ce s-a compus marea mulţime a cântărilor din Biserica noastră, trecute în cărţile ritualistice ortodoxe “[6]. Primele imne erau compuse aproape în întregime din cuvintele Sfintei Scripturi. „Scriitorii cântărilor bisericeşti, toţi foarte buni cunoscători ai scripturilor au crezut că atunci vor aduce lui Dumnezeu cântările cele mai plăcute, când le vor face cât se poate mai mult din înseşi cuvintele lui Dumnezeu şi după felul cum le-a vorbit El în Sfânta Scriptură “.[7] Apoi imnografii bisericeşti au început a cânta şi evenimentele din zilele lor; triumful Bisericii asupra tiranilor persecutori, asupra ereticilor de tot felul, măreţia Bisericii, doctrina ei dogmatică şi morală dar în cea mai mare măsură au preamărit pe martiri, lăudând credinţa şi dragostea lor fierbinte, nădejdea lor în Dumnezeu, care i-au făcut să nu bage în seamă chinurile la care erau supuşi.

Pentru primele imne ale Bisericii n-a fost nevoie de cărţi aparte. „Câteva file adause la sfârşitul Psaltirii, cartea imnelor prin excelentă, erau de ajuns să le cuprindă “.[8]

„În epoca următoare însă Troparele ajunseră să formeze o carte aparte, un fel de nouă psaltire. Acest volum până la un punct un fel de <<supliment al psaltirii>> se numea Tropologhion, el fiind baza şi originea tuturor celorlalte cărţi de imne bisericeşti“.[9] Pornind de la această bază, cărţile imnografice de ritual s-au definit în timp cu individualitatea lor aparte. Când Sfântul Ioan Damaschin a orânduit în Octoih cântările sau imnele Învierii pentru duminici după cele opt glasuri, Tropologhionul a fost degajat prin aceasta de o parte din conţinutul său, rămânând de atunci înainte numai cu ciclul anual al imnelor pentru sărbătorile fixe, preludiul Mineelor de mai târziu, şi cu cele pentru partea mobilă a anului bisericesc care corespunde Triodului şi Penticostarului de astăzi. De altfel imnele pentru cursul Păresimilor şi până la Duminica Tuturor Sfinţilor erau subsumate în acea epocă sub unicul titlu de Triod. Aceasta nu numai pentru simplul motiv că rânduiala cunoscută azi sub numele de „Penticostar“ este alcătuită din triode şi tetraode ca şi a Postului Mare ci şi pentru că în vechime slujba Penticostarului începea la Florii [10].

Procesul de codificare a imnelor bisericeşti a fost foarte intens în secolul al X-lea şi la începutul celui de-al XI-lea, în care se pare că în linii mari s-a încheiat, secolul al XI-lea fiind acela în care Triodul s-a emancipat ca volum aparte de imne[11], şi prin urmare din această vreme putem vorbi şi de Penticostar. Sigur că nu aceea de atunci a rămas forma lor definitivă. Cărţile de cult au mai suferit apoi alte modificări, simplificări, adăugiri şi combinări de canoane, lucru de altfel cu totul normal.

Compunerea poeziei bisericeşti s-a terminat abia în secolul al XV-lea, iar cele scrise mai târziu sunt doar mici completări ale unor lucrări deja alcătuite [12].

După cele prezentate până acum, putem trage concluzia că dacă ar fi să căutăm un autor al Penticostarului am putea numi în cele din urmă unul, şi anume Biserica. „Locul actual al imnelor din cărţile noastre de ritual e rezultatul unor repetate suprapuneri şi stratificări“[13], care deşi porneau de jos în sus, se făceau totuşi numai sub supravegherea şi cu binecuvântarea Bisericii.

Intre cei care au compus imne şi canoane ce intră în componenta Penticostarului putem să-i amintim pe: Roman Melodul, Anatolie, Andrei Criteanul, Cosma de Mayuma, Gheorghe Nicomideanul, Nichifor Calist Xantupol (sec. XIV.), acesta din urmă fiind autorul Sinaxarelor Triodului şi Penticostarului. Această listă a autorilor, deşi lungă este totuşi incompletă şi în unele locuri nesigură. Autorii multor imne rămân necunoscuţi, iar unii din cei menţionaţi nu pot fi sigur identificaţi. Acesta este şi cazul celui căruia i se atribuie în cea mai mare măsură alcătuirea Penticostarului. Despre acest imnograf ştim sigur că se numea Iosif şi că a trăit în secolul al IX-lea. Unii spun că este vorba de Iosif Studitul, arhiepiscopul Tesalonicului (+830), fratele Sfântului Teodor Studitul. Ei susţin că ucenicii lui Teodor Studitul, sub cârmuirea lui Iosif, fratele Sfântului Teodor „au alcătuit Triodul cu slujba Marelui Post precum şi Penticostarul cu cântările de la Paşti până la Rusalii“.[14] Alţii spun că este vorba despre Iosif Scriitorul de Cântări (+883), monah de origine siciliană care a trăit la Constantinopol şi a întrecut pe toţi scriitorii de cântări bisericeşti cu mulţimea imnelor pe care le-a compus.

Putem astfel concluziona că autorul Penticostarului rămâne Biserica sub ocrotirea şi în slujba căreia au ostenit toţi imnografii care şi-au adus aportul la alcătuirea cărţilor de slujbă de care ne folosim noi astăzi pentru a-L preamări pe Dumnezeu. În forma sa ultimă, aşa cum se prezintă azi, Penticostarul a ajuns abia în secolul al XIV-lea (când i s-au adăugat Sinaxarele), după această dată el nemaisuferind modificări esenţiale.

a)                Istoria Penticostarului în tara noastră

În tara noastră, Penticostarul a ajuns relativ târziu, şi ca toate cărţile de cult mai întâi în limba slavonă.

Primul Penticostar slavon tipărit la noi în tară (în acelaşi volum cu Triodul) a apărut sub numele de „Triod-Penticostar“ în anul l550 [15] (alăturat se poate vedea o copie de pe foaia de titlu).

Un alt Triod-Penticostar, în slavonă, cu frumoase gravuri în lemn, a fost tipărit de diaconul Coresi (împreună cu zece ucenici ai săi), în 1557-1558, la Târgovişte.[16]

La 1649, sub îndrumarea mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei[17], s-a tipărit la Târgovişte un „Penticostar slavonesc“, „din porunca şi cu cheltuiala principesei Elena cu mila lui Dumnezeu stăpâna şi doamna Tării Româneşti, soţia prealuminatului domn Io Mateiu Basaraba“[18], cum se arată în prefaţa cărţii.

Cunoaştem o altă ediţie a Penticostarului în slavonă, dar cu tipicul în româneşte la Buzău în anul 1701, tipărită în timpul episcopului Mitrofan.[19] În prefaţa acestuia se spune că: „s-au tipărit din porunca şi totà cheltuiala Prea-luminatului Domn Io Constantin Basarab Voivoda, Mitropolit a totà tara fiind Kir Teodosie“.[20]

În limba română Penticostarul a văzut lumina tiparului în anul 1743. În acest an el era tipărit la Bucureşti de mitropolitul Neofit, traducerea din greceşte fiind făcută de Ianachie Vtori [21], şi la Râmnic unde fusese tradus de episcopul Damaschin Dascălul, şi era tipărit de urmaşul acestuia, episcopul Clement. Menţionăm aici faptul că traducerea Penticostarului nu s-a făcut din slavonă ci din greacă.

De la această dată ediţiile au fost tot mai numeroase, Penticostarul apărând în 1753 în Moldova, tipărit de mitropolitul Iacov, apoi la Râmnic în 1767, Bucureşti 1768, 1780, 1782, Râmnic 1785, Bucureşti 1800, Iaşi 1800.

În Transilvania Penticostarul a apărut în mai multe ediţii la Blaj în 1762, 1768, 1786, în acest din urmă an fiind tipărit „sub stăpânirea Prea Înălţatei Impărăteasei Râmleanilor, Prinţesei Ardealului, Iproci Doamnei Maria Terezia“.[22] Dacă ediţiile de mai sus apăreau în cadrul Bisericii Greco-Catolice, românii transilvăneni ortodocşi au reuşit să tipărească Penticostarul la Sibiu în 1805.

Mai menţionăm o ultimă ediţie a Penticostarului la Bucureşti în 1820, în prefaţa căruia se menţionează că din cele două izvoare existente, cel aparţinând lui Kir Neofit şi cel al lui Damaschin episcopul Râmnicului, această ediţie folosea izvorul cel din urmă.

După aceea tipăriturile au continuat, Penticostarul, ca toate cărţile de cult de altfel s-a răspândit în întreaga tară, astfel că tot cel ce are urechi de auzit poate să asculte strigătele de bucurie ale Bisericii care vestesc pretutindeni Învierea Mântuitorului, precum şi toate celelalte lucruri cuprinse în Penticostar.

3.                Cum este alcătuit Penticostarul?

Pentru a înţelege bine cum este alcătuit Penticostarul şi de ce este alcătuit astfel trebuie să avem în vedere două lucruri. Mai întâi faptul că Penticostarul este una din cele trei cărţi de cult ce se folosesc în Biserică în cursul unui an bisericesc (Octoih Triod şi Penticostar), având o structură asemănătoare cu celelalte două cărţi, cuprinzând (în special) cântările pentru slujbele de la Vecernie şi Utrenie. În al doilea rând, Penticostarul cuprinde cântări pentru o perioadă de timp bine determinată.

El începe cu cântările slujbei de la Sfintele Paşti, ce se continuă în toată Săptămâna luminată, şi se încheie cu cântările slujbelor din Duminica Tuturor Sfinţilor.

În Penticostar avem cântările pentru slujbele a trei mari praznice împărăteşti. La început, se găsesc cântările rânduite pentru slujbele de la Sfintele Paşti. Mergând pe firul Penticostarului, după patruzeci de zile de la Paşti se găsesc cântările slujbelor de la Înălţarea Domnului, iar la cincizeci de zile cele pentru slujbele de la Pogorârea Duhului Sfânt. Aceste trei mari sărbători sunt cele care dau tonul pentru întreaga perioadă a Penticostarului.

Începând cu Duminica Învierii, Penticostarul cuprinde cântările rânduite pentru slujbele din toate zilele până la Duminica Tuturor Sfinţilor. Astfel, la început sunt cuprinse cântările care vestesc Învierea Mântuitorului, pentru slujba din Duminica Paştilor ce se continuă în toată Săptămâna luminată. În vinerea din această săptămână se prăznuieşte şi „Izvorul de viaţă dătător al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu“, deci aici avem şi cântările specifice acestei sărbători. Urmează apoi Duminica Tomei şi săptămâna următoare ei, Duminica Mironosiţelor, cu cântările specifice acestui moment, care se fac auzite în toată săptămâna a treia după Paşti. Penticostarul continuă cu cântările slujbelor din Duminica Slăbănogului, cântări ce răsună în biserici şi în zilele următoare ei, iar în miercurea săptămânii acesteia se face pomenirea „Înjumătăţirii Praznicului Cincizecimii“, sărbătoare ale cărei cântări se continuă apoi în paralel cu cele specifice duminicii anterioare şi ale celei posterioare timp de o săptămână. În Duminica a cincea după Paşti se face pomenirea Femeii Samarinence, evocată de cântările rânduite pentru acest prilej, care se rostesc în întreaga săptămână care urmează acestei duminici. În Duminica a şasea după Paşti se face pomenirea minunii vindecării de către Mântuitorul a unui orb din naştere, iar în joia săptămânii ce urmează acestei duminici se prăznuieşte Înălţarea Domnului. Penticostarul continuă cu cântările slujbelor din Duminica a şaptea după Paşti - „A celor 318 Părinţi de la Sfântul Întâiul Sobor din Niceea“. În vinerea ce urmează după această duminică se face pomenirea „tuturor celor din veac răposaţi întru dreapta cinstire de Dumnezeu şi întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice“. Duminica a opta după Paşti e chiar Duminica Cincizecimii ale cărei cântări guvernează în slujbele din toată săptămâna următoare ei iar Prima Duminică după Rusalii este cea închinată prăznuirii Tuturor Sfinţilor. Penticostarul se încheie cu cântările pentru slujbele din această duminică. Trebuie să menţionăm aici că spre deosebire de Triod în care numele şi specificul cântărilor de la strană din o anumită săptămână precedă pe cele ale duminicii următoare, în Penticostar numele duminicii este cel care dă tonul pentru specificul săptămânii următoare ei.

În concluzie putem spune că Penticostarul cuprinde în sine cântările rânduite pentru slujbele bisericeşti începând cu Sfintele Paşti şi continuând cu toate duminicile şi săptămânile următoare fiecăreia dintre ele şi sfârşind cu Duminica Tuturor Sfinţilor, perioadă în care o tonalitate deosebită o dau cele trei mari sărbători cuprinse în ea: Sfintele Paşti, Înălţarea Mântuitorului şi Pogorârea Duhului Sfânt.

4.                Vremea Penticostarului

Acest subiect l-am prezentat într-o mare măsură vorbind despre alcătuirea Penticostarului, deoarece între cuprinsul acestuia şi timpul când se foloseşte există o unitate indisolubilă.

Penticostarul, cuprinzând cântările rânduite pentru slujbe ce se săvârşesc în momente strict determinate este evident că nu poate fi folosit decât la aceste momente, în a căror atmosferă ne introduce şi al căror specific ni-l descoperă.

Cum deja am arătat, vremea în care se foloseşte Penticostarul începe cu Sfintele Paşti şi se continuă cu duminicile ce urmează acestui praznic, cu sărbătoarea Înălţării Domnului şi cu cea a Pogorârii Sfântului Duh, încheindu-se cu Duminica Tuturor Sfinţilor. Timpul Penticostarului începe aşadar la sărbătoarea Sfintelor Paşti şi se termină în Prima Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, a Tuturor Sfinţilor.

Deşi cuprinde în fiecare an aceeaşi perioadă duhovnicească aceasta nu se acoperă însă în mod exact cu o anumită perioadă calendaristică. Datorită faptului că Sfintele Paşti nu au o dată stabilă în calendarul bisericesc ci în fiecare an cad la o altă dată calendaristică şi timpul în care se foloseşte Penticostarul se modifică în funcţie de data la care cad Paştile în fiecare an, astfel că duhovniceşte vorbind vremea lui e mereu aceeaşi dar din punct de vedere calendaristic timpul acestuia diferă de la un an la altul.

Dătătoare de ton pentru vremea Penticostarului fiind Sfintele Paşti, care în situaţia calendaristică-bisericească actuală, pot cădea la noi intre 7 aprilie şi 8 mai, timpul calendaristic în care se foloseşte Penticostarul poate şi el prin urmare să înceapă cel mai curând la 7 aprilie şi cel mai târziu la 8 mai, astfel că vremea calendaristică în care el se foloseşte poate începe oricând în acest interval de timp sfârşindu-se după 57 de zile date de intervalul dintre Învierea Domnului şi Duminica Tuturor Sfinţilor.

În ciuda acestei variaţii de aproximativ o lună, timp în care la noi se foloseşte Penticostarul, vremea sărbătorilor a căror măreţie o descopere este mereu Primăvara. Odată cu învierea întregii naturi din moartea de peste iarnă, odată cu bucuria ce însoţeşte trezirea la viaţă şi vieţuirea din belşug, Biserica ne deşteaptă la o altă viaţă , ne trezeşte din amorţirea spirituală la viaţa cu Hristos şi la bucuria pricinuită de zdrobirea morţii prin Învierea Mântuitorului, la bucuria împreunăpetrecerii cu Hristos în Duhul Sfânt, pusă în lumină de întregul Penticostar.

5.                Specificul Penticostarului

Această lucrare tratează pe larg ceea ce îi este specific Penticostarului, spiritualitatea ce caracterizează în parte fiecare sărbătoare din vremea acestuia, astfel încât aici ne mărginim doar la prezentarea a câtorva linii generale.

Dacă Triodului îi este specifică pocăinţa, efortul omului în căutarea lui Dumnezeu, Penticostarul încununează acest efort, prezentându-L pe Dumnezeu în ipostaza în care El se pleacă spre om pentru a-l face pe acesta părtaş darurilor Sale. Observăm încă o dată strânsa legătură Triod-Penticostar, care explică foarte bine faptul că cele două cărţi de cult au format mult timp, un singur corp. În perioada Postului Mare, omul se supune unui îndelungat efort ascetic, dar întreaga pocăinţă pe care el o face în acest timp, este însoţită de nădejde, de speranţa că efortul lui va fi încununat, ori această bucurie a încununării învăluie de-a dreptul creştinătatea în noaptea Paştilor, când Penticostarul vesteşte întregii lumi Învierea lui Hristos, chemând întregul univers să se împărtăşească de bucuria cea mare a Învierii Domnului.

„Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că a înviat Hristos, veselia cea veşnică“.[23]

Prin Învierea lui Hristos se termină o parte a istoriei, începând alta, începând Împărăţia cea veşnică, pentru că prin Înviere lanţul morţii a fost zdrobit şi uşile raiului ne sunt iarăşi deschise. Prin Învierea Sa din morţi Mântuitorul ne-a făcut părtaşi tuturor darurilor Sale, ne-a dat puterea de a putea primi plinătatea darurilor Sfintei Treimi, pe care Dumnezeu vrea să le reverse asupra noastră. Înviind din morţi Hristos ne-a adus viaţă , lumină pace şi bucurie.

„Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“.[24]
 

„Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele dedesupt. Deci să prăznuiască toată lumea Învierea, lui Hristos întru care s-a întărit“.[25]
 

„Deşi Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă! şi Apostolilor tăi pace dăruindu-le, Cela ce dai celor căzuţi sculare“.[26]

La Înălţare Ucenicii Mântuitorului s-au împărtăşit de binecuvântarea Lui, dată ca ultim gest asupra lumii, în momentul când se înălţa la cer,[27] binecuvântare ce împreună cu făgăduinţa trimiterii Sfântului Duh este pricinuitoare de şi mai multă bucurie lumii.

„Înălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând Ucenicilor cu făgăduinţa Sfântului Duh, încredinţându-se ei prin binecuvântare, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul lumii“.[28]

Cu praznicul Cincizecimii se plineşte şi bogăţia de daruri ce se revarsă asupra noastră. Acum totul e preschimbat de lumina Duhului Sfânt.

„Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pre noi“.[29]

Prin Pogorârea Duhului Sfânt asupra Ucenicilor s-a constituit Biserica cu sarcina de a mântui lumea:

„Bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce prea înţelepţi pe pescari i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, slavă Ţie“.[30]

Rezultatul colaborării omului cu darul lui Dumnezeu este sfinţenia. Creştinii adevăraţi, creştinii împliniţi sunt sfinţii. În ultima duminică a Penticostarului, Biserica îi are în atenţie pe toţi sfinţii din toate timpurile, mărturie a conlucrării omului cu darul pe care Dumnezeu i-l dă necontenit. Sfinţii sunt o mărturie a unităţii, a bucuriei din Împărăţia lui Dumnezeu deschisă prin Înviere, la ospăţul căreia suntem invitaţi toţi pentru a ne desfăta de împreunăpetrecerea cu Dumnezeu.

       „Adunarea sfinţilor, unită fiind Ţie prin dragoste şi de Tine îndulcindu-se pe fată şi curat, întru bucurie hora cea nesfârşită dănţuieşte, împreună cu îngerii în jurul Tău, Purtătorule de grijă al tuturor Dumnezeule şi Doamne“.[31]

Iată că înainte de a purcede la încercarea de a vedea care este spiritualitatea specifică fiecărei duminici şi sărbători din perioada Penticostarului, putem spune că acesta îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Cel ce revarsă toate bunătăţile Sale asupra omului, în măsura în care acesta le poate cuprinde, şi pe sfinţi ca oameni care au primit cu bucurie aceste daruri, au conlucrat cu ele şi au adus roade. Avem în Penticostar Sfinţenia Domnului prezentată ca izvor pentru Sfinţenia omului care este văzută ca împlinire.

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Carele pretutindenea eşti, şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă , vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre“.[32]