Centrul Bisericesc Munchen  Rumänische Orthodoxe Metropolie für Deutschland, Zentral- und Nordeuropa

RO | DE

După decembrie 1989, lumea românească și lumea post-comunistă în general s-a împărțit în trei categorii de judecată retrospectivă: nostalgie, anatemă și utopie. Nostalgicii sînt cei care, duioși cu propria lor tinerețe, amnezici față de relele pe care le-au trăit și nemulțumiți de ”beneficiile” capitalismului privesc înapoi lăcrămos, seduși de un trecut ”roz”, dar, de fapt, fals. Dimpotrivă, cei care țin bine minte cum arăta viața cotidiană chiar în anii de ”destindere” ai comunismului, cei care încă știu cum e să trăiești în frică, suspiciune, minciună, penurie și resemnare aruncă asupra trecutului recent o radicală anatemă, percepînd dimensiunea lui demonică.

În sfîrșit, generația mai tînără, care n-a trăit, nemijlocit, experiența dictaturii și care se supune firescului reflex de ”opoziție” al tinereții față de idiosincrasiile vîrstnicilor încearcă să regăsească ”idealurile” utopiei stîngiste, minimalizînd răul (pe care, de altfel, nu l-au cunoscut) și accentuînd, retoric, ”derapajele” lumii post-comuniste.

Cînd e vorba de istoria Bisericii din România în perioada comunistă, ”taberele” sînt mai puțin nuanțate: avem, pe de o parte, apologeți vajnici ai unei meritorii supraviețuiri instituționale (evident, prin asumarea anumitor ”costuri”) și, pe de altă parte, judecători drastici, pentru care ”costurile” au fost prea mari și au sfîrșit într-o politică a compromisului, inadmisibilă din punct de vedere spiritual și moral, în ciuda încercărilor de auto-legitimare, prin invocarea tradiției bizantine a ”simfoniei” dintre stat și Biserică. Ce ar fi fost preferabil? Să alegi ruina totală a instituției, sau să salvezi ce se putea salva?

În ce mă privește, am amintiri și dileme greu de sistematizat. Sînt cu atît mai impresionat să constat că Patriarhia Română a decis să dedice anul 2017 confruntării Bisericii noastre cu trecutul comunist, mergînd de la reconsiderarea și rememorarea unor luminoase repere ale rezistenței ecleziale (începînd cu Justinian Patriarhul), pînă la omagierea încercănată a preoților martiri, schingiuiți în închisorile regimului, fără a trece sub tăcere și anumite slăbiciuni instituționale și omenești, provocate de conviețuirea forțată cu o alcătuire politică destrămătoare. Dictaturile se definesc prin aceea că reușesc, întotdeauna, să scoată din oameni tot ce au mai rău: schimonosesc, ispitesc luciferic, descumpănesc, degradează. Cum e și firesc într-o lume ”căzută”, sfinții trăiesc alături de netrebnici, caracterele viguroase alături de vietăți dezosate, victimile alături de călăi. (”Sfințenie și lașitate” a fost titlul – semnificativ și curajos - al unei dezbateri moderate la Iași, în februarie, de Pr.Prof.Dr. Ion Vicovan, decanul Facultății ieșene de Teologie Ortodoxă).

Nu pot trece, ipocrit, cu vederea, întîmplări dezamăgitoare din istoria Bisericii autohtone de dinainte de 1989. Nu mi-a plăcut prezența, în Marea Adunare Națională, a unor fețe bisericești, nu mi-a plăcut lipsa de reacție a înalților ierarhi față de demolarea unor importante biserici, dar și față de distrugerea satelor. (Am fost perplex să aud un episcop, la o recepție diplomatică, răspunzînd prompt unei doamne din străinătate care întrebase de ce se dărîmă atîtea lăcașuri de cult: ”Erau și prea multe...”). O discuție edificatoare am avut, la un moment dat, la Păltiniș, cu Mitropolitul Antonie Plămădeală. Mi-am permis, poate prea îndrăzneț, să pun problema relației - adesea mai mult decît acomodante - dintre statul comunist și Biserică. Ca să-mi răspundă, m-a invitat să ieșim ”în aer liber” și mi-a vorbit cam așa: ”Nici Domniile Voastre, scriitori, artiști, intelectuali, nu dați mari probe de vitejie critică. Și asta pentru rațiuni destul de mărunte: vreți să vă apară o carte, să căpătați, la o adică, un pașaport, sau să obțineți o poziție academică onorabilă. Ei bine, țelul meu, în acest moment, e să restaurez și să reînnoiesc o mînăstire (Sâmbăta). Pentru asta, da, sînt gata să fac concesii. Chiar mai mari decît cele la care consimțiți voi. Așa e cu Biserica în general: are de ținut în viață spiritul comunitar, pe fondul unei severe propagande ateiste, are de publicat cărți sfinte etc. etc. Și caută mijloace de a se acomoda, pentru a atinge o mulțime de asemenea obiective”). Trebuie să recunosc că n-am fost satisfăcut, în context, de reacția Mitropolitului Antonie, dar că am avut ocazia să-i fiu recunoscător pentru ajutorul pe care l-a putut oferi în diverse situații, tocmai datorită convenabilului său amplasament ”politic”. (Un exemplu mai puțin cunoscut: Constantin Noica n-ar fi putut fi îngropat, cum și-a dorit-o, lîngă schitul de la Păltiniș fără acceptul ”oficialilor” sibieni, obținut prin intervenția Mitropolitului Antonie).        

Am în minte o lungă listă de ”favoruri” compensatorii, căpătate ca urmare a comportamentului ”flexibil” al instituției bisericești. Cei din generația mea care aveau oarecari preocupări religioase își amintesc, cu siguranță, ce sărbătoare era, pentru noi, tipărirea volumelor din Filocalia și posibilitatea de a le achiziționa pe piața ”liberă”. Deasemenea, miraculoasa colecție de ”Părinți și Scriitori Bisericești”, pornită în anii `70 și continuînd pînă astăzi. De bine de rău, puteam merge nestingheriți la liturghie, puteam avea un duhovnic fără să riscăm vreo consecință nefastă, pe scurt, ne puteam raporta la Biserică fără riscuri, cîtă vreme nu ieșeam în evidență prin ”manifestări dușmănoase”.

Asta nu înseamnă că, dincolo de ”fatale” compromisuri, nu existau, în rîndul clericilor și ”căderi” individuale fără acoperire în bună intenție și calcul strategic. Nu totul a fost scuzabil în manevrele de supraviețuire ale preoților (ca și ale laicilor). Asta îmi amintește de o vorbă a Părintelui Benedict Ghiuș (doctor în teologie la Strasbourg, răsplătit, în țara lui, cu șase ani de pușcărie), o vorbă pe care o repeta, adesea, Părintele Andrei Scrima: ”Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori”. Da, au existat și există, ca în orice domeniu, slujitori nevrednici, cu observația că, în plan duhovnicesc, nevrednicia e mai vinovată și mai primejdioasă. Dar au existat și nenumărați preoți prigoniți, arestați, torturați și uciși, despre care nu prea vorbim. Și despre care Biserica însăși n-a vorbit, pînă acum, destul de apăsat. E cu atît mai îmbucurător că o face în acest an jubiliar. Și o face înaintea altor instituții, care ar avea multe de mărturisit cu privire la trecutul lor recent. (Mă gîndesc, de pildă, ce ”interesantă” ar putea fi o retrospectivă auto-critică a Academiei Române, cu tristele ei succese politice, de natură să flateze competențele Elenei Ceaușescu, dar și ale unor ”savanți” mai puțin celebri, dar la fel de inapți să poarte cu îndreptățire roba academică...).

Trebuie să constat, pe de altă parte, că tradiția unei anumite ”complicități” a Bisericii cu statul, respectiv cu sfera politicului, pare să reziste timpului și schimbărilor de regim instituite după 1989. (Să-mi fie îngăduită o amintire personală. În 1990, cînd, luat de val, ajunsesem ministru al culturii, apăruse ideea ca ministerul pe care îl conduceam să preia și ”Cultele”. Mi s-a părut că venise momentul ”revoluționar” să eliberăm Biserica de servituțile unei ”supravegeri” laice, ale unui ”control” inevitabil politic, de tipul celui subînțeles în vremea comunismului. Oarecum intempestiv, m-am grăbit să spun că nu mai e nevoie de o asemenea subordonare, că un minister al Cultelor nu-și mai are rostul. Reacția cea mai rapidă și mai energică împotriva ideii mele a venit însă chiar din partea Bisericii, pentru care suspendarea supervizării guvernamentale suna a abandon...).

Dacă sînt întrebat cum s-a manifestat, în cazul meu, prezența modelatoare a Bisericii în perioada comunistă, dincolo de toate meandrele evoluției ei ”administrative”, voi spune că am fost definitiv marcat de întîlnirea cu cîțiva mari preoți și teologi. A fost șansa parcursului meu spiritual să am de a face, în cîteva rînduri, cu cîteva modele esențiale. Cu deja pomenitul Părinte Benedict Ghiuș, de la care păstrez și acum, scris de mînă pe un petec de hîrtie, un pasaj din Breviarul latin: ”Laeti bibamus sobriam ebrietatem Spiritus” (Cu bucurie să ne împărtășim din sobra beție a Duhului). Cu Părintele Constantin Galeriu, cel mai inspirat predicator de care am avut parte. Cu Nicolae Steinhardt, pe care l-am cunoscut înainte să se călugărească, dar care iradia, prin însăși firea lui, consolidată de taina convertirii trăite în închisoare, o cuceritoare deplinătate a omenescului și o nobilă, participativă, bună-dispoziție. Cu  umorul și subtilitatea intelectuală a Părintelui Avramescu, cu Părintele Cleopa de la Sihăstria, un miracol de înțelepciune și farmec duhovnicesc, cu energia bărbătească a Mitropolitului Bartolomeu Anania, sau, mai aproape de vîrsta mea, cu afecțiunea frățească a Părintelui Iustin Marchiș, între puținii care, pe vremea cînd la poarta casei mele străjuia un filtru polițienesc, a avut îndrăzneala de a mă vizita, forțînd interdicția. După 1989, am avut norocul să prind încă în viață și să ascult glasul unor Părinți ca Adrian Făgețeanu, Aresenie Papacioc, Teofil Părăianu și Ioan de la Recea. Toți au reprezentat cu prestanță Biserica românească într-o perioadă grea, toți au avut de îndurat suferințe nemeritate, umilințe abuzive, acuzații nedrepte. Prin ei și prin sutele de victime mai puțin cunoscute din închisori, onoarea Bisericii este salvată și rostul ei – împlinit. Cînd mă gîndesc la calitatea excepțională a acestor oameni, îmi dau seama că cea mai mare crimă a fostului regim e aceea de a fi provocat și întreținut o catastrofală risipă a valorilor. Într-o asemenea conjunctură, a fi sub vremi și a reuși, totuși, să le domini, în ciuda întunecimii lor, e o performanță pe care nici o nimicnicie omenească nu o poate adumbri.

(Autor: Andrei Pleșu. Publicat în Revista Deisis, Nr. 25/2017, p. 92-95)

Programul slujbelor

Duminica, Sfânta Liturghie se slujește la Alte Haidhauser Kirche (Kirchenstraße 37, D-81675 München), de la ora 10:00.

Slujbele de peste săptămână (luni-sâmbătă) au loc la Capela Sfântul Siluan (Paul-Heyse Str. 19, D-80336 München).

Luni, Joi, Sâmbătă

08:00 - Utrenia

18:00 - Vecernia

Miercuri

08:00 - Utrenia

18:00 - Rugăciunea lui Iisus

Vineri

08:00 - Utrenia

18:00 - Sf. Maslu

Notă: În anumite zile, este posibil să intervină schimbări. Pentru a vizualiza programul lunii curente, vă rugăm să mergeți aici