Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
 

centrul bisericesc München

C. Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt

1. Ce se înţelege prin Pogorârea Sfântului Duh?

2. Pogorârea Duhului Sfânt - împlinirea făgăduinţei Mântuitorului

3. Cine este Duhul Sfânt?

4. Cum se manifestă Sfântul Duh ?

5. Ce lucrează Duhul Sfânt ?

6. Chemarea Sfântului Duh din partea credincioşilor

7. Texte reprezentative din slujba de la Pogorârea Sfântului Duh

8. Spiritualitatea ortodoxă a slujbei de Rusalii

A.              Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt

„Veniţi de luaţi toţi Duhul înţelepciunii Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu“.[1]

Cincizecimea este ultimul dintre praznicele împărăteşti legate de Sfintele Paşti,[2] ea încheind ontologic şi liturgic ciclul pascal , pentru a inaugura astfel economia eclesială.[3] Prin Pogorârea Sfântului Duh asupra Ucenicilor se constituie Biserica, suntem introduşi în dimensiunea veacului ce va să fie, prin inaugurarea unei noi dimensiuni a existentei - viaţa în har.[4]

Înaintea Înălţării Sale la cer, Hristos făgăduise Ucenicilor Săi că le va trimite pe Duhul Sfânt, Care să-i înveţe, să-i mângâie şi să-i conducă la tot adevărul. Această promisiune s-a împlinit în ziua a zecea după Înălţarea lui Hristos la cer, sau a cincizecea după Învierea Sa din morţi. În amintirea acestui eveniment Biserica prăznuieşte sărbătoarea Cincizecimii ( Penthkosth hmera ), numită aşa pentru că este ziua a cincizecea după Paşti. Totodată sărbătoarea înlocuieşte un praznic iudaic, cu acelaşi nume, praznic pe care iudeii îl ţineau în amintirea primirii Legii, pe muntele Sinai, dar şi pentru a mulţumi lui Iahve pentru darurile Sale ( Se sărbătorea la încheierea secerişului ).

Noi numim această sărbătoare şi Pogorârea Sfântului Duh (Misio Spiritu Sancti) deoarece în această zi slăvim pe a treia Persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh, Care în chip de limbi de foc, S-a pogorât asupra Apostolilor în Ierusalim. Slăvind pe Sfântul Duh, facem aceasta aducând laudă şi celorlalte două Persoane ale Sfintei Treimi, Tatălui şi Fiului, astfel că sărbătoarea la care ne este luarea aminte se numeşte şi a Sfintei Treimi.

Cel mai popular nume al sărbătorii însă, este acela de Rusalii, nume ce ne aminteşte de o sărbătoare a romanilor - “Rosalia“, sărbătoare a florilor, din luna Mai, în care ei aduceau omagii zeiţei Flora, sărbătoare pe care Biserica a înlocuit-o, dându-i un sens creştin.[5]

Cincizecimea se prăznuieşte cu sărbătorire în două zile: Duminica şi Lunea Rusaliilor, zile pentru care sfintele slujbe sunt aproape identice, zile în care cinstind Pogorârea Sfântului Duh, lăudăm minunea şi preaslăvim pe Sfântul Duh împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Biserica, însă ne tine în atmosfera de gând a pogorârii Sfântului Duh până în Sâmbăta din săptămâna următoare praznicului, când facem odovania praznicului Rusaliilor. În cadrul sfintelor slujbe la Rusalii se începe rostirea rugăciunii „Împărate Ceresc“ (rugăciune care nu se rosteşte de la Paşti până la acest praznic), rugăciunea Rusaliilor prin excelentă, care de acum se va rosti în tot cursul anului bisericesc. Zilele acestui praznic, unul din cele mai mari în cadrul anului bisericesc, sunt un răstimp de bucurie, în care nu se fac ajunări şi nu se pleacă genunchii - cu o singură excepţie, la Vecernia din Duminica Rusaliilor, Vecernia plecării genunchilor, slujbă la care credincioşii îl invocă pe Duhul Sfânt să lucreze în viaţa lor. La acest praznic creştinii îşi împodobesc casele cu ramuri de nuc sau tei, cu alte verdeţuri şi flori, toate acestea simbolizând frumuseţea spirituală  cu care Biserica lui Hristos e împodobită de Duhul Sfânt ca o mireasă.[6]

Pentru a putea răspunde corect la această întrebare trebuie să vedem mai întâi ce se înţelege prin cuvântul pogorâre. Observăm că nu se foloseşte cuvântul coborâre ci pogorâre, care în limba română are un sens diferit. Vorbind despre o coborâre, spunând că cineva coboară, înţelegem că mai întâi a fost undeva sus şi de acolo, coborând ajunge în final la un nivel mai jos, în raport cu cel de unde a plecat. În unele cazuri verbul a coborî, respectiv substantivul coborâre poate fi sinonim cu a decade, a regresa, respectiv decădere, regres. În ce priveşte verbul a (se) pogorî, respectiv substantivul pogorâre, lucrurile stau altfel. Cel ce se pogoară, o face în general fără a pierde înălţimea la care se afla. Astfel spunem că cineva se pogoară la nivelul de înţelegere al celor cărora se adresează. Tot în acest sens, ştim că Biserica face pogorăminte având în vedere unele neputinţe ale oamenilor, fără a-şi pierde măreţia sa ci dimpotrivă, rămânând la înălţimea proprie, şi chiar afirmând-o prin pogorământul pe care îl întreprinde, ea se apleacă asupra oamenilor pentru a-i ridica la statura, la sfinţenia ei. În acelaşi sens se spune în Crezul de credinţă despre Iisus Hristos că „S-a pogorât din cer“. Ştim că măreţia Lui stă tocmai în putinţa de a se pogorî, de a se micşora. La fel stau lucrurile şi în ce priveşte Persoana Duhului Sfânt. Rămânând în cer, fără a-şi pierde strălucirea, El se pogoară asupra oamenilor pentru a-i ridica acolo unde este El, ca un tată care se apleacă asupra unui copil pe care îl ridică la înălţimea sa, ca apoi la un nivel de egalitate să poată dialoga. La Cincizecime Duhul Sfânt se pogoară peste noi pentru a ne înduhovnici, pentru a ne face capabili de a dialoga cu Cuvântul, de a intra în relaţie filială cu Dumnezeu.

Preluând cele relatate în Faptele Apostolilor, capitolul 2, Sinaxarul din Lunea Rusaliilor ne arată pe larg, în ce constă Pogorârea Sfântului Duh: „În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt în fiinţă, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli în foişorul unde petreceau ei şi S-a aşezat peste fiecare dintr-înşii........Pe când Ucenicii se găseau în foişor, împlinindu-se ziua Cincizecimei, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorîndu-Se nu numai peste cei doisprezece Apostoli ci şi peste cei şaptezeci; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare dintre Apostoli grăind în limbile tuturor neamurilor“.[7]

Sinaxarul insistă aşadar asupra faptului că Duhul Sfânt, la Cincizecime nu S-a pogorât numai peste cei doisprezece Apostoli ci şi peste ceilalţi Ucenici prezenţi atunci în foişorul din Ierusalim împreună cu Apostolii.

Pe scurt, putem spune că prin Pogorârea Duhului Sfânt înţelegem venirea de la Tatăl a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, în chip de limbi de foc, peste Apostolii şi Ucenicii Mântuitorului care se găseau atunci, împreună cu Maica Domnului în foişorul din Ierusalim.

2.                Pogorârea Duhului Sfânt - împlinirea făgăduinţei Mântuitorului

„Planul şi lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu Cel întreit, realizate în Iisus Hristos, în timpul întrupării, sunt completate de trimiterea şi revărsarea Duhului peste Apostoli, şi de adunarea Bisericii la Cincizecime“.[8] Pogorârea Duhului Sfânt este împlinirea făgăduinţei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu de a trimite Ucenicilor ( lăsaţi singuri prin Înălţarea la cer ), un alt Mângâietor, de la Tatăl, atunci când El va fi preaslăvit în Sfânta Treime,[9] este supremul act de putere al lui Iisus Hristos.[10]  Scopul întregii iconomii a Mântuitorului Hristos fusese trimiterea în lume a Sfântului Duh. La Rusalii, Tatăl, în urma activităţii răscumpărătoare întreprinsă de Fiul, a avut putinţa de a-L trimite pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc peste oamenii pe care astfel şi-i adopta.[11]  Textele slujbei de Rusalii reflectă foarte bine faptul că venirea Duhului Sfânt este o împlinire a făgăduinţei Mântuitorului. La slujba Rusaliilor noi ne adresăm Lui cu cuvintele:

       „Precum ai făgăduit odinioară Ucenicilor, Hristoase,

trimiţând acum cu adevărat pe  Duhul cel Mângâietor,  ai

strălucit lumină lumii, Iubitorule de oameni“. [12]

Tot adresându-ne Mântuitorului spunem în acelaşi sens:

„Zis-ai Ucenicilor,  Hristoase:  Staţi în Ierusalim până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus; iar Eu vă voi trimite alt Mângâietor, ca Mine, pe Duhul Meu şi al Tatălui, întru Care vă veţi întări“. [13]

Pogorârea Sfântului Duh ca împlinire a făgăduinţei Mântuitorului ne este prezentată foarte clar de Sinaxarul din Lunea Rusaliilor, unde ni se spune că: „Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa, venirea Sfântului Duh, zicând: „De folos este ca Eu să mă duc; că de nu mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni“. şi iarăşi: „Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va trimite vouă; Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede“. Iar după patimă, înainte de Înălţarea la cer, iarăşi a zis: „Iar voi să rămâneţi în Ierusalim, până vă veţi îmbrăca cu putere de sus“. Deci făgăduindu-Le pe Mângâietorul, acum li L-a trimis“.[14]

Pogorârea Duhului Sfânt în chip de limbi de foc asupra Ucenicilor, împlineşte aşadar făgăduinţa făcută lor de către Mântuitorul, încununează activitatea lui Iisus Hristos prin constituirea Bisericii văzute, deoarece aşa cum spune Sfântul Irineu de Lyon: „Acolo unde este Duhul este Biserica“.

3.                Cine este Duhul Sfânt?

Pentru noi creştinii, pentru întreaga Biserică, faptul de a şti cine este Cel ce S-a pogorât la Cincizecime peste Apostoli şi Ucenici, este de o importantă capitală. De răspunsul la această întrebare atârnă însăşi fiinţa Bisericii. Dacă Duhul Sfânt este una din Persoanele Sfintei Treimi, înseamnă că Dumnezeu însuşi conduce Biserica, că El însuşi se află în mijlocul ei. La slujba de Rusalii, cuprinsă în Penticostar se afirmă în repetate rânduri că Duhul Sfânt, Cel ce S-a pogorât, este Unul din Treime. Mai întâi Duhul este prezentat ca Cel ce a grăit prin proroci, misterul Treimii fiind încă învăluit în taina unicităţii lui Dumnezeu.

„Dumnezeu cel adevărat, Mângâietorul, Carele a grăit prin proroci şi S-a  propovăduit mai înainte în Lege  celor nedesăvârşiţi, astăzi se face cunoscut slujitorilor şi mărturisitorilor Cuvântului“.[15]

În continuare Duhul este prezentat tot mai dezvăluit:

„Puterea dumnezeirii,  purtând Duhul, S-a împărţit Apostolilor în chip de foc şi în limbi străine s-a arătat dumnezeiasca putere, care vine de la Tatăl, de a Sa bună voie“.[16]

În sfârşit, Duhul Sfânt este prezentat ca fiind Unul din Treimea cea Una:

„Toate îşi pleacă genunchiul Mângâietorului, Celui din Tatăl şi Celui ce este întocmai de o fire cu Tatăl; că în trei fete este cunoscută Fiinţa, una, veşnică; adevărată şi neapropiată; că harul Duhului a strălucit lumină“.[17]

Luminânda praznicului, în formă poetică, ne vorbeşte şi ea despre unitatea Duhului cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.

„Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină este Sfântul Duh,  Carele a fost trimis Apostolilor în limbi de foc;  şi printr-însul toată lumea se luminează a cinsti pe Sfânta Treime“.[18]

Aceeaşi temă este prezentă şi în stihirile de la laude:

„Duhul Sfânt era de-a pururea şi este şi va fi; nici început având, nici sfârşit, ci pururea cu Tatăl şi cu Fiul laolaltă şi împreună numărat; viaţă şi de viaţă Făcător; Lumină şi de lumină Dătător; Binele însuşi şi Izvor de bunătate; prin Carele Tatăl se cunoaşte şi Fiul se proslăveşte; şi de toţi se ştie o putere, o unire şi o închinare a Sfintei Treimi“.[19]

Pentru a pecetlui toate cele afirmate, Sinaxarul din Lunea Rusaliilor, referindu-se la acest fapt ne spune că: „În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuşi Prea Sfântul de viaţă Făcătorul şi întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o fiinţă şi de o slavă cu Tatăl şi cu Fiul“.[20]

Nu mai există nici o urmă de îndoială; Duhul Sfânt este una din Persoanele Sfintei Treimi, este de-o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, cu Care împreună este închinat şi mărit.

4.                Cum se manifestă Sfântul Duh ?

Ne este bine cunoscut că Dumnezeu este Duh, că El nu poate fi văzut de ochii noştii trupeşti, nici cuprins de înţelegerea noastră limitată. Totuşi, pentru a-l ajuta pe om să-L cunoască şi să intre în contact cu El, Dumnezeu a folosit diferite moduri de a i se revela acestuia, la putinţa lui de înţelegere. La fel stau lucrurile şi în ce priveşte evenimentul la care ne este acum luarea aminte. Sinaxarul din Lunea Rusaliilor ne explică, având la bază relatarea biblică din Faptele Apostolilor 2, 1-13, modul în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste cei aflaţi atunci în foişorul din Ierusalim: „Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu; sau pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea limbii. S-a pogorât apoi în chip de foc, ca să arate pe de o parte că Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta, pentru nevoia de curăţire şi S-a împărţit în limbi pentru haruri. Şi precum odinioară a amestecat pe cei ce ştiau numai o limbă şi i-a împărţit în mai multe limbi, tot aşa şi acum celor ce cunoşteau numai o limbă, le-a împărţit multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiţi în toate laturile lumii“.[21] Avem expus aici modul în care S-a manifestat Duhul Sfânt la Cincizecime, când S-a pogorât peste Ucenici, şi în acelaşi timp o explicaţie a acestei manifestări. Acelaşi lucru este afirmat şi de imnele rânduite a se cânta la slujba sărbătorii Rusaliilor, când prăznuim „Împlinirea făgăduinţei şi a sorocului; că întru aceasta focul Mângâietorului s-a pogorât îndată pe pământ în chip de limbi şi a luminat pe Ucenici, făcându-i cunoscători ai tainelor cereşti“.[22] Cântările slujbei găsesc şi alte forme pentru a exprima pogorârea Duhului, pe care ne-o înfăţişează şi în expresii ca: „Roua Duhului care adie foc“[23], „Suflare de foc“[24], „Lumină ce străluceşte de la sine şi dătătoare de lumină“.[25] Stihira care prezintă modul de manifestare a Duhului în paralel cu o fundamentare dogmatică este cea numită luminând, pe care am amintit­o deja şi în altă ordine de idei şi care îşi merită pe deplin numele deoarece luminează atunci când este rostită:    

„Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină este Sfântul Duh,  Carele  a fost trimis Apostolilor,  în limbi de foc;  şi printr-însul toată lumea se luminează a cinsti pe Sfânta Treime“.[26]

Fiind lumină care luminează insuflându-l pe om a vorbi despre Lumină, Duhul Sfânt s-a manifestat în forma cea mai potrivită pentru lucrarea Sa - în limbi de foc.

5.                Ce lucrează Duhul Sfânt ?

„Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt (I Corinteni 12, 3). „Fără Duhul Sfânt, este imposibil a crede în Hristos şi Învierea Sa“.[27] Cincizecimea este o împlinire şi în aceeaşi măsură o desăvârşire, primul aspect cântat la Vecernie fiind acela al regenerării pentru propovăduirea Cuvântului:[28]

„Cu graiurile celor de alt neam ai înnoit Hristoase pe Ucenicii Tăi; ca prin ele să te propovăduiască pe Tine, Cuvântul cel fără de moarte  şi Dumnezeu,  Care dai  sufletelor noastre  mare milă“.[29]

În următoarea stihiră, recunoaştem două aspecte: iniţierea şi unificarea eclesială,[30] Duhul Sfânt fiind Cel care lucrează totul în Biserică, Cel care întreţine viaţa Bisericii.       

„Toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari I-a învăţat înţelepciune, pe pescari teologi I-a arătat; toată rânduiala Bisericii o plineşte“.[31]

Duhul Sfânt este cel care întreţine continuitatea dintre Vechiul şi Noul Testament, marcând permanenta acţiunii pnevmatice în istorie.[32] Aceasta o mărturisim spunând:    

„Prin prooroci ai vestit nouă calea mântuirii şi întru Apostoli  a strălucit nouă  harul Duhului Tău,  Mântuitorul nostru; Tu eşti Dumnezeu întâiu, Tu şi după acestea;  şi în veci Tu eşti Dumnezeul nostru“.[33]

Duhul Sfânt este deci, Cel care a luminat pe profeţii Vechiului Testament şi a înţelepţit apoi pe Apostoli şi pe toţi cei peste care S-a revărsat, făcând să ia naştere Biserica. Pogorându-se peste Apostoli, El „i-a făcut să grăiască în alte limbi,“[34] i-a arătat „cunoscători ai tainelor cereşti“.[35] În acelaşi timp, Duhul a dat bucurie celor peste care S-a pogorât, bucuria de a fi uniţi cu Dumnezeu şi îndrăzneala de a-L propovădui tuturor:

„Cei ce iubeau pe Mântuitorul s-au umplut de bucurie, şi cei ce  mai înainte se temeau,  îndrăzneală au luat;  că Duhul Sfânt, astăzi, S-a pogorât de sus peste casa Ucenicilor şi fiecare dintre ei  alte lucruri grăia  către mulţime,  că limbi  de  foc s-au răspândit peste ei şi nu i-au ars, ci mai mult i-au rourat“.[36]

Cincizecimea a fost astfel doar un început al Bisericii, al înţelegerii tainei lui Hristos şi al vieţii în Hristos. Pogorârea Duhului Sfânt, este însă ceva permanent. Cincizecimea nu s-a împlinit doar o dată pentru totdeauna ci este continuă. Ea este mai mult decât un eveniment produs cândva în istorie, este o realitate constantă de care depinde în mod substanţial însăşi existenta Bisericii de-a lungul secolelor.[37] În acest sens, conduşi de Penticostar, spunem la slujba Rusaliilor, că prin foc şi prin apă „am primit harul,“[38] că „lumina Mângâietorului a venit şi lumea a luminat,“[39] mărturisim că „Puterea care s-a pogorât astăzi este Duhul cel Bun; Duhul înţelepciunii lui Dumnezeu; Duhul care din Tatăl purcede şi prin Fiul ne este nouă credincioşilor arătat; Care împărtăşeşte sfinţenia, întru care este cunoscut, acelora, în firea cărora se sălăşluieşte“.[40] Acest astăzi, este prezentul în care noi trăim, în care stând în fata Tatălui cerem prin mijlocirea Fiului venirea Duhului asupra noastră.

6.                Chemarea Sfântului Duh din partea credincioşilor

„Taina dobândirii Duhului este paralelă tainei Întrupării. Fiul şi Duhul, împreună, sunt pentru noi darurile lui Dumnezeu. Harul mântuirii nu ne vine numai de la Hristos ci şi de la Duhul Sfânt“.[41] Duhul, suflarea iniţială a Tatălui, care făcuse omul fiinţă vie, este Cel care îl pnevmatizează de asemenea ca el să devină mădular al trupului lui Hristos şi vas al Duhului Sfânt.[42] Duhul Sfânt este Cel în care este viaţa noastră, motiv ce ne face să-L chemăm cu insistentă asupra noastră pentru a ne întreţine viaţa. Duhul Sfânt este cel prin şi pentru care se roagă întreaga Biserică. El este cel pe care îl invocăm la sărbătoarea Cincizecimii, sărbătoare care inaugurează venirea Lui, sărbătoarea în care îşi găseşte originea.[43]

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Carele pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă ,  vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea şi mântuieşte Bunule, sufletele noastre“.[44]

Aceasta este rugăciunea Bisericii şi rugăciunea noastră particulară, rugăciune prezentă la începutul sfintelor noastre slujbe, prin care îl invocăm pe Duhul Sfânt să se sălăşluiască întru noi. „Nu este întâmplător că rugăciunea începe cu invocarea ca împărat. Acest simplu termen rezumă telul (obiectivul) evanghelic. Hristos ne-a arătat scopul vieţii: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu“ (Mt. 6, 33). A deveni pnevmatic înseamnă a realiza împărăţia Fiului, care este cea a Duhului Sfânt“.[45] Duhul Sfânt este cel care ne face capabili de a intra în împărăţia lui Dumnezeu şi a o moşteni prin adopţiune.[46] Al doilea atribut pe care îl atribuim Duhului este acela de Mângâietor (Paraclet). El este cel care după Înălţarea Fiului la cer, S-a pogorât şi se pogoară continuu pentru a ne mângâia, El fiind însăşi Mângâierea promisă de Iisus Hristos Ucenicilor Săi.

  „Duhul adevărului“- Mântuitorul, vorbind cu femeia samarineancă, la fântâna lui Iacov îi spunea că cei ce se închină Tatălui trebuie s-o facă în Duh şi în Adevăr. Iată că Duhul şi Adevărul este însuşi Dumnezeu, este a treia Persoană a Sfintei Treimi, este Duhul Sfânt. Adevăraţii închinători cer pogorârea peste ei a Duhului adevărului, pentru ca ajutaţi de Duhul, să-şi poată înălţa rugăciunile către Tatăl.

În continuare, în rugăciune mărturisim atotprezenţa Duhului şi faptul că El conduce întreaga creaţie spre desăvârşire, toate plinindu-le. Înainte de invocare mai amintim încă două atribute ale Duhului: „Vistier al bunătăţilor şi Dătător de viaţă “. Duhul Sfânt, Persoană a Sfintei Treimi este Bunătatea şi Viaţa însăşi, deci izvor de bunătate şi sursă de viaţă . După amintirea acestor atribute, după pregătirea noastră prin conştientizarea a ceea ce înseamnă Duhul Sfânt pentru noi, urmează a doua parte a rugăciunii - invocarea: „Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea, şi mântuieşte Bunule, sufletele noastre!“ Ideea sălăşluirii Duhului Sfânt întru noi ne sugerează interpretarea autentică a noţiunii de „comuniune a Duhului“ drept prezentă reala a Sfântului Duh, fântâna din care noi ne adăpăm, sursa personală a harului de care ne bucurăm împreună.[47] Prezenta prin sălăşluire este diferită de cea prin identificare.

„Şi locuieşte întru noi!“- „Fă din noi locuinţa Ta, cortul Tău, chivotul Tău“.[48] Ştim de la Sfântul Apostol Pavel că fiinţa noastră este destinată să fie Templu al Duhului Sfânt (I Cor. 3,16) - iată că aceasta este chiar prima cerere pe care o adresăm Duhului - să vină să locuiască în fiinţa noastră, să facă din noi Biserici ale dumnezeirii. Cei care la Cincizecime L-au primit pe Duhul Sfânt, au devenit membrii Trupului lui Hristos, au devenit sfinţi prin Sfinţenia însăşi, au făcut din fiinţa lor Templu al lui Dumnezeu.[49] De aceea ne rugăm: „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi“. Primul efect al sălăşluirii întru noi a Duhului lui Dumnezeu este curăţirea noastră, purificarea: „Curăţeşte-ne pe noi de toată întinăciunea“. Prin curăţirea noastră de păcat se face vie în noi lucrarea curăţitoare a Fiului, Care ne-a curăţit spiritual prin sângele Său. Prin sălăşluirea Duhului în noi, ne însuşim însăşi curăţirea realizată de Fiul lui Dumnezeu, devenim puri, devenim mai buni, gata de a primi binele suprem, finalitatea însăşi a iconomiei divine.[50] „Şi mântuieşte Bunule, sufletele noastre“. Mântuirea noastră - iată scopul întregii lucrări mântuitoare a Sfintei Treimi, scopul vieţii noastre şi al oricărei liturghii eclesiale: accesul la împărăţia cerurilor.

Aceste lucruri le avem în vedere nu numai la Rusalii, ci ori de câte ori rugându-ne, cerem mântuirea noastră prin lucrarea Sfântului Duh.

7.                Texte reprezentative din slujba de la Pogorârea Sfântului Duh

Sigur că toate textele slujbei au valoarea lor proprie, fiecare punând în evidentă anumite aspecte ale sărbătorii. Poate că cel mai reprezentativ text pentru slujba Pogorârii Sfântului Duh, este chiar rugăciunea avută în vedere mai sus. Mai sunt însă şi alte texte care par să sintetizeze mai bine cele ce se petrec la Rusalii, texte asupra cărora însăşi Biserica caută să ne atragă luarea aminte prin faptul că ni le pune în atenţie în întreaga perioadă de prăznuire a Rusaliilor.

Unul din textele la care ne este luarea aminte se găseşte la stihoavna Vecerniei praznicului:      

„Odinioară,   limbile au fost amestecate, pentru îndrăzneala  de  a face  turn;   iar acum  limbile  au fost înteleptite pentru slava cunoştinţei de Dumnezeu.  Acolo  Hristos a pedepsit pe cei nelegiuiţi cu greşeala;  aici a luminat pe pescari cu Duhul.   Atunci pedeapsa a avut ca urmare neînţelegerea, iar acum înţelegerea se înnoieşte spre mântuirea sufletelor noastre“.[51]

Cântând sau rostind Condacul praznicului, spunem în acelaşi sens:

„Când Cel Preaînalt coborându-se a tulburat limbile,  atunci a despărţit neamurile; iar când a împărţit limbile cele de  foc,atunci a chemat pe toţi la o unire; şi cu toţi ca într-un glas slăvim pe Duhul cel Prea Sfânt“.[52]

Un eveniment cu consecinţele cele mai grave pentru toate timpurile a fost pierderea înţelegerii între oameni, când limbile au fost amestecate (Geneză 11). Evenimentul turnului Babel nu a însemnat doar confuzia ( încurcătura) limbilor ci şi distrugerea limbajului uman. Astfel el a pus în evidentă un rău ontologic încă şi mai grav - pierderea umanităţii.[53] Pogorârea Duhului Sfânt a restabilit din nou umanitatea aducând înţelegerea. Din momentul Cincizecimii, singurul limbaj comun pe care oamenii sunt în măsură să-l înveţe este al Bisericii, deoarece creştinii trebuie să fie reuniţi în misterul lui Dumnezeu prin energia Sfântului Duh, să fie capabili a forma familia lui Dumnezeu, devenind membrii ai Trupului lui Hristos. Îndată ce oamenii ştiu că au un liant atât de puternic, chiar dacă sunt străini unul de altul, totuşi au un limbaj comun, acela al preaslăvirii lui Dumnezeu, care trebuie să fie limbajul întregii creaţii.[54] Babel cel de odinioară, dar şi Babelul nostru cotidian înseamnă, pe lângă pierderea limbajului uman şi împărţirea voinţei (neînţelegerea). Unitatea voinţei noastre ne-a adus-o Cincizecimea. Atunci, toţi cei peste care Duhul Sfânt se pogorâse „erau laolaltă şi aveau toate de obşte şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în Templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii“. (Faptele Apostolilor 2, 44-46). Şi noi suntem datori să ne rugăm ca Duhul Sfânt să se pogoare şi peste noi, iar dacă vom reuşi să avem o inimă şi un cuget în lauda lui Dumnezeu, vom adeveri că Duhul Sfânt petrece întru noi.

Troparele, condacele şi icoasele praznicelor sunt totdeauna texte care sintetizează conţinutul întregii slujbe, scoţând în evidentă specificul sărbătorilor. Troparul Cincizecimii pune în evidentă sensul sărbătorii, centrat asupra lui Hristos, Care cuprinde întreaga lume în lucrarea Sa mântuitoare.

„Bine eşti cuvântat,  Hristoase Dumnezeul nostru,  Cela ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat; Iubitorule de oameni, slavă Ţie“.[55]

Prezenta Duhului Sfânt este dătătoare de înţelepciune, duce la o stare pnevmatică de adevărată cunoaştere, stare în care îi prezintă Troparul pe „preaînţelepţii pescari“. Imaginea evanghelică este evidentă. Prin Pogorârea Duhului Înţelepciunii şi al Adevărului se împlineşte făgăduinţa Mântuitorului -  „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni“ (Matei 4,19;  Marcu 1,17). Prin cei câţiva pescari, Mântuitorul a „vânat“ întreaga lume. S-a împlinit astfel o altă imagine biblică, aceea a împărăţiei cerurilor, pe care Hristos o închipuise în multe pilde. Aluatul a dospit toată frământătura (Matei 13, 33), sămânţa semănată în ţarină a adus rod (Matei, 13, 1-8), năvodul aruncat în mare s-a umplut cu peşti (Matei 13,47). Cuvintele Mântuitorului se împlinesc. Şi azi, Duhul Sfânt se pogoară şi petrece cu noi pentru a plini  împărăţia cerurilor. Dar ce trebuie să facem noi pentru a vâna, pentru a converti lumea? Doar să fim adevăraţi pescari, adevăraţi păstori, aluat curat, creştini cu viaţa. Atunci văzând oamenii faptele noastre cele bune vor preamări pe Tatăl cel din ceruri (Matei 5,16). Această viziune obiectivă asupra evenimentului, Icosul praznicului o transpune într-o rugăciune subiectivă, una din cele mai frumoase care există, ca Iisus să ne acorde mângâiere, când duhurile noastre sunt în necazuri.[56]

„Grabnică şi statornică mângâiere  dă robilor Tăi, Iisuse, când se întristează  duhurile noastre. Nu Te despărţi de sufletele noastre întru necazuri; nu Te depărta de cugetele noastre   întru primejdii,  ci pururea ne întâmpină pe noi. Apropie-Te de noi, apropie-Te! Cela ce eşti pretutindenea; precum şi cu Apostolii Tăi ai fost pururea,  aşa şi cu noi cei ce dorim Te uneşte Indurate, ca uniţi fiind cu Tine,  să lăudăm şi să slăvim pe Duhul Tău cel Prea Sfânt“.[57]

Precum odinioară, cei peste care se pogorâse Duhul Sfânt „stăruiau în... rugăciuni“ (Faptele Apostolilor 2, 42), şi noi stăruind în rugăciuni, dovedim că Duhul Sfânt, pe care îl lăudăm şi îl slăvim petrece întru noi.

8.                Spiritualitatea ortodoxă a slujbei de Rusalii

Cincizecimea este praznicul plinătăţii harurilor lui Dumnezeu, pe care Duhul Sfânt, „Dumnezeu şi îndumnezeitor le lucrează în oamenii cei credincioşi“.[58] Cunoaşterea fiinţării celei întreit una a lui Dumnezeu, tămăduirea şi îndumnezeirea, mântuirea şi unirea umanităţii odinioară scindate, prin plinătatea Duhului revărsat peste Apostoli, acestea sunt marile teme ale praznicului Cincizecimii, aşa cum apar ele în textele liturgice.[59] Întâi de toate, Cincizecimea comemorează evenimentul ţinând de istoria mântuirii, al revărsări Duhului Sfânt, Cel făgăduit de Hristos. Textele liturgice ne arată că această plinătate şi împlinire a misterului pascal, înseamnă în acelaşi timp şi plinătatea autorevelării lui Dumnezeu.[60]

„Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină este Sfântul Duh,  Carele a fost trimis Apostolilor în limbi de foc; şi printr-însul toată lumea se luminează a cinsti pe Sfânta Treime“.[61]

Sărbătorind praznicul însă, nu rămânem doar la valoarea lui istorică ci actualizăm evenimentele. Pogorârea Duhului Sfânt a avut o însemnătate covârşitoare pentru Biserica ce se năştea la Cincizecime, turnând în ea Duh de viaţă nouă, dar Duhul a rămas până astăzi la fel de prezent şi activ în Biserică, la fel de important pentru ea, ca şi în ziua Cincizecimii. În şi prin Biserică, Duhul menţine veşnic nestinse limbile Sale de foc, ea fiind fântâna nesecată a darurilor Duhului revărsate din abundentă la Cincizecime.[62] „Biserica, întrucât trăieşte în lume şi pentru lume, are nevoie să fie înnoită continuu prin energiile Sfântului Duh,“[63] de aceea în cultul său este nelipsită rugăciunea:

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Carele pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă ,  vino şi Te sălăşluieşte  întru noi  şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre“.

„Creat după chipul lui Dumnezeu, născut după modelul unic al lui Hristos, chip al Tatălui, omul e chemat să devină în sine o unitate întreită, persoană în comuniune, nu doar individ lângă alţi indivizi, ci parte conştientă a fiinţei <<în Hristos>>, Care a asumat omenitatea“.[64] De aceea ne rugăm pentru pogorârea Sfântului Duh, deoarece Acesta ne face duhovniceşti, după chipul Său, adică reface în noi chipul lui Dumnezeu întunecat prin cădere.[65] Când Duhul Sfânt, Împăratul cel ceresc petrece întru noi, atunci suntem în cuprinsul împărăţiei şi chiar în viaţa aceasta fiind, pregustăm bunătăţile viitoare, stăm la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, la cina Fiului de Împărat.